Cu o perseverenţă lăudabilă, Anca Şerban Gaiu îşi netezeşte calea întru ale scrisului acordându-şi, de fiecare dată, vocea poetică la inălţimea unei personalităţi literare proprii. În grupajul de poeme prezentat, intitulat “Dacă zăpada ar fi avut degete ce îmbrăţişare”, au fost uşor remarcate apetitul autoarei pentru metaforă, pendularea constantă între real şi fantastic, precum şi unele expresii de-a dreptul memorabile.

“Îmi plac poemele pentru că le inţeleg, sunt prietenoase cu cititorul, curg frumos, sunt echilibrate. Imaginile sunt clare şi metafora este puternică. Unele imagini gingaşe alternează cu altele dure, reale. Cred că Anca s-a împlinit ca poet.” (Iulian Mardar)

“Un titlu impresionant. A simţi este verbul ce se poate atribui grupajului. Poeme senzoriale; ascultându-le, iţi deschid o lume a fantasticului. Fiecare imagine este întreagă. Mi se pare nedrept că Anca nu își are locul în nişte cărţi.” (Carmen Neacşu)

“Am remarcat hotărârea în a citi şi a scrie.” (Iosif Roca)

“Are ceva de spiriduş, de basm; are candoare, dar şi duritate, un fel de dezvrăjire a spiriduşului. Cum am mai spus, poezia este arta de a spune ce nu poţi spune. Unele chestii, relativ facile, alternează cu altele subtile, încărcate.” (a.g. secară)

“Anca ţese din cuvinte o scoarţă pe care apoi o aşază ca pe o icoană în casa ce deja miroase a busuioc şi a pâine… ţese din cuvinte o ie din borangic şi o aşază uşor peste pământ, copaci, păsări şi apoi peste noi, ca să nu uităm niciodată că limba română este patria noastră.” (Daniela Lăcrămioara Capotă)

“Poemele sunt scrise cu gingăşie. Am senzaţia că are două părţi: o parte suavă, gingaşă şi alta – demolatoare, dură. Textele sunt pline de imagini – cinematografice, parcă – transfigurate în poezie. Cel închinat Limbii Române mi s-a părut foarte reuşit.” (Gabriel Gherbăluţă)

Poemele, ca întreaga seară, de altfel, au fost dedicate memoriei prozatorului Dimitrie Lupu – coleg de N&S, prieten şi unul dintre mentorii de cursă lungă ai cenaclului – care a plecat dintre noi de curând.

Lui Dimitrie Lupu îi datorez aproape totul. E greu să redau dintr-odată, într-o unică imagine, personalitatea omului și scriitorului Dimitrie Lupu( Miti pentru apropiați) și ce a însemnat întâlnirea cu omul cel mai important din viața mea. Cel mai sigur, așa cum viața este inepuizabilă, și cum până și cel mai banal lucru e imposibil de prins într-o formulă definitivă, și personalitatea lui Dimitrie Lupu își va spune necontenit cuvântul printre rânduri. Nu într-o portretizare obiectivă îl vom regăsi pe Miti, ci în dialogul discret și formator cu cărțile lui, și în întâlnirile pe care ni le va prilejui, nu capriciul memoriei, ci intensitatea prezenței noastre. Căci Miti cu siguranță va fi prezent. Asta a fost în fond Dimitrie Lupu, o prezență vie, tonică, plină de înțelepciune și de eleganță, refuzând să se lase copleșit de mărunțișurile fiecărei zile și de promisiunile unor interese meschine. Pentru Miti, literatura și frumusețea cunoașterii erau totul. Cărțile erau totul. Nu vorbea despre altceva. Era în stare să vorbească despre literatură, despre scriitorii lui preferați, nu ore în șir, cum adesea o făcea, ci zile în șir. Cu patos, cu bucurie și umor, dar și cu nerv, cu vehemență, ca și când toată viața lui era pusă în joc. Așa l-am cunoscut pe Miti. Plin de pasiune pentru literatură și pentru frumos, pentru tot ce în poezie, muzică, pictură, film, dans era artă. Nu cunoștea altceva. Nu trăia altceva. Nu-l interesa altceva. În viața reală era un inadaptat. Un neîndemânatic. Un nedescurcăreț nevoit să se lase în mâinile proniei. Un aerian, cum îi plăcea adesea să pozeze. Era însă o poză care i se potrivea, care-l explica, o postură  pe care o conștientizase de-a lungul timpului, în diferitele situații în care se trezise ca un încurcă-lume. O poză care contrasta ca de la pământ la cer cu siguranța sa de scriitor. Aici a știut întotdeauna să se orienteze. Viața cotidiană, cu obstacolele ei mărunte și mai mari, aparținea unui plan secund, lăsat în umbră. Își onora obligațiile curente, dar nu le acorda un interes deosebit. Nu acolo îi era inima.  Și Miti a câștigat pariul. A reușit să trăiască numai pentru literatură, iar viața de zi cu zi, așa cum o cunoaștem cu toții, s-a lăsat îmblânzită, oferindu-i răgazuri infinite pentru a scrie și a citi. A fost un privilegiat, cum nu contenea să se mire. La barza chioară îi face Dumnezeu cuib, îmi spunea adesea. Greu de imaginat astăzi cum poți să ai șansa unui loc de muncă unde nu trebuie decât să arunci din când în când un ochi pe ceasul unui utilaj, să nu faci nimic altceva, și tot restul timpului să îți permiți să citești… și să citești. O situație atât de privilegiată că pare desprinsă chiar din povestirile fantastice ale lui Dimitrie Lupu. Și totuși lucrurile astea se întâmplă, și poate că mai sunt posibile și astăzi, pentru doi-trei fericiți, pasionați de literatură. Și dacă l-am asculta pe Miti, ca minunea să se întâmple nu ține decât de dăruirea cu care te lași prins pe calea artei, sfidând asaltul necesităților materiale, sociale.

Nu știu pe altcineva de la care să fi învățat mai mult despre literatură și despre cunoașterea de sine. Ani de zile ne întâlneam aproape în fiecare în săptămână, mai mereu în același local, și ne pierdeam în discuții despre literatură până la miezul nopții. Ne desprindeam greu, întotdeauna ar fi vrut să mai rămânem. Bucuria era de două ori mai mare când descopeream că ne plac aceleași cărți, aceiași autori. Miti se lansa în recitări cu glas tare, care mă stânjeneau, poate și fiindcă cei din local deveneau atenți la noi, poate și fiindcă mi se părea un pic excesiv, demonstrativ. Dar nu-i tulburam bucuria. Îl absorbeam, îl admiram și îmi asumam postura ucenicului care tace și așteaptă. Târziu ne-am și contrazis. Ruptura, antrenând de ambele părți convingerile cele mai intime și încrâncenările unor personalități diferite, nu a fost însă insurmontabilă. Știam să redevenim prieteni.

Miti era un comunicativ. Era fericit când ceilalți îl căutau, dar nu iniția niciodată o invitație, o întâlnire, din timiditate sau dintr-un bun simț excesiv de a nu-l deranja pe celălalt. Și-a trăit ultimii doi ani într-o singurătate dramatică, răvășitoare pentru natura sa solară. Se întunecase. Și credeam că măcar puținele momente când îl vizitam îi mai îndulceau un pic existența. Cu siguranță aș fi putut să fac mai mult. Cu siguranță și ceilalți ar fi putut să-și amintească mai des de el și să-l caute. În ultimul timp, inerțiile și decepțiile noastre s-au întâlnit cu apusul lui Miti. Nu ne-am mai întâlnit ca altădată, în bucurii comune. Am acceptat că unele lucruri se sting și mor. Din neputință, ne-am împăcat poate prea ușor cu asta. Dar Miti cu siguranță înțelege și e îngăduitor. Așa cum nu uita să fie îngăduitor și cu sine. Spiritul lui nu a murit. Dialogul nostru nu s-a încheiat. Ne vom întâlni și de acum încolo. Îi vom reciti cărțile, ne vom surprinde gândindu-ne la el, și îl vom regăsi prezent, poate mai prezent ca niciodată, amintindu-ne ceea ce noi riscăm să uităm.” (Cristina Dobreanu Nedu)

Vineri, 17 decembrie, ora 19,00, la Paris Café, va citi Iosif Roca.  

Ion Avram