Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Iarba verde a copilăriei”

La şedinţa de săptămâna trecută a Cenaclului „Noduri şi Semne”, Loredana Tudor Tomescu (LTT) și Dorian Stoilescu (DS) ne-au citit atât proză, cât și poezie din cărțile ce urmează să apară: „Când poezia o citesc numai poeții” – scrisă de LTT și „Vitralii în lumina de vară” – scrisă, în tandem, de cei doi autori, din care redăm câteva fragmente și comentariile serii.

„Am în mine acea senzație proaspătă a ierbii în care mă jucam de mic, în jurul blocului. Ori de câte ori alergam până la istovire, mă duceam să găsesc iarbă unde să mă așez, să mă odihnesc puțin numai, iar bucuria mea venea imediat, instantaneu. La început era numai iarbă în jurul nostru. Însă iarba asta, mi-am dat seama mult prea târziu, era foarte scumpă, iar noi trebuia să ducem o luptă dârză pentru a o avea și în zilele următoare. Spre exemplu, Miliția ne-a luat prima bucată de iarbă și a pus garduri să-și adăpostească mai multe cuști cu câini. Apoi a început să construiască depozite de marfă și o parcare. Nu erau prea multe mașini, dar de-acum apărea un alt loc, fără iarbă, și nu pentru noi. Noi vedeam de la ultimul etaj cum milițienii mai făceau câte ceva să strice. Și unde începeau să facă ceva, iarba era distrusă imediat. Vedeam de la balconul din vârful blocului cum instruiau câinii în fiecare zi. Auzeam dihăniile cum umblau fără oprire, cum scânceau, îi simțeam cum ne toceau iarba. Ne era frică de acele dihănii, ni se părea că ne puteau sfâșia într-o clipă dacă scapă sau dacă o vor. Și-i creadeam în stare să sară gardul la noi dacă se înfurie. (DS – fragment din nuvela „Amintirea ierbii”)

(…) Realitatea imediată aluneca peste mine ca apa pe-un corp uleios,/ n-o vedeam, încercam să privesc dincolo de pereții vagonului./ Ceva trebuia schimbat – deciziile, trenurile, zborurile…/ pașii. destinul… toate. Toate ar fi trebuit să fie altfel,/ poate trenul ăsta să ducă undeva unde toate-s altfel?/ Eu voiam doar să dorm, atât,/ dar cioara nu mă scăpa o secundă din ochi.// (…) Mă pândeam în somn, cu ochii deschiși,/ așteptând s-ajung dincolo, să călătoresc până la capăt,/ măcar o dată,// să renasc. (DS – fragment din poemul „Adormire”)

(…) La umbra celor 7 meri tineri (toate semințele au încolțit,/ căutând lumina printre degetele mele scăpate/ din chinga durerii și-au ieșit din mine/ odată cu sufletul/ …și cu nevoia de-a ști/ c-am scăpat în tine albie adâncă,/ să-ți curgă viața lin,/ mult după ce trec)/ …la umbra celor șapte meri tineri, spuneam,/ îți vei scrie ultima poveste, ultima carte,/ în timp ce sufletul meu va citi peste umăr,/ dintre/ printre frunze și rod,/ pentru o ultimă corectură./ Acela, de abia, vei fi tu, cel adevărat,/ fără respirația mea de foc topindu-ți gheața,/ modelându-te astfel în forme în care/ nici nu bănuiai că poți să încapi./ Ține minte: ultima carte, sub cei 7 metri țâșniți din mine!/ *Da, știu, numerele trebuie scrise cu litere, în text, nu cu cifre./ Nu-i așa că poemul nu a pierdut nimic din substanță, din idee,/ din frumusețe sau urâțenie,/ doar pentru că am scris 7 cu cifră?/ Nu-i așa că poezia plânge la fel pe umărul tău,/ nu-i așa că e la fel de lipsită de soluții/ ca și-n varianta de editare/ a lui șapte – șap-te, ș a p t e – pe litere și silabe? (…) (LTT – fragment din poemul „În mână țin semințele mărului”)

”O bucurie și o onoare să avem doi poeți importanți la N&S. Pe scurt, pot spune că poezia lui DS este foarte ancorată în realitate – poezia unei lumi traumatizante (și traumatizate, putem spune), în care lupta pentru supraviețuire este din ce în ce mai dură, din ce în ce mai degradantă; de aici, poate, și tenta de suprarealism a textelor și pendularea între realitate și oniric; o poezie ce pare foarte cerebrală, dar și profund emoțională – ceea ce o face captivantă. La LTT găsim multă ironie subtilă care prinde cititorul; unele pasaje sunt o exegeză a suferinței. Poemele au fost foarte bine recitate, mai ales că și textele se pretează la o astfel de abordare; poemele sunt susținute și de o ideatică adecvată, nu sunt numai declamative; are și pasaje mai diluate.” (Anca Șerban Gaiu)

”Stilurile celor doi autori sunt diferite; „Mergând mai departe” mi s-a părut un poem deosebit – în general, poemele care nu sunt foarte lungi sunt mai receptabile și mai captivante; LTT are și niste nuanțe ușor jucăușe, ușor teatrale.” (Andrei Velea)

”În mod paradoxal, poemele celor doi autori se deosebesc de la unul la altul, dar se și apropie. La LTT mi-a plăcut ideea de rimă interioară, ce o apropie de Marin Sorescu. Proza mi s-a părut impresionantă. M-a dus cu gândul la filmul „Iarba verde de acasă” și la „Fire de iarbă” a lui Walt Whitman.” (Ecaterina Păun)

Vineri, 19 decembrie, de la ora 18:00, în şedinţa cenaclului „Noduri şi Semne” de la „Viața liberă” – seară festivă, cu ocazia intrării în minivacanța sărbătorilor de iarnă – va citi fiecare membru participant (care dorește) un text din compozițiile proprii care să dureze 8-10 minute.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Eternitatea este tristă”

(…) – Noi ne-am îndepărtat de forma fizică și am devenit ființe energetice. Unii încă mai cred că această metamorfozare este calea spre înălțare. Consiliul veghează ca lucrurile să nu se abată, însă mulți dintre noi credem altceva. Cu fiecare generație, pierdem din esența care a stat la baza rasei noastre.

Într-o clipă, femeia a început să strălucească, apoi și-a dezvelit umărul drept. O parte din braț era invizibil.

– Corpurile noastre dispar, mi-a răspuns uimirii care mă cuprinsese. De secole nu mai suntem capabili să avem urmași. Am renunțat la forma fizică, însă acest lucru ne-a costat mai mult decât ne-am închipuit. Eternitatea este tristă, să știi. De câteva decenii, am început să pierdem părți din corp și să ne facem griji pentru ceea ce vom deveni. Sunt hexarieni care s-au transformat în totalitate și s-au alăturat mișcării sincrone. Sunt blocați într-o dimensiune stranie, iar strigătele se aud când orașul ajunge în dreptul lor. De fiecare dată ne cer să-i ajutăm. Consiliul spune că este o etapă spre înălțare. (…) („Universul din spatele meu” – fragment)

Victor Nicușor Dragomir (VND) a prezentat două povestiri – „Universul din spatele meu” și „Povara Albă” – care, după părerea celor care l-au ascultat, se înscriu în linia textelor sale din cartea „Taxiul lui Charon” – cu mențiunea că au fost remarcate diferențe în sensul unei creșteri valorice, atât în ceea ce privește conținutul științific, dar, mai ales, în calitatea literară a scrisului, care a devenit mai captivant prin încărcătura emoțională și prin ideatică.

”În „Povara Albă” am senzația că a scris cu sufletul; se vede că a simțit nevoia unui final credibil și optimist, susținut de ideea că poți să te întâlnești cu cel pe care l-ai pierdut și după plecarea acestuia în altă lume. În „Universul din spatele meu” am participat aproape fizic la călătoria personajului, care m-a captivat; cred că va ajunge un mare scriitor.” (Coca Coralia Dragan)

”O imaginație bogată; l-aș sfătui să fie mai sugestiv; și, ca observație, se pare că VND – care scrie și poezie – este, în mod paradoxal, liric în proză și epic în poezie.” (Ioan Gh. Tofan)

”VND are suflu, consecvență/hărnicie și o anumită rigoare în scris, în sensul că este organizat, atent, respectând povestea/subiectul; este un răscolitor prin propriul imaginar; l-aș încadra, mai degrabă, la fiction, decât la science fiction, deși, în prima, are multe elemente științifice, ficțiunea este mai aproape de existențial decât de fantezie; se poate spune că are elemente atât științifice, cât și ficționale și o abordare prea directă în redarea sentimentelor; îi lipsește sugestia care ar putea da mai multă forță poveștii decât abordarea directă; față de poveștile anterioare, mi se pare că eșafodajul este mai evoluat, mai articulat – ceea ce înseamnă că este perseverent și a căpătat mai multă experiență.” (Tudor Neacșu)

”VND continuă linia pe care i-o cunoaștem; îmi amintește de povestirea „Calmbot 009” din cartea sa „Taxiul lui Charon”, ceea ce înseamnă că este, deja, recognoscibil – atât ca stil, cât și ca ideatică etc.; prima poveste are o atmosferă mai captivantă – poate, și datorită faptului că m-am regăsit ca trăire, cât și în ceea ce privește bagajul științific și fantezist; știe să-și organizeze/construiască textul; a visa, a evada într-o altă lume prin imaginație este o mare calitate a omului; evoluția de la material la energetic și reversul este o idee de actualitate; ambiguitatea pe care o are este benefică textelor; unele pasaje m-au dus cu gândul și la Gabriel Garcìa Màrquez; mi s-a părut că, în a doua poveste, se insistă prea mult pe maneta emoțională; are și câteva tente lirice.” (Anca Șerban Gaiu)

”Ambele texte mi s-au părut interesante; talentul său îl recomandă – atât literar, cât și științific/ ideatic; percepe o interpretare inedită a universului.” (Ecaterina Păun)

”Cred că în viața lui VND scrisul are o importanță și o valoare anume; păstrează structura textelor pe care i-o cunoaștem; măiestria cu care își construiește povestea este remarcabilă și ideatică – vindecătoare.” (Carmen Neacșu)

Vineri, 12 decembrie, ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, vor citi Loredana Tudor Tomescu și Dorian Stoilescu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „În hainele grijii și ale iubirii”

(…) Acolo/ Printre crengile groase/ Și-a făcut cuib o pitulice/ O să am grijă de tine/ Au șoptit frunzele/ Clătinându-se odată cu furnicile/ Odată cu peștii și răsăritul/ O să avem grijă de tine/ Șoptiră într-un cor stelele/ Oglindindu-se în buricul trunchiului/ Oamenii în haine de lup/ Au dat foc cerului/ Din marginea lui/ Copacul s-a lăsat păscut/ De sulița focului/ Iubito, îți amintești/ Cum creștea iarba/ Cum se dărâmau turlele bisericilor/ În valuri nesfârșite/ Cum se legănau șoaptele și șopârlele/ Șerpii uriași și toate lighioanele/ Pe sub noi/ Cum zburau hainele/ Hainele noastre ca niște amintiri curate/ Ale unor momente care nu s-au petrecut/ Hainele noastre ca niște păsări uriașe/ Care se plimbau peste tot în lume și veneau înapoi/ Ca niște câini credincioși/ Cum ne îngropam sub pământ și ierburi de leac/ Și dormeam un somn odihnitor/ Vindecător/ Mai vindecător decât moartea/ În care ne opream pentru o clipă/ Să ne tragem sufletul/ Îți amintești marea bucurie/ A buricelor degetelor/ ”O să am grijă de tine”/ A oftat atunci Pământul.(…) („Cartea a IV-a – Copacul”)

Organizat în cinci capitole-cărți, poemul „Voi avea grijă de tine” este inspirat de povestea publicată în cartea cu același nume scrisă și ilustrată de Maria Loretta Giraldo și Nicoleta Bertelle – poem prin care Anca Șerban Gaiu (ASG) se pare că a făcut un salt valoric remarcabil, observat și apreciat de toți cei care au ascultat-o/citit-o în cenaclu. Scris, parcă, dintr-o suflare, pe un fir epic demn de renumitele basme orientale („1001 de nopți”, de exemplu), ASG ne sugerează un șirag simbolic de microgeneze în care magia și fantasticul creează habitate existențiale, plasate, inspirat, între ficțiune și realitate și armonizate intrinsec de un fir epic captivant.

”Versuri cristaline; este deosebită față de ce ne-a mai citit și, chiar, de ce s-a mai citit în cenaclu.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”Se pare că ASG are nevoie de scântei foarte mici pentru a provoca explozii mari; povestea Lorettei Giraldo i-a inspirat un poem de anvergură, care m-a dus cu gândul și la „Alice în Țara Minunilor”; s-ar mai putea spune că, prin acest poem, ASG iese din superficialitatea poeziei actuale; structura epică atrage cititorul; deși a păstrat lucrurile bune – toate instrumentele de lucru, totuși, este pe o cale nouă; sper ca acest suflu inovator să determine un alt gen de poezie; are tente mistice și magice – transcedentale; de asemenea, mesajul este foarte important.” (Tudor Neacșu)

”Un poem modern cu un mesaj captivant, acela că iubirea este un catalizator între diversele forme existențiale ale lumii.” (Coralia Coca Drăgan)

”A scris acest poem ca și cum ar construi o casă; versurile sunt ca niște perle.” (Ioan Gh. Tofan)

”Citind poemul ASG, remarcăm dualitatea dintre fragilitate și confruntare cu realul. Tonul este nostalgic și tandru, nu doar contemplativ – uneori devine ritualic, cu repetiții care dau senzația de incantație sau rememorare intensă. Autoarea încearcă să refacă un spațiu interior care altfel s-ar pierde. Își dorește să descopere în cuvânt nuanțe, tensiuni și adevăruri. Poezia se hrănește din fragilitate, din rănile lumii, din cele proprii și chiar din rănile limbajului; nu caută să acopere rana, ci să o lumineze. Combinația dintre magic și delicat conduce spre un lirism cu nerv. Poemul este o adevărată geneză, iar eul poetic nu este unul rotund, ci unul vulnerabil, fragmentat – uneori speriat, alteori benefic, însă mereu lucid.” (Victor Dragomir)

”Un poem-poveste care mi-a declanșat multe trăiri. Un poem care te îmbracă în haina grijii și a iubirii; mi se pare că a trecut la un nivel superior în care filozofia/ înțelepciunea se manifestă din plin.” (Carmen Neacșu)

Vineri, 5 decembrie, la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Victor Dragomir.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Mă trezesc și sărut lumina”

(…) Am deslușit misterul devenirii în trup a omului cu suflet nemuritor, generație după generație. Le-am ”predat oamenilor Lecția Ta de iubire și sacrificiu. Într-un prezent al veșniciei, am primit taina botezului și crucea.” O nouă zi îmi trimite pe pleoape o mângâiere. Mă trezesc și sărut lumina. („Smerenia – între blândețe și umilință” – fragment)

Ecaterina Mihăiescu Păun (EMP) ne-a citit două microeseuri intitulate „Cine suntem” și „Smerenia – între blândețe și umilință”, ambele având ca tematică raportarea existenței și conștiinței omului la preceptele/dogmele evanghelice/biblice care o determină pe autoare să mediteze și să concluzioneze revelator și inspirat, marcată de entuziasmul generos de a transmite și cititorului starea sa de spirit.

”Am fost zece… Am citit două eseuri pe două teme: filozofie de viață și smerenie. Am trăit momente deosebite și în prezența invitatei mele de onoare – Constanța Apostol, cunoscuta scriitoare și realizatoarea unei emisiuni deosebit de interesante la TVG. Mulțumesc, Constanța, pentru prezența și participarea ta cu epigrame minunate! Mulțumesc colegilor pentru… tot!” (EMP)

”(…) Pentru mine, ca preot, este o surpriză deosebit de plăcută să citesc un text laic, de inspirație religioasă și să observ că autoarea a înțeles mesajul evanghelic. (…) „Smerenia – între blândețe și umilință” a EMP este o chintesență de ortodoxie trăită… «Fiul meu prea iubit, ai oprit răutatea» – mireasmă de dogmă transpusă artistic în sensuri multicolore. Așa se întâmplă când un om talentat, cu simț artistic, își îndreaptă pașii spre biserică. (…)” (Preot Daniel Popa)

”Eseurile EMP impun meditație, căutare în versetele biblice și noi întrebări. Autoarea se plasează între două lumi, prin contemplație divină, încercând să  răspundă la întrebări esențiale ale vieții. Aflată într-un cerc, alături de oameni dornici de cunoaștere, cu Iisus în mijloc, ca un Axis Mundi izvorât din adâncul sufletului și care face legătura dintre cer și pământ, va urca în spirală pe treptele smereniei și ale cunoașterii. Răspunsul la întrebările sale vine sub forma unui citat din Shakespeare: „Lumea e o scenă”. Disoluția gândirii o va apropia de „Eu sunt calea, adevărul și viața”, iar „Obrazul  întors” a devenit oglinda nevinovăției propriului Eu. Eseurile se vor închide ermetic în cercul de putere: „O nouă zi îmi trimite pe pleoape o mângâiere. Mă  trezesc și sărut Lumina”.” (Mioara Ardieleanu)

”De invidiat profunzimea credinței ce transpare din cele două lucrări.” (Ioan Gh. Tofan)

”Remarcabile înclinația către aspectul meditativ și atmosfera de evlavie și de smerenie; ideea principală ar fi căutarea sinelui care ne deosebește de restul viețuitoarelor și care duce cu gândul și la acel „Câtă luciditate, atâta suferință” al lui Lucian Blaga; căutarea ne înalță, dar ne poate și coborî; găsim multe idei interesante care incită la meditație, dar care mi se pare că sunt insuficient dezbătute, întrucât fiecare în parte ar putea fi subiectul unui eseu.” (Anca Șerban Gaiu)

”Primul text prezentat de EMP constituie o reflexie eseistică asupra identității, condiției umane și sensului devenirii personale. Discursul este introspectiv-filozofic și integrează concepte din antropologie existențială, pedagogie și teologie. Descoperim câteva axe principale: condiția umană ca proces de autocunoaștere, copilăria drept fundament axiologic și moralitate, credință și responsabilitate. În ansamblu, textul are caracter confesiv și meditativ într-o manieră lirico-filosofică. În cel de-al doilea text apare smerenia ca putere, nu slăbiciune. Textul sugerează că adevărata forță nu e în răzbunare, ci în stăpânirea de sine și compasiune. Întoarcerea celuilalt obraz devine o imagine a purității spirituale care reflectă conștiința celuilalt. Împăcarea între trup și spirit evocă ideea că existența omului capătă sens în măsura în care el reușește să exprime prin gesturi concrete „cunoașterea luminii de naștere și moarte”.” (Victor Dragomir)

”Ambele texte sunt precum un dialog cu Dumnezeu și Iisus sau, mai degrabă, un monolog cu sinele. Autoarea a surprins, într-o manieră delicată și frumoasă, cuvântul evanghelic, prin expresii împletite cu dragoste, moralitate și ajutor. Aceasta, pe tot parcursul lucrărilor, ajunge să-şi pună întrebări care, din punctul meu de vedere, au ca răspuns sfârșitul eseului „Smerenie”: „Mă trezesc și sărut lumina”.” (Marina Gherghef)

Vineri, 28 noiembrie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Anca Șerban Gaiu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Maidanul cu fete”

(…) E drept că pe glob mai aveau loc și conflicte armate sau chiar mari catastrofe naturale – de pildă, erupția vulcanului Agung din Bali, soldată cu moartea a 11.000 de oameni. Toată lumea avea să fie zguduită de asasinarea, pe 22 noiembrie, a tânărului președinte american John F. Kennedy, care reușise în scurtul lui mandat să evite la mustață un conflict armat, poate chiar nuclear, cu Uniunea Sovietică.

Autorul nu crede însă că pe Ionel Corban, care se transforma încet, dar sigur, într-un tânăr tot mai avid de cunoaștere a vieții, dar destul de introvertit în această privință, pentru că o căuta mai mult în cărți, l-ar fi interesat preamult situația politică sau socială a lumii, chiar dacă acasă mai citea și el pagina externă a cotidianului gălățean ”Viața Nouă”, la care tatăl său era abonat. Sexualitatea ținută în frâu de o abstinență nedorită, îi dădea destul de furcă, ca oricărui alt băiat de vârsta lui. Era în continuare rezervat cu fetele care-i plăceau, nereușind să se apropie de ele, deși coșurile de pe față, care-i accentuau timiditatea, nu mai erau așa de multe. Pe fetele din ”Piața Veche”, pe care le învăța să danseze în curtea bisericii ”Precista” sau în curtea familiei Chitic, le considera prea mici pentru a se gândi și altfel la ele. După bătaia cruntă încasată de cei doi derbedei, Albert și Ariton, în curtea bisericii ”Precista”, de la nea Sava și cumnatul acestuia, Ionel Corban rări drumurile în ”Piața Veche”, nu pentru că și-ar fi uitat prietenii, ci pentru că nu mai avea tot timpul la dispoziție. (…) (fragment din „Maidanul cu fete”)

Din cartea sa în lucru – „Orașul din vale – Călătorii paralele III, Prima parte: A cincea zi”, Ioan Gh. Tofan (I.G.T.) ne-a citit capitolul I intitulat „Maidanul cu fete” – în care autorul își etalează forța descriptivă și apetitul pentru detaliile de epocă din perioada copilăriei și adolescenței, cu întâmplări personale și cu evenimente marcante ale acelor vremuri, toate prinse cu tenta ușor satirică și cu indulgența specifice maturității și nivelului creator ale unui autor împlinit întru ale literaturii/prozei și ale unei meditații cu observații filozofarde bine strunite în frâul ironiei și detașării omului aflat la vârsta senectuții.

Detaliile specifice epocii, limbajul caracteristic cartierelor vechi și dialogurile cu replicile mușcătoare dau textului amprenta unui clasicism cu tente lirice și romantice obișnuite povestirilor vechi/ cărților/ filmelor de genul „S-a întâmplat în America”.

”I.G.T. are cunoștințe din domeniile de activitate ale epocii care m-au încântat – croitoria, moda de exemplu; capitolul prezentat are toate calitățile pe care trebuie să le aibă un roman; m-am regăsit în unele pasaje.” (Ecaterina Păun)

”Are detalii interesante și inedite; se vede travaliul/ strădania de a scrie biografic fără abateri; are și niște tușe suprarealiste care transcend biograficul, tușe care vin din detaliile bogate și reale ale trecutului său și care dau textului o încărcătură creativă; detaliile filigranate care brodează subiectul îi dau valoare literară, făcându-l atractiv; are și lucruri la care ar putea renunța pentru a da suplețe textului; poate, ar trebui mai multă ficțiune; ca tehnică – sunt cam multe gerunzii care sincopează textul și unele fraze prea lungi, greu de urmărit.” (Tudor Neacșu)

”Fragmentul prezentat de I.G.T, cu titlul sugestiv „Maidanul cu fete”, plasează acțiunea la începutul anilor ’60, după criza rachetelor din Cuba, într-un moment de aparentă destindere internațională. Autorul oferă o panoramă a lumii contemporane, cu repere istorice reale. În acest context amplu, se introduce treptat personajul Ionel Corban, un tânăr aflat la granița dintre copilărie și maturitate. Acțiunea se restrânge la orașul din provincie cu toponime care dau autenticitate. Tonul este melancolic și documentar, amintind de Marin Preda. „Maidanul cu fete” sugerează locul de trecere dintre inocență și experiență. Ionel este un tânăr introspectiv, timid, marcat de lipsurile materiale. Îi place să citească și este un personaj asemănător cu Niculaie Moromete din „Moromeții”. Stilul textului este analitic, cu fraze ample, aproape eseistice. Întâlnim o voce matură, atentă la detaliu și atmosferă; o privire tandră asupra unei lumi care se schimbă. Aștept cu nerăbdare continuarea romanului.” (Victor Dragomir)

I.G.T. scrie din poziția omului care-și contemplă viața și încă extrage din ceea ce a trăit sensuri, bucurii, nostalgii… Se bucură de scris și este de invidiat pentru trecutul său, pentru ceea ce a văzut, lăsând mărturie prin scris.” (Carmen Cristina Neacșu)

Vineri, 21 noiembrie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă” citește Ecaterina Păun.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Între melancolie și dramatism”

Admir parfumul umbrelor de frunze/ de pe patul de spital,/ ale cărui bare ruginesc/ de la greutatea vădanelor căzute/ pe ritmul suferinței mele,/ pacient melancolic/ posibil pasager în dricul liniștii.// Frunzele își schimbă culoarea încet,/ poate doar ca să-mi lase o emoție./ Eu nu mai am culoare în obraji/ de când erau boboci în floare.// Îmi număr venele de pe mână/ și le văd ca pe un râu/ ce străbate trupul meu uscat de boală.// A venit iarna după toamnă,/ frunzele au căzut,/ dar eu încă rămân,/ pe patul meu,/ întrebându-mă dacă voi prinde clipa/ să-mi văd bobocii/ înverzind pe creanga lor -/ nu pe patul meu de veci. (O ultimă priveliște)

Fusesem mică,/ învelită în vopsea mov,/ pe sub pleoape – o rană dulce,/ ca un strugure copt,/ gata să se spargă de prea mult cer.// Priveam în sus,/ spre o boltă albastră, străină,/ fără niciun dor de culoarea mea.// Acum,/ movul s-a întins peste lume –/ ca o pată de vin pe o rochie albă./ Cerul s-a tulburat,/ a devenit mâlul apelor adânci/ în care mă scufund fără să lupt.// M-am întors la mine,/ la viciile care-mi rod palmele,/ la nevoia de a rupe/ tot ce încă mai respiră./ Inclusiv sufletul./ Pe care îl purtam ca pe o floare,/ și l-am strivit fără să-l simt. (Ritual de autodistrugere) 

Maturitate, profunzime, meditație, puritate, sinceritate, melancolie și dramatism, lirism, curaj și asumare, metaforică și modernă – iată câteva aprecieri/ catalogări din comentariile celor care au ascultat/ citit poemele Marinei Gherghef (MG).

”Mi-a amintit de un lucru pe care îl aveam la vârsta ei – curajul și asumarea, specifice tinereții; cu timpul, îți pierzi puritatea și sinceritatea; are mult material liric/ poetic și tonuri din Bacovia, Macedonski și chiar din Eminescu, iar poemul O ultimă priveliște mă duce cu gândul la poeta Silvia Plath din SUA. MG scrie o poezie mai mult cerebrală decât lirică, decât emoțională; are și pasaje unde condeiul se îndepărtează de cum trebuie dar, cu timpul, sunt sigură că va stăpâni mai bine tehnica scrisului.” (Anca Șerban Gaiu)

”MG scrie o poezie melancolică și dramatică în același timp, în disonanță aș spune, cu vârsta sa; versurile sale abundă de expresii triste precum: ofilirea mea, patul meu de veci, nu mai am culoare în obraji, eternitate moartă – pentru care, la prima vedere, ești tentat s-o corectezi, știind că eternitatea este veșnică, că nu se termină niciodată; dar nu, autoarea subliniază morbiditatea, folosindu-se în chip special de această expresie; în același timp, versurile sale sunt sensibile și cu idei originale, prevestindu-i un viitor strălucit pe drumul  poeziei – având în vedere iubirea sa pentru scris și timpul pe care îl are înainte pentru perfecționarea tehnicii poetice.” (Coca Coralia Drăgan)

”Poeziile propuse sunt, mai degrabă, o reflexie a sinelui autoarei, luate din cărțile și lecturile recente. Ar fi de dorit ca, în textele citite, să se exprime propriile trăiri și să aibă o viziune clară asupra lumii ei interioare, astfel ca emoția transmisă să ajungă la cititor. Nu am găsit decât puține texte care să o reflecte, ideea generală fiind că e salutar să citească și să înmagazineze anumite stiluri și teme, dar ele trebuie să meargă în paralel și cu propria sa oglindire în lume și să transmită emoție creatoare.” (Stela Iorga)

”Are un mod de a gândi foarte modern și… nu cred că vârsta este un impediment de a fi meditativ și chiar de a filozofa; stă bine cu metafora și cu versul alb.” (Ecaterina Păun)

”Privesc poezia MG prin adolescenta care-am fost; din perspectiva aceasta, adolescența este profundă, cu multe fierberi și tulburări; din acest punct de vedere, apreciez capacitatea autoarei de a cotrobăi, de a cunoaște; Ritual de autodistrugere este o poezie ce o caracterizează cel mai bine, subliniind ideea că a căuta și a cunoaște distruge, indubitabil, ceva din puritate și din copilărie.” (Carmen Cristina Neacșu)

Înainte de a încheia cronica, trebuie să facem, și noi, cunoscută întâmplarea deosebită de luni, 10 noiembrie la Casa Cuza Vodă, sub genericul Zilele albaneze la Dunărea de Jos, în cadrul căreia s-a lansat și antologia bilingvă Păsări și zei, de la Dunăre la Adriatică, apărută la Editura Axis Libri, 2025, volum îngrijit de Adi George Secară și Elsa Stavro. Evenimentul s-a bucurat și de participarea Excelenței Sale Enkeleda Mercuri – ambasadorul Republicii Albania la București, precum și a multora dintre autorii prezenți în volum și a altor personalități ale vieții culturale gălățene.

Vineri, 14 noiembrie, ora 18:00, la sediul VL citește Ioan Gh. Tofan.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Dualitatea fragilității și perseverența creatoare”

Mioara Ardieleanu ne-a citit, la cea mai recentă şedinţă a Cenaclului „Noduri şi Semne”, dintr-un volum proiectat intitulat „Pagini de jurnal”, două proze scurte – „Prietenul meu, păianjenul maestru” și „Urzeala tronurilor sau (și) Sensul lucrurilor”, despre care s-a discutat apreciativ și la obiect, acestea fiind încadrate la genul eseu și cel reportericesc, punctate pe alocuri cu pasaje lirice și meditativ-filozofice.

„Omul care sunt, o dâră de praf de stele prinsă-n pânza prietenului meu, păianjenul.

Ce dărâmam poate fără intenție, din instinct, el înălța ca și Meșterul Manole și se ruga la Divinul Creator să-i dea putere și iertare. Sacrificiul creației sale i s-a devoalat într-un vis în care singura soluție era jertfa supremă. Zidirea primei femei care va veni către ansamblul său. Oare cine i-a căzut pradă prietenului meu?

Ne făceam așa de lucru în timpul iluzoriu, dar schimbător în esență.

Ipotetic, provizorie este lumea noastră pe pământ și ne-o alcătuim cum credem de cuviință sau avem măcar iluzia că așa este. Dar sunt atâtea lucruri și fapte inexplicabile, atâtea coincidențe. Un lucru e cert însă, prietenul meu continua imperturbabil să-și țeasă urzeala, nu a tronurilor, ci a conștiinței sale de făptură divină.

Se considera învingător. Nici gâlceava lui Socrate nu l-ar necăji sau perturba din iuțeala cu care face pânza fără greș. Oare de ce se grăbește? Timpul să fie de vină? Se spune că majoritatea păianjenilor din România trăiesc 1-2 ani. Eu deja am trecut mult de 60 de ani.” („Prietenul meu, păianjenul maestru” – fragment)

”Proza „Prietenul meu, păianjenul maestru” este remarcabilă, în primul rând prin imaginile poetice de toamnă și cele ale păianjenului ancorat, parcă, de cer etc. A doua lucrare, „Urzeala tronurilor sau (și) Sensul lucrurilor” pare un articol jurnalistic bine realizat – cu inserții lirice, foarte potrivit pentru o revistă de acest gen.” (Gabriel Gherbăluță)

”Tema centrală a primei proze este dualitatea fragilității și perseverența creatoare. Figura păianjenului este transformată în condiția artistului, iar referințele culturale multiple creează un cadru bogat. Tonul este contemplativ, cu meditații filozofice. Cel de-al doilea text continuă aceeași reflexie poetică, însă introduce un nivel suplimentar și ne transpune către jurnalistică. Simbolistica religioasă și ritualică, cu referințele la tradiția evreiască, asocierea pierderii cu un act sacru de rupere a identității conferă textului o profunzime antropologică.” (Victor Dragomir)

”Primul text este foarte complex, foarte încărcat, asemenea unui monolog interior. Elemente precum cântece în limba franceză, Psalmii, istoria, anumite gânduri condimentează eseul din toate punctele de vedere. De asemenea, pe lângă prietenia dintre ființa necuvântătoare și ființa umană, mi-a plăcut cum este descrisă condiția omului în text: „Omul este o undă în fluxul de date al Universului sau o dâră de praf de stele„. „Urzeala tronurilor sau (și) Sensul lucrurilor” este o reflecție profundă despre puterea cuvintelor, suferință, dor și sensul existenței. Se îmbină teme spirituale și culturale, de la simbolul rupturii din tradiția evreiască până la dorul românesc transpus în piatră la Muzeul din Sângeru. Prin referințe la credință, artă și iubire, textul sugerează că omul caută mereu vindecarea și legătura cu divinul. Cuvântul și creația devin mijloace prin care sufletul învinge timpul și suferința.” (Marina Gherghef)

”Prima lucrare se vrea un eseu, dar este, mai degrabă, un monolog interior punctat cu pasaje lirice; a doua proză are trei părți: prima – eseistică, a doua – jurnalistică și a treia – poematică prin metaforele care mi se par foarte reușite.” (Ecaterina Păun)

”Primul text este mai realizat din toate punctele de vedere: ideatică, expresivitate a limbajului, stilistică, mesaj. Mi s-a părut foarte reușit melanjul dintre partea meditativă și cea lirică. Textul atrage cititorul și prin propunerea ideatică, una din ideile subliniate fiind aceea că toate ființele sunt creația lui Dumnezeu, faptul că între aceste ființe există o legătură uneori invizibilă, dar indestructibilă. În cel de-al doilea text nu există firul roșu care să lege toate fragmentele într-un tot unitar.” (Anca Șerban Gaiu)

Vineri, 7 noiembrie, de la ora 18:00, la sediul „Viaţa liberă”, citește Marina Gherghef.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Slalom cu „taxiul lui Charon”… „fără știrea ei””

Două volume de excepție, apărute de curând, au primit botezul publicului vinerea trecută, când colegii noștri Victor-Nicușor Dragomir – cu cartea de proze scurte „Taxiul lui Charon” (Editura „StudIS” Iași) și Andrei Velea – cu romanul „fără știrea ei” (Editura „Cișmigiu Books”) au făcut lansarea lor; primul – la sediul cotidianului „Viața liberă”, al doilea – la Librăria „Humanitas”, moderator Doru Căstăian. Din motive obiective, orele de lansare au fost foarte apropiate – chiar s-au suprapus pe un segment de timp, fapt pentru care am fost nevoiți să executăm un adevărat slalom pentru a participa la ambele evenimente, care s-au bucurat de o audienţă impresionantă.

Ne vom referi în continuare la festivitatea de la „Viața liberă” – amfitrionul cenaclului, moderată exemplar de poetul Gabriel Gherbăluță, care este și prefațatorul cărții, într-un cadru cu o asistență deosebită: colegi de cenaclu, colegi de serviciu, prieteni și rude ale autorului, care au vorbit despre personalitatea acestuia, despre ideile și tematicile cărții și chiar despre unele întâmplări relevante din viața autorului vizavi de subiectele prozelor.

„Taxiul lui Charon” este o călătorie sugerată de autor prin lumea fabuloasă a SF-ului, a miracolului, a unei fantezii debordante care copleșește cititorul. Avem în fața noastră mai multe lumi în care suntem invitați să pătrundem, lumi care ne permit accesul la un alt nivel al cunoașterii și al autocunoașterii. Trecerea se face de cele mai multe ori involuntar, ca în povestirea care deschide volumul, „Taxiul lui Charon”: „Luminile orașului erau departe, pe umerii dealului ros de timp… ceața se așezase în valea întunecată… mă căzneam să-mi amintesc cum am ajuns aici, însă nu aveam niciun indiciu. Peisajul îmi era străin…”

Ca să poți pătrunde în lumea lui Victor-Nicușor Dragomir, trebuie să respecți niște reguli, din care cea fundamentală este aceea de a te lăsa condus de propria imaginație. Restul vine de la sine.

Personajele au grijă să se transforme în ghizi pentru lumile dezvăluite nouă de Victor-Nicușor Dragomir. Trecem dintr-un univers în altul datorită dexterității de șofer a autorului.

(…) Proza lui Victor Dragomir ne poartă și la granița dintre ființă și neființă, dintre aici și dincolo ca în „Ultima dorință” (…) Nu poți trece dintr-o lume în alta, dintr-o viață într-o alta fără ocazia de a avea o ultimă dorință, chiar dacă aceasta te poate aduce înapoi în timp.

(…) De la tema contopirii om – natură, la specia clară a SF-ului în „Întâlnire de gradul V”, Victor-Nicușor Dragomir parcurge în prozele sale o evoluție purificatoare. Fiecare trecere de la o povestire la alta marchează evoluția prin curățare, prin descoperire și auto descoperire a sinelui artistic.

Aceasta provoacă cititorului starea de satisfacție dată de o călătorie în interior, stare posibilă, datorată unei siguranțe gnoseologice de care dă dovadă autorul volumului nostru de povestiri. (fragment din prefață)

Au vorbit despre carte și autorul ei Anca Șerban Gaiu, Tudor Neacșu, Coca Coralia Drăgan, Lena Sava, Carmen Cristina Neacșu, Ioan Gh. Tofan, Ecaterina Păun, George Dragomir – fratele și Yoan Dragomir – nepotul autorului, Mădălina Teodor – autoarea ilustrației de pe coperta I etc.

Iată ce frumos ne recomandă această carte Rodica Cernea, pe una din coperte: ”Pentru câteva ore, tu, cititorule, în „Taxiul lui Charon” lasă-te condus de bagheta magică a vrăjitorului cuvintelor Victor-Nicușor Dragomir și vei fi purtat într-o lume fascinantă a unui Univers doar bănuit, dar cât se poate de real… cine știe? Pe cât de neprevăzute și interesante, aceste povestiri ți se vor părea cu atât mai reale cu cât ele seamănă izbitor cu ceea ce ni se întâmplă adeseori în această lume a noastră, bănuită sau percepută a fi reală, fiindcă așa o dorim noi a fi. Deci, fii pe cât posibil, muritorul-nemuritor, călătorul în taxiul vieții pe care doar imaginația ta fără limite o poate realiza și posibil conformă dorințelor tainice ale tale, ale omului zilelor noastre.”

În încheiere, îi felicităm din toată inima pe cei doi autori și le dorim: Scrieri cât mai importante!

  • Vineri, 31 octombrie, de la ora 18:00, la sediul „Viaţa liberă”, citește Mioara Ardieleanu.
Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Timpul perfect din poemele toamnei”

Zilele trecute, a venit toamna,/ Parcă era cârdul de vite/ Care se întorcea încet de la pășune,/ Prea mult n-am văzut,/ Se făcuse seară/ Și nu vedeam frunzele uscate/ Și nici păsările adunate în stoluri,/ Se simțea doar un miros,/ Ca de doamnă cochetă/ Ce și-a pus în păr o floare amară/ Poate că nu era toamna trecând pe drum,/ Ci chiar un cârd cu vite/ Ce s-au hrănit cu crizanteme/ Și acum le rumegă din mers/ Iar mâine dimineață, la muls,/ Vor umple ciuberele cu brumă. („Septembrie”)

Dumitru Viorel Neagu (DVN) ne-a prezentat, în cea mai recentă reuniune a Cenaclului „Noduri și Semne”, un grupaj inedit de 20 de poeme care ne-au surprins, ca de fiecare dată, prin perspectiva poetică originală și profundă, tonul confesiv, imaginile inedite și simbolistica aparte.

”Un grupaj foarte consistent care ne arată o forță greu de găsit ca resursă poetică, o forță pe care puțini mânuitori de condei reușesc să o folosească. Este tot timpul la granița dintre locul poetic comun și profunzime. Un dans pe marginea genunii. Una peste alta, ne propune o poezie surprinzătoare, un grupaj bine articulat și valoros din punct de vedere poetic. Este un scriitor tenace, care folosește toate sursele poetice pe care le are la îndemână.” (Tudor Neacșu)

”Poezia intitulată „Bănuială” o consider inima grupajului. Spun acest lucru deoarece singurătatea este resursa și sursa de inspirație. Cred că poemele au și spații comune, dar tocmai de aici se naște strălucirea, acestea nu sunt supărătoare. Pentru mine, aceste poeme reprezintă poezia adevărată.” (Carmen Neacșu)

”O poezie confesivă, un echilibru bine conturat între tradițional și modern. Autorul acordă o atenție deosebită ritmului interior al poemelor. Imaginile plastice devin un vehicul al sensibilității și emoției lirice.” (Victor Dragomir)

”Poemele din această seară exprimă o forță interioară aparte. Mi-au amintit de scrierile lui Albert Camus. Grupajul se remarcă și prin simbolistica folosită, prin atmosfera melancolică, de poveste.” (Marina Gherghef)

”Poemele transmit ideea că sufletele pereche se regăsesc în orice univers și sub orice formă și că iubirea înseamnă posibilitatea de a dărui părți din noi celorlalți.” (Maria Balaban)

”Ascultând aceste poeme deosebite, m-am simțit ca și cum aș călători într-un tramvai fără geamuri. Tot ambientul poemelor este unul foarte subtil.” (Ecaterina Păun)

”Poemele sunt tulburătoare, în special cel intitulat „Acea înfricoșătoare așezare”.” (Lena Sava)

”Poetul este sincer, nu încearcă să epateze în versurile sale. Cuvintele au greutate, devin simbol. Deosebit și felul în care își structurează poemele. Acestea sunt gândite, trăite, nimic nu este pus la întâmplare. Poetul ține cont de logica intrinsecă a textelor.” (Sabina Penciu)

”Un discurs liric echilibrat, care are o cadență interioară fermecătoare. Tema propusă este dezvoltată cu mijloace lexicale simple, dar potențate intens de imagini care se succed, una după cealaltă într-un ritm interior, ca o respirație a cuvintelor. Frumusețea textelor rezultă din gingășia și delicatețea cu care se face vorbire de un ideal la care aspiră poetul, îmbrăcându-și chemarea neostoită în cuvinte simple, dar deloc simpliste. Vocea lirică a lui DVN este una puternică, sinceră, cuceritoare și supusă unui har al științei cuvântului, în toată complexitatea lui.” (Stela Iorga)

* Vineri, 24 octombrie, membrii Cenaclului „Noduri și Semne” vor fi alături de colegii Andrei Velea și Victor Nicușor Dragomir, care lansează două volume de excepție: romanul „fără știrea ei” de Andrei Velea – la Librăria „Humanitas”, începând cu ora 18:00, şi volumul de proze scurte „Taxiul lui Charon” al lui Victor Nicușor Dragomir – în foaierul cotidianului „Viața liberă”, de la ora 17:30.

Anca Șerban Gaiu

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Toamna se numără sonetele”

În seara zilei de 10 octombrie 2025, o seară frumoasă de toamnă, pe o terasă de poveste romantică, Gabriel Gherbăluță (și prietenii săi) a(u) lansat trei cărți de poezie, în cadrul unei ședințe extraordinare de cenaclu.

Este vorba de „Zero absolut”, ediție bilingvă, româno-engleză (Editura „Pontos”, Chișinău), „Phoenix – mon amour”, tot ediție bilingvă (Editura „PIM”, Iași), omagiu adus limbii lui Shakespeare – aici traducător Dorina Brândușa Landén, la „Zero…” Elena Adrian Crăciun, și „Bine ai venit în Poezoland”, Editura „Neuma”, Dej, în acest caz ediție bilingvă româno-franceză, traducătorul în limba lui Voltaire fiind profesorul universitar Nicolai Taftă, prezent la eveniment, autor al unei frumoase pledoarii pentru poezie în general, dar și pentru cultura și civilizația franceză, în particular, declarându-se un îndrăgostit de lirica lui Gabriel Gherbăluță, sic! Și în special de sonetele sale, care au fost reginele serii, sub bolta împlinită de stele și de struguri negri ai Paris Cafe!

De altfel, observa și subsemnatul, moderator al întâlnirii, Gabriel Gherbăluță tinde să devină sonetistul (cel mai iubit, nu… oficial, al) Galațiului, un fel de coarhanghel al sonetului moldovean, după mult mai celebrul alt purtător al numelui de arhanghel, Mihail Codreanu, de la Iași, paralela aceasta simpatică fiind consfințită „în text” de către Vasile Leonte (absent motivat la lansare), într-o cronică generoasă de carte, din „Școala gălățeană”, profesorul Leonte fiind citat în linii esențiale.

Prima intervenție i-a aparținut Alinei Beatrice Cheșcă, prefațatoarea volumului „Zero…”, care a încheiat: „Citindu-i sonetele, pășim pe urmele unui inițiat, descoperim tainele unei arte care nu aparține doar prezentului, ci întregii umanități. Fiindcă, da, Gabriel Gherbăluță își are deja locul său de neclintit în galeria marilor poeți ce și-au creat (și ne-au creat) absolutul sperat și visat.”

Au urmat Nicolai Taftă, ceva mai moderatul Vasile Datcu, spirit lucid, călcând pe urmele marelui Vasile Băncilă, Mirela Gheorghe, Darie Lăzărescu, vechi prieten al sărbătoritului zilei (de altfel, mulți au amintit prietenia veche care îi leagă, ceea ce ne-a adus aminte că alt nume al Poeziei este Prietenia, ca formă a Iubirii absolute), Adelina Pop (ultima la cuvânt, dar nu cea de pe urmă, înfrigurată, cu același spirit lucid, strict… brăilean), Valeriu Valegvi, Ana Sofian, Ionuț Iamandi, profesorul Cătălin Enică, alt prieten de-o viață al lui Gavrilă Lăți-Lungilă, cum a fost supranumit amical Gherbăluță, tocmai datorită importanței, mărimii, „urieșimii” operei sale, subliniind faptul că autorul chiar își duce „traiul în poezie”, cu toți cei dragi (au fost prezenți și mulți membri ai familiei, implicându-se activ la eveniment, de la soția Camelia la nepoțica Sara Ilinca!), inclusiv și (cu) majoritatea celorlalți membri ai cenaclului „Noduri & Semne”, purtând marca unuia dintre cei trei poeți admirați necondiționat de către Gabriel Gherbăluță (i-a reamintit și vineri!): Homer, Shakespeare și Nichita Stănescu, deși uneori i se mai închină și lui Dante sau Eminescu! Sau lui Petrarca, Borges, Vasile Voiculescu sau oricare alt poet vecin pe scările Veșniciei, cu orice slujitor al Cuvântului-Metaforă!

Dorina Brândușa Landén, în prefața intitulată „Poetica într-o lume a schimbării” consideră și ea că G.G. „se alătură marilor poeți care au continuat să extindă principiile centrale ale operei lui Horațiu, examinând îndeaproape rolul poeților înșiși ca subiect, relațiile lor cu poemul și actul scrisului, intervenind cu propriile sale trăiri, gânduri si întrebări despre arta poeziei. (…) Este o poezie complexă și o dilemă fără egal. (…) Poetul scrie despre locul său special și despre propria sa viață, cu intenția de a spune și cititorului ceva despre a lui. Astfel, poetul care scrie poezia și persoana care o citește, fac un pact pentru a merge într-o călătorie comună de descoperire cu ajutorul limbajului și în limbajul însuși. (…) Complet contrar percepției comune potrivit căreia poezia ar trebui să fie doar o călătorie emoțională spre reconciliere, poezia lui Gabriel Gherbăluță este una a crizei, o poezie impregnată de mirosul Dunării, care uneori exudează violență și se revoltă împotriva condiției umane.”

Când ești atent la luciditatea scriitorului, chiar vezi că el semnalează, în acest tulbure an 2025: „orașul e plin de poeme fără stăpân/ dumnezeu doarme/ imaginația o ia razna” (din „…Poezoland”, p.190, un „coșmar”), iar aceasta este valabil pentru toată omenirea. Trăind sau nu în(tru) Poezie…

* Vineri, 17 octombrie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viața liberă”, va citi Viorel Dumitru Neagu.

Adi G. Secară

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Lumea magică a copilăriei”

Marilena Sava Apostu (MSA) a prezentat, pentru prima dată în Cenaclul „Noduri şi Semne”, două texte încadrate la genul literar „povești pentru copii”, care – așa cum ne-a lămurit autoarea – după ce vor fi prelucrate și finalizate (eventual, luându-se în considerare și observațiile din cenaclu) se vor adăuga și vor întregi – împreună cu alte povești, desigur – cartea sa „Căsuța cu povești”, apărută la Editura „Sinteze”, care a fost competent recenzată, de curând, de Daniela Lăcrămioara Capotă: ”Când am citit cartea MSA, a fost  firesc să îmi pun aripile de spiriduș, fiindcă scriitoarea-zână povestește cu delicatețe și cu bucuria celui pentru care copilăria a rămas într-o căsuță de turtă dulce cu scărițe multe și ferestre înalte ca să intre soarele s-o încălzească. Autoarea are acest dar de a lua de mână cititorul și a-l conduce cu duioșie printre rândurile volumului ei,  într-o lume în care apar pe rând spiridușii, fetițe și băieței care îi umplu zilnic zânei sufletul de bucurie. (…) Căsuța cu povești ne face să nu uităm copilul din noi, să nu uităm poveștile, să păstram ludicul în viața noastră și să îl împărtășim copiilor şi nepoților. Şi mai cred că ar fi firesc ca, atunci când sună clopoțelul, fiecare dascăl care deschide uşa clasei să aducă cu sine o lume interioară la fel de frumoasă precum cea a scriitoarei Zâne, iubită de spiridușii copii.”

Această specie literară fiind rară în cenaclu, a surprins plăcut și a determinat comentarii diverse și contradictorii, în limita competenței fiecăruia dintre cei prezenți.

”MSA, de curând venită în cenaclu, aduce ceva nou, și anume povestea; ascultându-i cele două texte – „Patricia și pasiunea ei” și „Carnaval cu Mădă”, am simțit o liniște lăuntrică copleșitoare – poate și datorită vocii calde și blânde a autoarei dar, cu siguranță, pentru că acțiunea poveștilor sale nu se bazează, ca de obicei, pe lupta între bine și rău – prin spiridușele fanteziste, autoarea emană doar bunătate și gânduri pozitive; prin cuvinte simple, pe înțelesul celor mici, textele fac trimitere subtilă la rolul benefic si educativ al școlii în viața copiilor, dar și la cărți și autorii acestora, de exemplu „Amintiri din copilărie” a lui Ion Creangă, ori personaje din desene animate, ca Mary Poppins; cred că autoarea și-a atins scopul prin poveștile sale, acela de a captiva și a transmite copiilor învățături prin lecții subtile și blânde.” (Coca Coralia Drăgan)

”Două capitole dintr-o carte pentru copii și nu două povești clasice, așa cum ne-am așteptat; recitindu-le, am realizat că ar fi trebuit să audiem toate cele cinci capitole ale cărții, spre a-i observa logica firului epic; oricum, din cele două capitole constat o eleganță și acuratețe a stilului narativ adaptat la capacitatea de înțelegere a celor mici – și da, dacă noi cei mai în vârstă, urmăm tehnologia, ei bine, copiii de azi cresc odată cu ea. De aceea, mi-e foarte la îndemână să cred că și genul textelor prezentate de MSA sunt înțelese de cei mici – deși noi, maturii, avem tendința să credem contrariul.” (Nelu Păcuraru)

”Întotdeauna mi-au plăcut poveștile; în textele MSA, descoperim lumea magică a copilăriei, în care totul este posibil; nostalgia, gingășia și o stare de bine pătrund în sufletul cititorului; mi-a plăcut „Patricia și pasiunea ei”, cu un motto sugestiv: „Cartea rămâne cea mai fină daltă care îți sculptează mintea”; imaginația este bine structurată, iar textul curge firesc spre un final liniștitor; poți citi în fața unui șemineu, visând la o cană de ceai fierbinte.” (Victor Dragomir)

”Din păcate, textele aduse azi nu m-au convins de faptul că autoarea poate să creeze o lume feerică, așa cum poveștile pentru copii presupun îndeobște. Poveștile prezentate au personaje insuficient creionate, sunt scrise stângaci, deși nu i se poate reproșa buna credință și delicatețea, dar acestea sunt insuficiente pentru a contura un univers. În afara faptului că poveștile au o axă fixă de realizare, poate ar fi benefic să înceapă cu acești pași, pentru a-și struni condeiul, pentru credibilitate și formarea unui stil.” (Stela Iorga)

”În douăzeci de ani în care am lucrat în teatru pentru copii, am dramatizat poveștile de aur ale omenirii – deci am o oarecare experiență în acest domeniu și pot spune cu certitudine că aceste povești sunt scrise cu dragoste pentru copii.” (Ecaterina Păun)

”Literatura pentru copii e o nișă complicată și foarte delicată, pentru care nu prea sunt avizat, fiind o îndeletnicire specială – dar pot spune că poveștile citite sunt pline de candoare și delicatețe; au un limbaj adaptat la înțelegerea copiilor; au și zone trenante și chiar mici dezacorduri între vârste, planuri etc.; cred că sunt necesare, pe ici, pe colo, niște reglaje; în rest, salut această preocupare – mai cu seamă dacă ne gândim că sunt din ce în ce mai puțini scriitori de povești.” (Tudor Neacșu)

”În primul rând, aș vrea să-i urez „Bun venit în Cenaclu!” Ascultând poveștile, am simțit că intru într-o lume pe care o uitasem; este o experiență pentru mine; pot spune că am făcut doi pași în lumea poveștilor.” (Carmen Neacșu)

”Am simțit partea emoțională a poveștii, susținută și de o voce luminată, caldă, care te transpune în lumea magică, specială a copilăriei – cu spiriduși, cu zâne – de care ne-am cam îndepărtat; textele sunt bine scrise, detaliile sunt atent plasate, nu aruncate la întâmplare; au mesaj, culoare și te introduc într-o lume care te face să visezi.” (Anca Șerban Gaiu)

* Vineri, 10 octombrie, de la ora 17:00, la „Paris Café”, Cenaclul „Noduri şi Semne” va participa la o triplă lansare de carte a poetului Gabriel Gherbăluță. Moderator va fi Adi Secară.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Când materia comunică durerea”

– Da, domnu’ doctor. Acum, mă duc!

Cuvintele din capătul celălalt al culoarului s-au amestecat cu sunetul unor papuci de plută târâți în mare grabă pe scliviseală. Apoi, în vârtejul de sunete s-a amestecat scârțâitul unor uși și un țipăt. Toate s-au topit într-o liniște vegheată de neoanele care pâlpâiau imprevizibil în salon. Fănica stătea întinsă pe spate, cu mâinile pe burtă. Apăsa încet golul de sub palme și golul se împrăștia peste tot.

O cană smălțuită cu margine albastră era așezată pe noptieră. Din ea venea un miros de mentă ce se amesteca în aer cu cel de dezinfectant. În salon a intrat o femeie cu halatul descheiat. Ținea în mână o păturică albastră. A vrut să spună ceva dar s-a oprit. A așezat păturica pe marginea patului.

– Astăzi pleci! Ai pe cineva să te ajute?

Nu a răspuns. S-a întors încet pe partea cealaltă. Pe peretele cu un strat gros de vopsea verzuie era lipită cu leucoplast portocaliu o iconiță cu Maica Domnului care stătea cu privirea coborâtă să nu trebuiască să răspundă acum. („Caise” – fragment)

În reuniunea precedentă a Cenaclului „Noduri şi Semne”, Tudor Neacșu (TN) ne-a prezentat proza „Caise” – pe cât de scurtă, pe atât de cuprinzătoare în ceea ce privește mesajul și conținutul ideatic prinse într-un cadru emoțional captivant de excepție.

Spicuim din comentarii:

”Ideea principală a prozei este existența unei contradicții între cutumă și credința adevărată, vie; încadrarea în normă ajută de cele mai multe ori, dar poate fi și dăunătoare; proza are inserții lirice frumoase, cuceritoare; atmosfera creată este foarte realistă și emoționantă; ideea că suntem centrul universului, noi – cu durerile și problemele noastre, ne definește ca oameni; are și o notă fină de ironic; gândirea magică a copilului este bine prinsă; un text plin de sensibilitate și profunzime; scoate bine în evidență valorile morale care par perimate: bunătatea, credința, sinceritatea, simplitatea, empatia etc.” (Anca Șerban Gaiu)

”Foarte reușite dialogurile și tehnica folosită: fiecare pasaj din înșiruire se sfârșește într-un suspans incitant etc.” (Gabriel Gherbăluță)

”O proză foarte atent condusă, autorul folosind dialogul ca element de caracterizare. Economia de mijloace stilistice face textul cu atât mai penetrant în mesajul lui. Personajele sunt creionate succint, în variate ipostaze de viață, universul sugerat este departe de a fi idilic, iar durerea personajului e descrisă cu aceeași economie de mijloace artistice. În rezumat, o proză excelentă, anunțată chiar din debutul ei, cu titlul: Caise.” (Stela Iorga)

”Proza lui TN are o arhitectură pe care nu o uiți, așa cum ți se întâmplă când ceva te impresionează: o clădire, un film, un cântec – rămâne ceva în sufletul tău și așa am simțit de câte ori a citit în cadrul cenaclului. Stilul lui nu este nici plat și nici decorativ, la el materia comunică  durerea, tristețea – fiindcă știe să controleze forma frazei prin tonuri fundamentale care ating un echilibru perfect al cuvântului. O cană smălțuită cu margine albastră era așezată pe noptieră. Din ea venea un miros de mentă ce se amesteca în aer cu cel de dezinfectant. (Daniela Lăcrămiora Capotă)

”Interesante detaliile și tehnica contrapunctului.” (Ioan Gh. Tofan)

”O lume și o atmosferă atât de bine realizate, încât mi-a lăsat senzația că am fost acolo, în lumea satului, unde oamenii muncesc gârboviți și copiii sunt prezenți pretutindeni, neastâmpărați și jucăuși.” (Marilena Sava Apostu)

”Un text reușit; conduce bine firul narativ.” (Andrei Velea)

”Proza lui TN surprinde tragedia unor părinți care își pierd copilul la naștere care nu are parte nici măcar de o rugăciune, așa cum se vaietă, împietrită de durere, mama micuțului: Măcar să fi venit să îi citească o rugăciune. Să nu facă toată slujba. Atâta doar… Subiectul, deși cunoscut, este revigorat prin măiestria cu care sunt puse în valoare detaliile și prin dialogurile multiple. Puștii din cartier, participanți la înmormântare alături de  prietenul lor Vasile, fratele micuțului Tudorel, mort la naștere și nebotezat, accentuează contrastul dintre inocență și tragedie.”(Coca Coralia Drăgan)

”Am trăit această povestire până la a plânge; a se vedea că a scris din suflet; momentele sunt bine sincronizate.” (Ecaterina Păun)

”Textul este construit pe suprapuneri – copilăria inocentă și moartea, fructul cules și fructul oprit, nașterea așteptată și pierderea iremediabilă. Atmosfera e tensionată, iar trecerile bruște dintre scene accentuează senzația de viață fragmentată, de realitate sfâșiată. Totul capătă o dimensiune de parabolă despre vină, fragilitate și neputință, unde râsul copiilor și plânsul adulților se întâlnesc într-o singură voce tulburată. (Silviu Mihail Capotă)

”A creat un efect în sufletul meu ca și cum copilul mort nebotezat a fost reabilitat/ încreștinat prin puterea textului care este zguduitoare și în care am intrat cu o emoție bine cadențată de mesajul transmis.” (Carmen Neacșu)

”Povestirea Caise induce un sentiment de autenticitate – cum, de altfel, ne-a obișnuit TN prin ce a mai citit și cu alte ocazii în cenaclu. Structurează textul în cadre aparent disparate ca să constați în cele din urmă sensul închegat și corect al narațiunii. Are intacte amintirile și experiența copilăriei, pe care le presară în scris cu o sensibilitate matură, echilibrată: i s-a făcut gura pungă; a legat o pânză neagră pe o stinghie de brad și a pornit să o rezeme de prispă în loc de prapur; iarba uscată care crescuse prin crăpăturile de la temelia gardului… Dialoguri reale, de un firesc dezarmant. Pe scurt, consider că TN este îndreptățit să-și propună un proiect mai extins, un roman de exemplu.” (Nelu Păcuraru)

Vineri, 3 octombrie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa libberă”, citește Marilena Sava Apostu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Mesagerul temporal – o poveste din poveste”

În şedinţa de vinerea trecută a Cenaclului „Noduri şi Semne”, Victor Dragomir (VD) ne-a prezentat „Înger pentru o zi” – o povestire din cartea sa „Taxiul lui Charon”, apărută recent la Editura „Studis” din Iași. Lucrarea a fost apreciată ca fiind captivantă și interesantă, recomandându-l pe autor ca un scriitor talentat de factură SF, care a evoluat remarcabil în scurtul timp de la venirea în cenaclu și până în prezent.

”Textul lui VD surprinde una dintre temele fundamentale ale literaturii speculative: relația dintre destin, sacrificiu și dorința de a rescrie trecutul. Autorul este preocupat nu doar de simpla aventură temporală, ci mai ales de valoarea cathartică a acțiunii personajului. Intervenția asupra evenimentelor devine o metaforă a încercării de a-și vindeca propriile răni interioare – o jertfă personală cu dublu rol: salvarea fiicei și eliberarea sinelui.

Povestea din poveste accentuează această dublă perspectivă: pe de o parte, firul narativ exterior – întoarcerea în trecut, confruntarea cu universuri paralele, iar pe de altă parte – dimensiunea intimă, psihologică, în care protagonistul trăiește drama propriei vinovății și speranța de mântuire. Astfel, dedublarea nu e doar o experiență de science-fiction, ci și o alegorie a sfâșierii lăuntrice.

Complexitatea epică, sugerată de multitudinea de situații și evenimente, nu este gratuită: ea obligă cititorul să rămână atent, să caute firul ascuns care dă coerență haosului aparent. Mesagerul temporal devine, în acest sens, un ghid ambiguu, dar și simbol al memoriei care tulbură prezentul.

În concluzie, textul propune o reflecție profundă asupra fragilității umane în fața timpului, unde actul de a schimba trecutul nu e doar o fantezie narativă, ci și un gest existențial de reconciliere cu sine.” (Mihail Silviu Capotă)

”Am o slăbiciune pentru modalitatea de a strecura limbajul western într-un cadru atât de fantastic – parcă dă viață personajelor, uneori neștiind personajul cheie. Un text atât de emoționant, ce pune foarte mult accent pe un alter-ego și pe definiția greenhorn-ului ce ulterior se adaptează mediului și spațiului social-istoric. Prin numele Ahyoka din limba nativă americană, surprinde foarte frumos puritatea și fericirea pe care ți le poate oferi o ființă micuță numită copil. Învățătura textului: sacrificiul pe care un părinte l-ar putea face pentru copilul său, indiferent de timp, indiferent de ciclul istoriei.” (Marina Gherghef)

”Cred că Hollywoodul l-ar angaja ca scenarist de filme western – care au cam intrat într-un con de umbră – pentru că are talent de povestitor și forță descriptivă pentru imagini cinematografice.” (Ioan Gh. Tofan)

”Este pasionat de scris și bine organizat în construcția textului; are o structură interesantă și o interferență de planuri reușită; subiectul este puțin cam alambicat – ceea ce poate genera neclarități; ideea poveștii cu universuri paralele este bună, întărindu-i amprenta de SF-ist.” (Tudor Neacșu)

”VD impresionează cu această ficțiune-fantezie. Ne obișnuise cu povestirile sale de aceeași categorie fantastică, gen Taxiul lui Charon. De această dată, se observă o evoluție în sensul expresivității, intensității povestirii și al imagisticii. Iată o mostră: Un rotocol de fum care se amesteca grăbit cu praful stârnit de cai și vântul preriei s-a împrăștiat peste bandă. Și încă una: Fereastra se spărsese după prima lovitură și trosnetul armei a smuls un răcnet în rândul bandiților. Într-o clipă iadul s-a dezlănțuit. Strunește ferm firul epic, lucru de care îți dai seama la a doua sau a treia reluare, când constați că totul are logică – în măsura în care fantasticul poate fi logic. Dialogurile sunt bine gândite, reușite, firești. În concluzie, consider că VD a luat, deja, un bun start spre o proză de înaltă ținută.” (Nelu Păcuraru)

”Povestirea este interesantă pentru că are forță de introspecție și expune bine legătura dintre autor și creația sa.” (Ecaterina Păun)

”A evoluat foarte mult de când a venit, prima dată, la cenaclu; ca tehnică, lucrarea este un amestec de realism – sugerat de detaliile, întâmplările și descrierile poveștii și romantism – întoarcerea în timp pentru salvarea copilului; autocunoașterea este cuvântul cheie al povestirii.” (Gabriel Gherbăluță)

”Ideea de a explora universuri paralele prinde la cititor; de asemenea, și ideea de reparare a destinului; ponderea emoțională a povestirii este la începutul și la sfârșitul lucrării, restul fiind un pasaj de legătură cam trenant.” (Anca Șerban Gaiu)

”M-a captivat; bine prinse partea emoțională și atmosfera; textul are cursivitate și claritate, fără inadvertențe supărătoare.” (Andrei Velea)

”De apreciat cursivitatea și puterea de a captiva cititorul care vin din atracția/ pasiunea pentru scris; o lucrare rotundă și interesantă.” (Carmen Neacșu)

Nu putem încheia această cronică fără a-i ura „La mulți ani!”, cu sănătate și împliniri întru ale vieții și ale literaturii, colegului nostru Ioan Gh. Tofan, care săptămâna aceasta (23 septembrie) a împlinit o vârstă venerabilă și rotundă.

Vineri, 26 septembrie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Tudor Neacșu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „O coborâre în inimă”

tare mi-e dragă această casă care ne rabdă/ ieșirile/ și care nu se încruntă, ci ne ține împreunați/ genunchii la rugăciune/ această casă cu care împreună plâng/ într-o tăcere austeră/ obiectele mă privesc cu părere de rău/ lumina mi se tolănește în brațe și toate torc/ mă mângâie/ toate mă iubesc/ când nu are cine (acasă)

nu de oameni/ sau beznă/ uneori/ în nebunia mea/ nici de însuși Domnul meu/ nu mă tem/ ci de unul singur păianjenul/ pe care cu ce dragoste trebuie să-l fi iubit/ de m-a aruncat în întunericulcelmaidinafară(să nu-ți faci chip cioplit)

când scriu/ nu fac altceva decât să mă cobor în inimă/ locul nostru cel de taină/ acplo îmi răstignesc gândurile/ de bunăvoie/ și învăț iar și iar să Te contemplu (metapoem)

La deschiderea sezonului de toamnă/iarnă al Cenaclului N&S ne-am bucurat de o participare de excepție și de lecturile fiecăruia dintre cei prezenți, apreciate și aplaudate cum se cuvine.

În partea a doua a serii, poeta Sabina Daniela Penciu (SDP) – venită special de la Brașov pentru acest eveniment – ne-a citit nouă poeme, grupate sub mottoul ”Mă veți căuta și Mă veți găsi dacă Mă veți căuta cu toată inima” (Ieremia 29.13), dovedindu-ne, încă o dată, că este o poetă de profunzime și esențialitate remarcabile, o căutătoare perseverentă întru ale vieții și ale artei poetice. Comentariile au fost pe măsură.

”Poeziile aduse au un înalt grad de profesionism, în sensul că sunt foarte atent cizelate, impactul mesajului fiind astfel de două ori mai mare; ele sunt structurate într-o temă generoasă – autocunoașterea și lupta cu propria conștiință; sunt poeme splendide atât ca încărcătură tematică, cât și ideatică.”(Stela Iorga)

”SDP își construiește prin poezie, o lume respirând parcă prin două firi: o lume în care viața trebuie trăită la cote morale maxime și alta – viața trăită în dedublare – în ascuns, temător, expectativ; modul cum așază aceste trăiri este spectaculos, ingenios și denotă o manieră poetică deosebită.” (Silvia Curelaru)

”Momente simbiotice, arteziene de melancolie jonglează cu imediatul, marchează până dincolo de făptura fragilă a înțelesului. SDP înregistrează scheme alegând arhitectura realului cu totul special. Construiește îndrăzneț, alimentând permanent enigmaticul.” (Marilena Apostu)

”Poezia SDB să nu-ți faci chip cioplit devine aici nu atât o interdicție religioasă, cât o atenționare existențială: lumea nu trebuie redusă la imagini fixe, la forme convenabile prin care încercăm să ne liniștim angoasele. Orice chip cioplit e o iluzie a controlului asupra misterului. De aceea, eul liric ajunge să mărturisească: nici de însuși Domnul meu nu mă tem. Nu transcendența absolută înspăimântă, ci prezența absurd de concretă a unui păianjen. În această inversiune se ascunde adevărul fragilității umane: de cele mari ne putem detașa prin rațiune sau credință, dar de micile detalii, de neînsemnatele accidente cotidiene, nu ne putem salva. Păianjenul devine astfel simbolul absurdului, al fricii fără măsură, al întâlnirii omului cu ceea ce nu poate stăpâni. Iar observația finală – că Dumnezeu trebuie să fi iubit cu pasiune această creatură pentru a arunca omul în întunericul-cel mai-din-afara – sugerează un paradox: ceea ce pentru noi e sursă de teroare e totodată semn al unei ordini cosmice care ne depășește. În cheie existențială, versurile pun întrebarea: cum ne raportăm la un univers care nu e făcut după măsura noastră – ci, unul în care până și un păianjen poate fi mai aproape de sensul ascuns al lumii.” (Mihail Silviu Capotă)

”Poemele SDP le percep ca o metanoia perpetuă, o încercare  de schimbare  a vieții și a  spiritului său  cuprins de mirare în fața  valurilor  vremii. Cine mi-s – se întreabă  poeta, dar ne întrebam  și  noi, căci  poemele  sale nu sunt decât  o coborâre  în inimă.” (Mioara Ardieleanu)

”Apreciez profunzimea poemelor, dar, cel mai mult, aceste poeme îmi vorbesc despre o altă așezare interioară, ceea ce mi se pare extraordinar.” (Carmen Neacșu)

”Remarcabilă parcimonia textelor, conținutul ideatic bogat și simplitatea metaforelor .O poezie care izbește, tulbură, doare; o poezie în care întunericul învelește lumina, lumina învelește întunericul și din care  smerenia iese mereu luminoasă la suprafață.” (Anca Serban Gaiu)

”Poezia SDP este  densă; o meditație lirică asupra condiției umane; poetul se identifică ca o fragilitate creatoare; cuvintele sunt fire de sens care se construiesc prin durere; versul are forță mistică; singurătatea nu este doar lipsă, ci o stare creatoare din care se naște divinul.” (Victor Dragomir)

”Cu poemele sale esențializate la maxim, SDP pare a fi mai hotărâtă ca niciodată pentru un debut editorial remarcabil, deși pare să aibă aceleași obsesii existențialiste, lucrate însă la detaliu. Prin păianjenul său (nu chiar o insectă kafkiană), se dă o replică (probabil involuntară) poetului Romeo Aurelian Ilie, cel din Liniștea de a doua zi, dar disperarea poetei pare a fi gravă – dar, iată, sursă de inspirație pentru texte cutremurătoare.” (A.G. Secară)

Vineri, 19 septembrie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, va citi Victor Dragomir.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Căsuța cu povești”

„Așa e copilăria. Așa a fost și copilăria mea. Citeam povești pe nerăsuflate. În biblioteca mea, cărțile de povești nu poartă numai amprenta Timpului, ci și amprenta degetelor mele. Ce amintiri frumoase! Le citeam ca să le recitesc apoi, însuflețită de un dor nebun.

Îmi amintesc diminețile din camera mamei. Lângă sobă, mama croșeta adevărate povești, mâinile ei uimitoare nu stăteau o clipă. Cu Fifi la picioare (pisica noastră cea alintată), învelită cu pătura din lână făcută de mama, citeam povești. Mă identificam cu personajele mele preferate, de obicei, personaje de zână bună. Gândeam ca orice fetiță, nu?! Poate, dar și atunci și acum, Bunătatea este principala calitate care mă sensibilizează la un om… Câtă vreme a trecut de atunci!” (Marilena Sava Apostu)

Când am citit cartea Marilenei Sava Apostu a fost firesc să îmi pun aripile de spiriduș, fiindcă scriitoarea-zână povestește cu delicatețe și cu bucuria celui pentru care copilăria a rămas într-o căsuță de turtă dulce ”cu scărițe multe și ferestre înalte ca să intre soarele s-o încălzească”. Autoarea are acest dar de a lua de mână cititorul și a-l conduce cu duioșie printre rândurile volumului ei,  într-o lume în care apar pe rând spiridușii, fetițe și băieței ”care îi umplu zilnic zânei sufletul de bucurie”: Ariana – cu ”râsul ei cristalin și de o puritate fără seamăn”, Nic – cel care ”face în obrăjori două gropițe atât de adânci, că te poti ascunde în ele”, Lore – ”o spiridușă, de o istețime fără egal”, Rareș – un spiriduș cu o inimă foarte mare și prietenul lui hamster Ronți, Roxi – zveltă, graţioasă, care dansează ca o balerină din Lacul Lebedelor, Laura – ”înzestrată cu o frumusețe de Albă ca Zăpada, sensibilă și delicată ca o floare”, Mario și porumbelul Negruț, Nicole – care desenează foarte frumos în creion sau în acuarele, Andrei – înțeleptul. Și ca în orice poveste există o baghetă magică, care uneori aduce bomboane, doar uneori, fiindcă spiridușii știu că este bine să mănânce fructe. De asemenea, aflăm ce înseamnă iubirea și devotamentul pentru ceilalți, responsabilitatea, cum dragostea vindecă nesiguranța și teama, ”unde stau fulgii vara”, dacă ”fulgii de nea au și ei părinți”, apoi zâna povestește cu blândețe cum poiana își schimbă în fiecare anotimp ”hăinuța”, după iarnă urmează jocul cu fluturii, pasările, gâzele, șotronul.

Într-una din zile, zâna îi învață pe spiriduși că există ”cuvinte pline de magie” ca ”bună ziua”, ”te rog”, ”mulțumesc”, ”la revedere”  ”și dacă nu uiţi să le folosești, vei fi urmărit de noroc toată viața”. Cu sensibilitatea și frumusețea sa interioară, autoarea conturează prin scris lecții simple de viață: ”atunci când iubești pe cineva, dorești să-l faci fericit”. Şi exact acest lucru îl face zâna cu spiridușii ei din poveste.

Cartea Marlenei ne face să nu uităm  copilul din noi, să  nu uităm poveștile, să păstram ludicul în viața noastră și să îl împărtășim copiilor, nepoților și mai cred că ar fi firesc ca, atunci când sună clopoțelul, fiecare dascăl care deschide ușa clasei să aducă cu sine o lume interioara la fel de frumoasă orecum cea a scriitoarei Zâne, iubită de spiridușii copii.

A consemnat Daniela Lăcrămioara Capotă

Vineri, 12 septembrie, la ora 18,00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, Cenaclul „Noduri şi Semne” își va relua activitatea, cu un program de lecturi ale membrilor săi care doresc să citească din compozițiile proprii, publicate sau nepublicate. De dorit ar fi ca fiecare lectură să se încadreze între 7 și 10 minute. După lectura colegilor, va citi Sabina Penciu un mic grupaj de 7-8 poeme, pe care le vom comenta succint în timpul rămas.

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Remember – Iulian Mardar

În amintirea regretatului nostru coleg Iulian Mardar – redăm, în spațiul alocat cronicii de cenaclu, un grupaj de poeme inedite/ necitite în cenaclu și nepublicate încă, scrise și în memoria lui Nichita Stănescu, așa cum menționează chiar autorul; poemele au fost obținute prin grija și bunăvoința Antoanelei Mardar – soția scriitorului – pe care o asigurăm de omagiul tuturor colegilor din N&S și îi mulțumim cu deferență. 

Noi, toți, și marea,/ murmurându-și neliniștea./ Soarele, scufundându-se în ea – uvertura/ unui răsărit ratat pentru a nu știm câta oară.// Ne luăm la întrecere/ sărind peste barca/ sub care stă, eșuată, plaja./ Barca aceea de pescari,/ crescându-și umbra pe valuri,/ putrezindu-și lemnul,/ încet și indiferent,/ oferindu-se fără pasiune/ turiștilor atârnați/ la capătul aparatului foto,/ cu ochiul lor de carne/ lipit de ochiul lui de sticlă.// Suntem păgâni adorând marea,/ dar nu până la mântuire./ Avem, încă, partea noastră/ de blestem,/ iar mersul pe coate/ ne zgârie amintirile./ Nisipul acestei plaje este aspru,/ dar noi suntem hotărâți/ să ajungem/ la capătul ei./ Unii săpând urme adânci în ea,/ alții abia atingând-o,/ într-o alergare senină,/ iar cei mai mulți așteptând vântul/ să-i poarte dintr-o mirare într-alta.// Și am înțeles, atunci,/ că suntem,/ diferiți, identici, grăbiți, așteptând,/ frumoși sau doar superbi,/ uniți de marea care avea,/ pentru fiecare,/ un val,/ un larg/ și o corabie așteptând la ancoră. (Amintire estivală)

Pentru a sparge un geam/ ai nevoie doar de o piatră,/ dar pentru a face/ un tigru, de exemplu,/ e nevoie de multă indiferență,/ maiestoasă și letală.// Pentru a face/ un cal/ e nevoie de colosale aripi/ crescute din coastele lui./ Lași aripile o vreme/ să facă aerul zdrențe,/ apoi le tai,/ pentru a obține/ un cal memorabil.// Și nu în ultimul rând,/ niciodată în ultimul rând,/ pentru a face/ o omidă/ trebuie să mergi/ până dai de big-bang/ și să aduci de-acolo/ lumina descompusă/ plus un fluture alb/ dispus să-și păteze/ aripile cu ea. (Geneze – în memoria lui Nichita Stănescu)

Poetul e un pictor orb./ Bâjbâie după cuvinte,/ le prinde cu degete șovăitoare/ și apoi le izbește/ de diferite obiecte,/ nevăzute nici ele,/ luând seamă la cum sună./ De exemplu,/ cuvântul cal, izbit de secundă,/ sună a hipodrom,/ iar cuvântul corn, izbit de cal,/ sună a inorog.// Poetul se începe/ acolo unde cuvintele,/ după ce s-a dat cu ele/ de pământ,/ de aer,/ de lună,/ devin libere./ Atunci ele/ își iau măștile din cuier/ și ies pe stradă, la carnaval,/ dansând delirant,/ râzându-și de orbul/ care le-a eliberat.// Măștile sunt ca să nu se/ recunoască între ele./ Astfel,/ se pot izbi/ unele de altele,/ sunând mai ales/ a naștere și a trădare,/ până când cuvântul minus/ se izbește de cuvântul plus,/ până când cuvântul fân/ se izbește de cuvântul coasă,/ până când cuvântul soldat/ se izbește de cuvântul glonț…/ Și tot așa, două câte două,/ dispar, lăsând lumea cum era/ înainte de a fi.// Poetul se începe/ acolo unde se termină cuvintele. (Poetul)

Când vreau să mă relaxez,/ îmi las ideile/ să stea spânzurate/ în colțuri de sinapse,/ ca niște larve,/ ca niște promisiune de fluturi,/ încălcate cu fiecare/ trecere a lor/ la cele fizice.// Când vreau să mă relaxez,/ tund iarba din fața casei/ pentru că, altfel,/ părerile mele/ se ascund în ea/ și îmi sfâșie gleznele/ cu dinții lor. (Altceva)

Vineri, 12 septembrie, ora 18:00, Cenaclul Noduri și Semne își va relua activitatea la sediul Viața Liberă.

A consemnat Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Corneliu Antoniu, călătorie prin metaspațiile adevărului

”Poezia lui Corneliu Antoniu acționează ca un atractor tainic plasat în adâncul unei structuri imaginare ce te absoarbe, cu o fină concizie, în miezul unui habitat de o sofisticată stranietate… aer, lut, apă, un vegetal invaziv, glisarea materiei către ipostaze criptice, onirismul voalat al proiectului intim ș.a. conduc substanța discursivă către o simbolitate unică… și mai există, în țesătura densă a poematicii, un tragism îndeajuns de aspru încât să demobilizeze ludismul, dar nu în defavoarea joculației, ci în prelungirea unei sobrietăți descinse din înzestrarea existențial-filosofică a vocii auctoriale.

Tunul profund elegiac al postumelor, susținut de o stilistică predominată de fenomene expresive complexe interesând, mai ales, substituția și economia de expresie – specifice figurilor ambiguității (aporia, elipsa, metabola, figuri ale simulării, ale abaterii logice și gramaticale etc.) – ar sugera că poetul, instalat într-o anume paradigmă topică, se abandonează unui moment transvizionar căruia pare că îi corespunde o etapă a corecției subtile – eliberată de inhibiții, când i se va impune cuvântului alte condiții fonologice, alte dimensiuni semantice, alte ritmuri, împingând intensitatea frazării lirice până la strigăt… o spectaculoasă reprezentare a eului suspendat în suprarealitate sau, poate, un jurnal de călătorie prin metaspațiile adevărului final… revelația…

Emoționantele stihuri – culese, cu acribie, de Brândușa, soția scriitorului și inițiatoarea acestui demers editorial – îi reconfirmă regretatului bard gălățean distinctivitatea.” (Adelina Pop – prefață la volumul de poezii Postume – Cornel Antoniu, din care redăm în continuare şapte poeme)

Ce frumos ne iubeam era o oră a noastră/ Plină de apă și flori/ Stelele intrau una în cealaltă/ Privighetorile în privighetori,/ Noaptea lungă, ca ochii tăi era/ În care mă rătăceam plin de soare/ Eram în sângele tău fierbinte și roșu/ Și înotam în el ca în mare./ Pe arterele tale mă ridicam la cer/ Luna ta la sân îți atârna de gât/ Părul tău răvășit îmi intrase în suflet/ Într-atât de iubeam, într-atât./ Mă sufocau vorbele grăbite să iasă/ Din gura arsă, adormită-n sărut/ Te iubeam și plângeam pe sub piele/ Ca un învins fericit lângă scut./ Ah, se topeau pomii, câmpia, ielele/ Noi ne ascundeam în cutele nopții/ Unul prin altul le-am trecut pe toate/ Dincolo de garoafele nopții./ Ce frumos ne iubeam, era o oră/ A noastră plină de apă și flori/ Stelele intrau una în cealaltă,/ Privighetorile în privighetori. („Adia”)

Du-te strămoșule mai afund/ Să nu te atingă,/ Calul, iată-l cu copite de vacă: Glaad/ Vine calul încălecat de apa Sâmbetei/ – și pregătește-te de oaspeți nechemați./ Lasă clopotul la poarta cu zmei/ Lasă totul,/ Mă doare un copac cu numele tău/ Du-te străvechiule mai afund și iartă/ Frica aceasta de oglindă văduvă. („Du-te”)

E liniște./ Totul se confundă cu orizontul/ Colorat foarte de neziuă./ Se ridică pădurea în rang./ Suprem mă încearcă înfloririle târzii./ Am atât aprilie pentru toamna aceasta./ Și teamă. („Toamna aceasta”)

Port iarba la voi în casă/ Vânăt, an mă ascunde în oase, greier./ Somn de in zace-n geam și/ Trunchi târziu, noaptea, în barăci, are./ Cad triste fântâni în uitare. Acum/ Vești proaste de la cunoscuți -/ Nu-i apă deajuns să mă fac trestie./ Port iarba la voi în casă. („Elegie II”)

Cineva care m-a descoperit/ Întorcându-și buzunarele pe dos/ În capacul unui ceas/ Care-i spânzură la vestă -/ Trece printre fanfare discutând/ Cu moartea unei flori/ Și din întâmplare i-a înroșit/ Butoniera!… („Solemna trecere”)

Ochiul e un izvor înțepenit în clinchet. S-au/ Foarte apropiat sânzienele de soare-răsare/ În curând liniștea se va întoarce la mănăstire:/ O, generale, scaldă-mă și vindecă-mă./ Undeva luna sângerează înjunghiată/ Sălciile au ceva de recrut foarte tânăr. Nu-s/ Nici pe departe răsucite în nașteri și foșnete./ Nu-s decât forme, prin care circulă greieri, ușor. („Pastel”)

Vin din fantomele de aer/ Imaginând un oraș:/ Am văzut catastrofa!/ Trecea/ Prin strâmte burlane de cer/ Propiul meu vis/ Dansând/ Pe alte picioare. Ochii/ Roșii ai ploii o știu! („Copacul”)

A consemnat Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Remember Dimitrie Lupu și Viorel Ștefănescu

Considerat de confrați drept un senior al literelor, Dimitrie Lupu e un caz literar mai puțin obișnuit: prin debutul editorial, el ține de anii nouăzeci, în vreme ce tematic și, până la un punct, structural, opera sa e la interferența anilor șaptezeci-optzeci. Tipologic însă e în afara modelelor, într-un fel, deși unele trăsături distinctive comune cu fiecare din perioadele literare amintite ar îndreptăți promoțiile corespunzătoare să și-l revendice deopotrivă drept exponent, fără a greși flagrant.

După romanul Eșarfa neagră (Ed. Dominus, 1999) și volumul Șapte povestiri crude (Ed. Vinea, 2003), care l-au consacrat ca reprezentant major al fantasticului literar contemporan, autorul a oferit cititorilor o primă surpriză cu Vremea mahalalelor, un volum de proză scurtă, a cărei particularitate este aceea că reușește, prin aglomerarea observațiilor și a detaliilor realiste, să contureze un spațiu epic halucinant, într-un gen pe care, în lipsa altui termen cunoscut, l-aș numi hiperrealism magic.

Prin romanul Podul (Ed. Vinea, 2006), însă, Dimitrie Lupu ”dă lovitura”, cum se spune, făcând ca volumele lui anterioare, indiscutabil meritorii, să pară doar tatonări de exercițiu sau experimente pregătitoare. Practic, el își fructifică aici toată experiența de prozator de până acum, cartea aceasta fiind realistă și magică, feerică și fantastică, plină de mister, chiar gotică prin elementele de thriller, rămânând în esență una parabolică, în registru postmodern, bine construită pe principiul punerii în abis.

Deși plină de evenimente și de personaje, povestea e relativ simplă. Matei, protagonistul, un profesor cu preocupări literare, amăgit de liberalizarea economică de după 1989 și încrezător în ”egalitatea șanselor” oferite de capitalismul acelor ani, părăsește, din rațiuni financiare, sistemul românesc de învățământ pentru a se angaja ca supraveghetor la o fermă piscicolă, proprietatea unui fabulos patron lipovean. Odată ajuns ”la post”, găsește, într-un sertar din bucătăria pontonului care constituia ”baza de operațiuni” a întreprinderii, un manuscris, alcătuit din fragmentele unui jurnal și ale unui roman, intitulat Podul, împreună cu fotografia autorului, Mihai Soare, predecesorul său în funcție, dispărut în condiții neelucidate. Curiozitatea față de creația unui virtual confrate îl face să citească manuscrisul, ajungând, în timp, să se identifice cu autorul lui, mai întâi mental, recunoscându-și unele afinități elective cu acesta, iar mai apoi prin stabilirea unor relații cu fapte și oameni din propria viață. Un straniu transfer de personalitate precum și alte întâmplări – dispariții și morți misterioase, dar și inexplicabile apariții ale unor persoane demult dispărute – dovedesc blestemul locului, însă un deosebit simț al datoriei îl face pe Matei să nu dea bir cu fugiții. Nu peste multă vreme, chiar și afacerea piscicolă se dovedește un fiasco iar patronul ei un personaj profund malefic.

Prin simbolistica încorporată în parabolă (care are și accente de pamflet politic din perspectiva moral-creștină), prin soluțiile epice adoptate și prin efectele obținute, Podul e un roman fascinant. Cred însă că ar fi putut fi mult mai bun, dacă, dintr-o încăpățânare de neînțeles (despre care pomenește și

Mihail Gălățanu în prefața volumului Vremea mahalalelor), autorul n-ar persista în refuzul de a se consulta cu vreun editor profesionist, înainte de publicare, și de a ține cont de observațiile acestuia. (Podul lui Dimitrie Lupu, un thriller parabolic postmodern – fragment din Portretul scriiturii, volum de critică literară semnat de Viorel Ștefănescu)                      

A consemnat Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

În loc de cronică: „Patru ‘porunci’ și-o întrebare” – remember Simon Ajarescu

(interviu realizat de Ion Zimbru)

Ion Zimbru: Poete Simón Ajarescu, credem că scrii să exprimi nedumerirea şi mirarea dincolo şi dincoace de Dumnezeu…  Nuanţează!

Simón Ajarescu: Credinţa voastră, dragi colegi, vibrează la cronotopii logicii lui Stefane Lupasco, savantul francez de origine română, pe care poeţii din baruri îl ignoră dar electroniştii de toate speţele îl aprofundează! Teza, antiteza şi sinteza au devenit fluide, feerice în timpul nostru… Îmi place să cred că nedumerirea şi mirarea sunt a patra stare de agregare a Universului. Dumnezeu se simte bine în colosala nebuloasă a energiilor… Dincolo de Bine şi de Rău (Nietzsche!) şi Dincoace de Bine şi de Rău, poezia poate să nască monştri şi teamă mi-e că ei vor fi clonaţi! Situarea Întru Divin este cel mai sigur punct geometric ivit din încrucişarea de fulgere dintre Alfa şi Omega! Un spaţiu de securizare al bietei fiinţe umane… Cunoaşterea prin Dez-Amăgire – un concept ajarescian! – temperează avântul negativ şi vibraţia întunecată, deşi acestea justifică adesea lirica profundă. A nuanţa nu înseamnă aici a slăbi timbrul culorilor existenţiale, ci a-l întări la modul spiritual, nu? Sper că nu vă răspund într-o Sahară în care exultă siliciul cu şacali ci într-o Oază epistemologică, de un verde longevin în mirajul generalizat… Dincolo acasă, dincoace acasă, în Dumnezeu Acasă! Mutat la bloc în iulie 1998, am scris „Casa Mea, Biserica Mea”… Sertarul s-a cam burduşit!

I.Z.: Dacă frumuseţea textelor tale este înaltă, vorbeşte-ne despre „susnicia” poeziei în spaţiul nedefinit”

S.A.: „Înaltă” e un truism, un poncif, un eufemism? Susnicia – îmi place că faceţi apel discret la modurile mele exprimative, care-l calcă pe nervii cam lombrozieni pe concetăţeanul Viorel Dinescu, ha! ha! El nu vede mai departe de troaca fondului principal de cuvinte, ca de altminteri şi Corneliu Antoniu, cel ce-mi bârfeşte pe Domnească volumul „Eminescu versus Eminescu”… non stop!, în loc să-i facă o cronică literară în „Antares”… Într-adevăr, a ne învârti precum dervişii poetului sublim Rumi – sper să nu se întoarcă pe partea cealaltă în mormântul său asiatic din pricina unui european ca mine! – în spaţiul nedefinit, în fond inefabil, al poeziei, rămâne o aventură care produce mult succinat în sângele cosmonauţilor din barocameră când sunt antrenaţi şi testaţi în vederea bravurii lor cosmice!, aşijderea şi-n tumultul de globule roşii ale poeţilor dintotdeauna, ameţiţi bine de mişcarea de rotaţie a planetelor! stelelor! galaxiilor EU-lui proprietate personală şi inviolabilă! Susnicia e o cauză uneori pierdută, alteori câştigată a căţărătorilor şi şerpaşilor ce-şi zdrelesc tălpile goale şi palmele nude pe Scara lui Iacob şi pe modulii marilor ziggurate interioare! Dacă şi cu Parcă sunt capetele Infinitului, de care Ion Vinea se descărca pur şi simplu ca de un balast în versurile sale… Din când în când apar tot felul de idiosincrazii lingvistice: nu trebuie luate în serios decât cu titlu de control! Eu folosesc infinitul dintre dacă al vostru şi parcă al meu drept un miraculos bandaj la rănile mai greu de pus în ecuaţie taumaturgică ale celor şapte corpuri subtile, zestre de duh şi har a trupului!

I.Z.: După cum ne amintim, Iisus, răstignit, i-a spus lui Ioan: „Fiule, iată mama ta, pentru veşnicie!” Comentează, poete!  

S.A.: Iisus, dragostea mea transcedentală, ca şi Eminescu, a cunoscut, ca experienţă-limită a Nemărginirii Mistice, trei infernuri: al Batjocurii multibunde, al Crucii multibunde şi-al Mormântului multibund. Ioan, după umila mea părere, cel mai mare iisusolog, cel mai fierbinte iisusofor, cel mai devotat iisusodul al Omenirii căzute la picioarele Înviatului şi Înălţatului, într-o genuflexiune de miriapod – se poate spune! – a primit aramaica adresare a lui Crist ca pe o lovitură de buzdugan atomic în cap. Şocul acesta l-a trezit la uluitoarea sa inspiraţie eschatologică din Patmos pentru Evanghelie (cea mai sofianică printre evanghelii – apocrife sau nu!) şi pentru Apokalipsă – operă de un profetism iluminat şi iniţiatic în cea mai superbă măsură!, care depăşeşte de foarte departe cele mai valoroase vocaţii poetice de pe Pământ. Înlăcrimata terestră şi cerească, măreaţa Mamă a Lumii, născătoare de Increat, gân-di-ţi-vă!, a găsit ulterior – atâta ulterioritate câtă conţine o instantaneitate – a găsit în acest fiu al iubirii cristice un sprijin istoric, dar bine ferecat ca fenomen diferenţiat pe circumstanţe şi pe meandre temporale, într-o Cutie a Pandorei (una Specială şi Singulară!) care poate nu va fi deschisă niciodată, mantra necesară „tip Sesam” nu s-a descoperit încă! Pentru ignoranţi, ar conta, pentru dioptriile aleatorii ale vizionarilor, nu contează… Disperarea umană a lui Iisus se detaşa astfel, de disperarea Sa Divină. Mesajul primit de Ioan Teologul în Momentul Răstignirii se pare că n-a avut martori pe măsură, dar a supravieţuit peste două mii de anişori datorită în exclusivitate universului akashic în substanţa căruia ne scăldăm toţi, mai mult sau mai puţin fiecare. El Greco este singurul pictor genial, după Michelangelo Buonarotti, care zugrăvindu-l cu penel mântuitor pe Însuşi Dumnezeu-Tatăl – care ca Deus Ignotus n-are iconografie! – (magnanimă temeritate artistică!), îl aşează pe Hristos în Poala de Opal a Dumnezeirii, într-o Pieta (vezi şi Rilke!), într-o Pieta Extraordinară, între braţele pleromice (plenitudinare!!), Pantocratorul şi Omnipotentul plângându-şi, în Cercul vast al Omenirii, condiţia supernală de Îndurerat Tautologic! În după-amiaza când a auzit „Iată mama ta, fiule!”, Ioan a preluat toată bateria de epifanie şi transfigurare instantanee, iar Maica Mirifică a Domnului a devenit făptura mijlocitoare a celei de-a doua nativităţi în proiecţie cristofanică şi cristosofică. Dumnezeul Tuturor Lucrurilor a oblăduit-o pe Maria-Miriameea din Nazareth, cu o nouă Identitate, care va uimi în veci de veci pe teo-hermenenţi, pe teo-exegeţi! Cu acest prilej, înainte de Paşti cu aproape două luni, vă mărturisesc faptul că mă preocupă trei arhipoeme: „Marele Increat (sau criteriul Divinităţii)”, „Placenta lui Crist (sau criteriul Graadului)” şi „Înlăcrimata (sau criteriul Maicii Domnului)”. Anul trecut am avut norocul unei documentări care mi-a transcens informaţia din domeniul religios, fixaţie a mea mai veche! M-aţi nimerit în Accent – aşa numesc eu potrivirile de habaruri şi chiar de zadaruri, spre spaima cunoşticaştrilor mei…

I.Z.: Ştim că ai locuit pe strada Morilor. Vorbeşte-ne despre locuirea ta în Strada Limba Română!

S.A.: Treizeci de ani trăiţi şi existaţi, citiţi şi scrişi pe acea on line municipală din Galaţi, ca „Don Chijotte de pe strada Morilor” – după titlul unei povestiri de Eugen Teodoru, scriitorul gălăţean-bucureştean pe care-l apreciez şi-l respect de ani şi ani de zile, susţinător în fel şi chip al poetului care vă vorbeşte, şi, afirm cu tărie, m-a scos, prin avocatura sa ideală, din ghearele securităţii, prin anii 1973-’76, de mâhnită amintire, mă bucur că am ocazia să-l salut de la Dunăre şi să-l reamintesc tuturor gălăţenilor conectaţi la această prietenie între purtătorii de Pană Imaculată. Acest episod merită o mise-en-abime! Dar locuţiunea cu morile chiar dacă e fermecătoare, este desigur doar parţial veridică (orice metaforă vizează relativul cu pârghii de absolut şi probabilitatea cu pârghii de improbabil!) deoarece mi-a lipsit Rosinanta, Sabia şi Scutul, iar Morile de Vânt semicitadine de Altădată au dispărut cu desăvârşire. Existenţialul moraritudinii mele, atâta cât a fost şi mai este câtva, în imaginarul dichisit al unora mai recenţi (vezi Patapievici!) care poate nici n-au underground cervantesc, contribuie din plin la un C.V. care se prelungeşte în abis… Daaa! Locuirea mea magică pe Strada de Fildeş a Limbii Române, cum vă place vouă s-o botezaţi – şi bine faceţi – este o Realitate suprapusă, etajată, palierată, translată şi cu o semnificaţie autentificată de Destin. Părinţii şi fraţii mei nu vorbeau un idiom iluzoriu, iar eu n-am scris niciodată în graiul Esperanto! Inefabilul care îmi prieşte este cel care sparge zidul sonic al tezaurului haşdeian, intrat în alchimia eminesciană, sadoveniană, argheziană, dar şi în Dada şi în suprarealism, oh, la, la! Pentru că sunt ispitit să recunosc imediat, cu cărţile pe masă, vorba lui Ion Trif Pleşa, să admit rapid că scriu „În limba dragobiană”, iar voi, de-o inteligenţă extraterestră, mă percepeţi indubitabil şi comprehensiv, în limba română! – lucru stabilit de mine în poemopeea încheiată astă-vară, intitulată „Cuvântul-Rază şi Prisma de Ametist”. Sponsorii noştri îşi scurg bănetul la Bingo-Europa?…

I.Z.: După cele patru „porunci” ale noastre, credem că suporţi şi o întrebare: Ce-ai fi fost dacă nu erai cine eşti?  

S.A.: Ar fi greu să aflu pentru proiecţia mentală de care mă bucur în exercitarea conceptului meu de Poezie mai mult decât o supernovă producătoare de Penlumină pe orbita unei absolut obligatorii explozii! Felul punerii acestei întrebări presupune din partea mea un profetism „retro” – el nu ilustrează „efectul de zar” mai puţin ca spiritul profetic propriu-zis… Cele trei poziţii ale lui a fi, verb de-o celebritate sfâşietoare, din interogaţia voastră parşivă, mă susţin şi vă susţin în centrul câmpului unitar al limbajului, conştiinţa ca materie primă pentru Poezie! Pe mine asta mă salvează, mod curent, nu credeţi?, metanoia fiind mereu, pe persoane şi personalităţi, un proces!, care se încheie doar la Judecata-de-Apoi! Am observat însă că vocaţia mea poetică a devenit un zid chinezesc pentru viaţa mea! Pot oare lăuda pe fiecare, cu o dragoste ecumenică încât să opresc la timp nişte porţi, ale căror ţâţâni sunt fixate în neant gata să mă/să ne lovească în obraz?! Vă mulţumesc pentru gestul interactiv, oferit înainte de 3 martie (n.a. – ziua de naștere a poetului), cu o generozitate de sfinţi: nominalizarea voastră într-un Who’s Who in Romanian al inimii mele, vă este asigurată pe anul 2003!!, plus eternitatea datată de el…

A consemnat Ion Avram               

Publicat de de Gabriel Ghimpu

În loc de cronică: „O tristețe fără sfârșit – Remember Victor Cilincă”

(…) ASISTENTUL MEDICAL (înveselit): Nu mai eşti! Adică, foarte rapid, n-ai să mai fii, stai liniştit: răposatul Lazăr era cam şubrezit pe ici, pe colo… Avem fişa dumnealui complectă (arată fişa iniţială)! Vom începe cu piciorul stâng. Tibia, niţel fisurată, ceva probleme de circulaţie, ceva varice, ficatul mărit… Dar cu medicina asta modernă, va fi floare la ureche să reîmbolnăvim inclusiv de colita aia nasoală a lui. Zi mersi că răposatul nu era cardiac! Nişte carii, mda… pot să mai aştepte până la viitoarea vizită, după ACOMODARE. Nici n-o să te doară prea tare, ştii? Important e să te simţi, cât mai exact (încet, să nu-i facă martori pe poliţişti la încălcarea regulilor de identitate), exact ca ăla, ca mortu’, ca artistul Lazăr Gorchi… Artist fericit, dar cu uşoare mâncărimi şi sporadice convulsii! Să te doară exact ca pe el, să te mănânce exact ca pe el, să te usture exact ca pe el: asta-i legea! Uite, sunt şi bonusuri: avea privirea bună! Chiar îţi dregem şi ochiul acesta stâng (ridică puţin plasturele de pe arcadă), cam paradit. (admirativ) Dintr-un pumn baban, bănuiesc… (…)

(Victor Cilincă – „Off sau Regele schimbărilor”)

„Cum să vorbesc eu despre o scriitură de teatru, când eu n-am scris nici măcar o cerere de iertare către Shakespeare? Lucruri foarte delicate, sprijinite pe simboluri prea rafinate despre o lume care, şi când doarme – doarme teatral. O desfăşurare de forţe extraordinară într-o piesă care cred că va avea parte de o reuşită măcar personală, dacă nu şi pe linia Vlad Vasiliu; cred că este o piesă în totală armonie cu Apocalipsa şi sper să le apuc pe amândouă: şi sfâşitul lumii, şi punerea în scenă a piesei. În rest, Dumnezeu cu mila!

Pentru mine, fiecare seară a cenaclului nostru constituie un eveniment distinct în amalgamul de zi cu zi, pentru că este un loc de învăţare, de îndreptare şi de lăsat ceva în urmă. Citind acest fragment şi ascultându-l, am avut revelaţia unui deliciu, pur şi simplu. În acest text, construit ca o farsă, ne întâlnim cu o continuă alienare. Personajele sunt foarte bine conturate prin comportament şi prin limbaj, cu un comic de situaţie strălucitor. Constatăm că avem de-a face cu nebuni vechi şi noi, cu o descompunere uluitoare a acestei lumi, descompunere care ar trebui să se termine odată. Lucrarea poate participa la orice bursă literară. Bucuria mea este dublă, pentru că, iată, în cenaclu s-a citit şi teatru!” (Ion Zimbru)

„Victor Cilincă confirmă că este unul dintre puţinii noştri scriitori letali: ideea piesei este fermecătoare, dă literaturii totul, numai că, pornind de la ideea amintită, prozatorul omoară dramaturgul, apoi dramaturgul omoară prozatorul şi tot aşa… Dragostea sa pentru literatura SF dă aici… o lovitură de teatru, distopică sau nu… Poate că este prea mult marca Victor Cilincă, dar pe un Eugen Ionesco nu te poţi necăji.” (a.g. secară)

„Victor Cilincă amestecă ilogicul cu logica. Personajul este un dezorientat, un rătăcit. Răutatea, violenţa şi cinismul îşi dau mâna cu nonşalanţă în lucrările prezentate. Dezorientarea, rătăcirea, dezrădăcinarea reprezintă de fapt dezorientarea şi rătăcirea unei întregi naţiuni.

O piesă de teatru presupune o mânuire foarte dozată a dialogului. Am constatat că Victor Cilincă, în dorinţa de a stârni hazul, uită să puncteze intervenţiile care să întrerupă replicile lungi, pentru a creşte, astfel, spumozitatea dialogului. Sunt încântat de ideea lucrării. Parabola este aerisită, marginile fiind extensibile într-atât încât trebuie să ieşi în afara textului ca să vezi că, de fapt, între societatea normală şi ospiciul de nebuni este o diferenţă. Şi-a găsit modalitatea de a prinde sub pojghiţa de comic tragedia unei societăţi în descompunere. Faptul că unele personaje sunt îngroşate nu face decât să reliefeze direcţiile principale ale balamucului în care trăim. Situaţiile sunt bulversante şi bulversează, la rândul lor. Schema, gestica măruntă, mişcarea scenică sunt conturate pentru o multitudine de actori. Povestea este abracadabrantă, kafkiană sub pojghiţa sa de ilar.” (Dimitrie Lupu)

„Robinsoniada lui Victor Cilincă demistifică realitatea. Prin geometria convenţională a măştilor trasează râsu-plânsu. Cuvântul violentează procesul de descompunere al unei lumi care a plecat doar de pe hartă. Lucrarea este excelent susţinută, din toate punctele de vedere.” (Luminița Mihai)

„Când teatrul este într-o mare criză, mă gândeam că nu prea se mai scrie. Victor Cilincă m-a lămurit că lucrurile nu stau chiar aşa, chiar dacă eu nu sunt pregătit pentru a analiza acest gen de literatură.” (Tudor Neacșu)

N.A. Opiniile prezentate au fost exprimate de-a lungul vremii în ședințele Cenaclului ”Noduri și Semne”.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Din arhiva de cronici: „Un talent rebel – Panait Căpățână”

De unde-atât păr la tine-n baie/ De cal ori de femeie aşteptând/ Să regăsească orice stropi de ploaie/ În tocurile potcovite scund// De unde ai şi gresie pe sâni/ Să-mi roadă maci jilavi în cerul gurii/ Piezişul plagiat al unei mâini/ Mulaj din ceara aspră a pădurii// De unde am atât stat pe loc/ Când vreau să fug în pantă pe-ntuneric/ De ce mi-ai pus şi iedera pe foc/ Când ard acum în craterul meu sferic (De unde)

Aşteaptă-mă mai am doar o spirală/ Şi amuleta cade din azur/ Rostogolită tandru într-o doară/ Femeie adevărul e mahmur// Pe drumuri decadenta providenţă/ Incoerent        s-adapă cu alcool/ Lacrima mea bolnavă de absenţă/ Ţi s-ar topi cântând de trupul gol// Ar mai avea o şansă idiotul/ Triunghi înscris în cercul răsturnat/ În unghiuri stivuieşte-mă cu totul/ Aşază-mă păcat peste păcat   (Aşteaptă-mă)

Ce mai aştept sunt singur şi încă n-am ascuns/ Angelica mea crimă comisă mai devreme/ Cu iederă se-mbracă incestul la apus/ Şi-mi caută iertarea la margini de poeme// Ce pot să fac e simplu mi s-a-ntâmplat să fiu/ Ratase mama un banal avort/ Oglinzile striate multiplicau târziu/ Iubirea contactată într-un deceniu mort// În rest priveam absent biserici şi femei/ Când mi-a călcat o lacrimă tramvaiul/ Durerea nu înseamnă decât un obicei/ De-a încerca să afli ce ar putea fi raiul// De când pe piept am muguri de sălcii nu mai ştiu/ Sau care este drumul pe care-i dat să trec/ Spre tine-i prea devreme spre moarte prea târziu/ Şi drumul nu-i nici sigur şi viersul nu-i întreg (Ce mai aştept?)

Nu mai sta să arăţi înspre nord cerul gol/ Să priveşti din profil vinul roşu şi vechi/ Că te chinui să sapi gropi rotunde-n nămol/ Cu un sânge străin vâjâind în urechi// Că femei cad pe spate violate în scris/ Cum tăcerea se-ncheagă în cuvinte târzii/ Că şi Steaua Polară te înşeală cu-n vis/ Trimiţându-te-n rai ca din iad să revii// Şi de cerul se scurge ca din rană spre sud/ Cum un fluviu se-ntoarce să inunde cetăţi/ Cu paharul golit şi cu sufletul crud/ Un nebun de poet nu mai sta să arăţi (Nu mai sta să arăţi)

  • Ion Zimbru: “Panait Căpăţână lasă impresia de târziu continuu şi de veşnică amânare. Are o memorie de elefant, ştiindu-şi pe dinafară versurile lui şi pe ale altora, pe care le recită până la exasperare. Ce ştie, ştie mai mult pe dinafară decât pe dinăuntru. A făcut multe lucruri care l-au transformat într-un fel de legendă cu barbă. Are talent şi textele sale, în ciuda zguduitoarei lor vechimi, rămân veşnic proaspete. A lipsit o perioadă din cenaclu ca să-i ducem dorul şi a apărut de câteva ori ca să nu-i ducem lipsa.”
  • Simon Ajarescu: “Pribeag prin cenaclurile gălăţene, Panait Căpăţână nu a fost credincios nici unui cenaclu. Un leneş şi un acultural, în sensul că nu cultivă elementul care să ducă la dezvoltarea culturii într-un anumit loc – lirismul său este real. Are conştiinţa sintagmei poetice. Se vede că are nişte lecturi de temelie. Modalitatea lui de a scrie mi se pare că vine dintr-un melanj între Esenin, Barbu şi Leonid Dimov, dar nu poate merge aşa la nesfârşit. Un autor se revelează şi prin cantitate, nu numai prin calitate. Stagnarea sa mi se pare relativă. Să iasă din veleitarism. Sintagma sa nu este stabilă. Suferă de fluiditate negativă. Trebuie să se uite la marile figuri ale literaturii române, nu să privească la nişte figuriţe din preajma noastră. Mă întreb cu ce poate să meargă mai departe. Sintagma lui este zburătoare, nu are rădăcină, nu are liant în context. La ora actuală poezia a evoluat. Ne batem pentru valoare, nu ne mai jucăm cu versificarea. Să mimezi pe unii poeţi, mai caracteristici, nu este o rezolvare. Panait Căpăţână nu este în afara convenţiei literare. N-are voie să rimeze amatorist. Deşi are şi rime deosebite. Sunt îngrijorat de viitorul său poetic.”
  • Dimitrie Lupu: “Există un filtru de receptare în poezia lui Panait Căpăţână care vine dintr-o apropiere a lui faţă de simbolism. De aici şi părerea de incoerenţă, de lipsă de priză la text. Rămâi cu impactul ideilor care prezintă o dragoste imensă pentru cuvânt. Dorinţa de a şoca nu este rea, atât timp cât la Panait Căpăţână se produce aproape natural etc.”
  • Theodor Parapiru: “Panait Căpăţână este un mare iubitor de poezie, un mare ştiutor de versuri, dar îi lipseşte conştiinţa poetică, competiţia cu sine. Astfel, a devenit un poet de tip lăutar, acultural, cum a arătat şi poetul Simon Ajarescu. Fatalmente, este un risipitor de poezie. Şi neglijent. Unele strofe sunt scrise ca pe vremea lui Alecsandri. Este rămas de mult în proiect. Are şi lucruri care merită să fie cunoscute, citite, publicate… Nu se vede rigoarea. Muzicalitatea este univocă. Ca un cal care nu ştie decât să galopeze. Trap – nu, la pas – nu. Lipsă de exigenţă. Îi recomand să părăsească modul aventurist de a scrie. Prea multă fluierătură… Prea multă băutură. Îi trebuie puţină doxă. Să nu umble numai după rime, neglijând sensurile. În concluzie, un talent rebel şi necultivat, care are capacitatea de a intra în rândul celor cu un nume.”

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Texte despre pasărea sinelui”

În cea mai recentă reuniune a Cenaclului „Noduri şi Semne”, Mihail Silviu Capotă (MSC) a citit patru proze scurte – „Bolovanul”, „Ora de franceză”, „Sub piele” şi „Băncile vorbesc doar între ele”, care s-au dovedit surprinzătoare prin calitate literară și subiecte care – deși, în aparență, banale – au captivat prin modalitatea de expunere, printr-un limbaj bine condus și printr-o analiză/ descriere a trăirilor introspective dozate la limita unui bun simț artistic surprinzător, dacă ținem cont că MSC a citit pentru prima dată în cenaclu.

”Prozele citite sunt, mai degrabă, niște autodezvăluiri, amintiri care au o însemnătate deosebită pentru autor, povești care atrag cititorul; personificările din aceste introspecții mi-au amintit de Bruno Schulz, care m-a copleșit prin personificările folosite și un absurd care, la MSC, nu este apăsător, ci candid; are un ritm bun, dar și tendința de a fi prea explicit; are o sinceritate care dă o forță de nebănuit textelor; este tulburător.” (Tudor Neacșu)

”Mi-au plăcut atmosfera, lirismul și tensiunea creată; are tandrețe și eros; ideea că lucrurile poartă amprenta energetică a celor ce trec pe lângă ele este interesantă și, oarecum, inedită; m-am regăsit în texte.” (Anca Șerban Gaiu)

”Poveștile au o tentă de romantism sănătos și veridic; ocolește bine clișeele.” (Ecaterina Păun)

”Apreciabil curajul de a-și pune în evidență interioritatea; consider că este un act vindecător în a te lăsa să fii văzut; poveștile sunt pline de introspecții și autodezvăluiri; emoțiile par îmbibate în cuvinte și cuvintele în emoții; textul este viu.” (Carmen Neacșu)

”Textele lui MSC sunt o metaforă a ceea ce este el și mă bucur că a reușit să găsească prin scris modul în care a eliberat pasărea sinelui din colivie, deschizând apoi fereastra, având curajul de a se raporta și altfel la lumea exterioară, trecând, prin pânzele sale, de la suprarealism, imobilitatea  alienării („Bolovanul”),  până la realism („Ora de franceză”), text în care este exersată linia fină  a portretului, cu un contur à la Modigliani. Prozele sale  curg cu fluiditate și  dezvăluie un zbucium lăuntric rămas în stare latentă mulți ani.” (Lăcrămioara Daniela Donose)

”Prozele lui MSC sunt mature și bine definite. „Bolovanul” este o parabolă despre sufocarea interioară, refuzul de a ne confrunta cu emoțiile proprii. Atmosfera transmite cu finețe o stare adesea ignorată, dar profund umană. Finalul textului imprimă o notă de speranță și eliberare. „Ora de franceză” este o meditație lirică – având un stil rafinat, în care atmosfera surprinde frământările adolescenței. În „Sub piele”, descoperim o sensibilitate aparte, pe care scriitorul o conduce cu măiestrie. O radiografie în sinele absolut,  unde emoțiile nu merg în linie dreaptă și în care învățăm să trăim cu noi înșine. În „Băncile vorbesc doar între ele”, MSC metamorfozează o imagine poetică despre spațiile care păstrează amintiri. O observație contemplativă – unde descoperim o poezie interioară din care răzbate un limbaj al tăcerii.” (Victor Dragomir)

”Remarc un debut literar reușit, sub aspectul că, la propunerile de proze, unele ar mai necesita o revenire asupra finalului – „Bolovanul”, de exemplu; cu felicitări pentru finețea cu care a descris-o pe profesoara de franceză, reușindu-i un portret absolut remarcabil prin grația și delicatețea cu care ne-a adus-o din memorie în fața ochilor, departe de clișee inevitabile uneori; iar ultima proză, cea a băncilor care au amintiri, mi-a reamintit pe undeva de Henry James, păstrând proporția și distanțele, firește! E un debut promițător, al unui autor pe care îl aștept să mai aducă și alte texte la fel de bine realizate.” (Stela Iorga)

”Textele acestea vin dintr-o zonă sinceră. Se simte. „Bolovanul” nu doar că te apasă – te prinde cu totul și nu-ți mai dă drumul. Îți cade în suflet și te lasă acolo, cu gândurile tale. Apoi vine „Ora de franceză”. Nici nu contează dacă ți-o imaginezi sau nu pe profesoară. Emoția e acolo, vie. Și, fără să vrei, o recunoști. O știi. Dar „Băncile vorbesc doar între ele” e altceva. E vârf și început, deodată. Cineva – autorul, poate? – trece pe lângă fiecare bancă și lasă capul în jos, ca să asculte ce au de spus. Și băncile vorbesc. Iar el, acest personaj pe care nu-l cunoști, dar de care deja ți-e dor, le ascultă. Pe toate. E misterios, dar promite. Eu, una, vreau să-l mai întâlnesc. Să-mi mai povestească. Poate și să-l întreb, într-o zi, cine e.” (Ramona Marin)

* Până pe 12 septembrie, Cenaclul „Noduri şi Semne” intră în vacanța estivală.

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Dintr-o văgăună a timpului”

Stătea întinsă. Coapsele dezgolite tremurau, mâinile deasupra capului, încheieturile roșii, aerul intra cu greu în plămâni, gura deschisă cu o scârbă viscerală. Se temea să nu fi rămas, pe buze, urme ale gustului de bere mocnind în mâzga gălbuie formată după zeci de ani de fumat țigări fără filtru scursă din gura lui în timpul efortului de a o menține tăcută și nemișcată. Ea a rămas întinsă, toată noaptea, de când bărbatul s-a ridicat de pe trupul ei slab, închizându-și cureaua la adăpostul întunericului netulburat de iluminatul stradal, cu spatele pe iarba începutului de vară și fața spre cer. Dimineață, încă simțea o greutate nedefinită apăsându-i bazinul, vârful capului păstra mișcările de du-te-vino, tâmplele se strângeau cu fiecare bătaie a cordului, carnea o durea, ființa ei voia să se dezoseze, să se lepede de stratul exterior pângărit.

Scârțâitul primei porți a făcut-o să tresară. Și-a acoperit goliciunea cât de repede a putut în timp ce vocea mamei venea de undeva din spatele urechilor. (Ramona Marin – Fata din iarbă – fragment)

Ramona Marin (RM) ne-a prezentat – în tandem cu un scurtmetraj – o proză scurtisimă dar rarisimă prin atemporalitatea subiectului și universalitatea spațiului de desfășurare a povestirii. Profunzime, duritate, cruzime, silă, visceralitate, realism și introspecție, modernism, ritm interior și dialog intens – iată câteva calificative prinse din comentariile serii.  

”Proza și filmul pe care le-a prezentat RM confirmă încă o dată talentul de necontestat al scriitoarei. Foarte bine realizată simbioza dintre partea scrisă și peliculă – fiecare cadru, fiecare cuvânt e un strigăt al durerii din perspectiva  unui regizor care este, în acelasi timp, și scenarist, iar povestea face parte dintr-o realitate posibilă; din nefericire, vezi cum puritatea personajului este strivită, ai vrea să îl salvezi, rămâne un țipăt stins al neputinței în tine; prin extensie, pot spune că este vorba despre condiția femeii în societate și, da! –  există câteva voci care își asumă din ce în ce mai mult rolul de a schimba mentalitatea, iar cea a Ramonei este una dintre ele și este una puternică.” (Lăcrămioara Capotă)  

”Subiect cu un moment foarte intens; imaginile din filmul ultrascurt sunt interesante, solare, tot timpul într-o baie de lumină și, prin asta, foarte grăitoare; redundanțele ce apar între film și text par voite, nu din greșeală; textul este de o cruzime și un realism dezarmante; realitatea prezentată este una pe care, de regulă, ne sfiim să o scoatem în evidență sau încercăm să o omitem dintr-un soi de reținere/ jenă prost înțeleasă; tehnica literară folosită este cea potrivită; textul este modern, ritmat, plin de imagini, cu un dialog intens și cu momente de introspecție candide și foarte personale.” (Tudor Neacșu)

”Povestire dură, intensă, uneori neverosimilă. Pe alocuri riscă imagini grotești: … mâzga gălbuie … scursă din gura lui în timpul efortului de a o menține tăcută și nemișcată sau Stropi cleioși se prelingeau pe picior încălzindu-i pubisul. Pe scurt, RM denotă abilități certe de mânuire a unor astfel de teme extreme, insuportabile chiar. Are și exercițiul de a relaxa narațiunea, cum se întâmplă în final: Din urmă s-a auzit strigată. S-a oprit în dreptul șanțului, privind iarba aplecată, apoi a închis ochii. Câinele a lătrat scurt. La marginea satului era noua casă a soră-sii. Elena a început să alerge spre ea.” (Nelu Păcuraru)

”Un text bine realizat; personajele sunt vii și autentice – le întâlnești peste tot în lume; autoarea pare un bun creator de scenarii, vede ceea ce scrie.” (Ecaterina Păun)

”O proză bine închegată, condusă cu mână sigură, fără zorzoane stilistice; se observă că are, deja, siguranța unui prozator care se respectă și își respectă și audiența; subiectul este tratat în cheie realistă, cu detalii violente și sincere, fără a denatura o realitate des întâlnită în societatea românească, abuzul sexual asupra minorelor.” (Stela Iorga) 

”Text răscolitor; am simțit profund sila și duritatea întâmplărilor din poveste; gesturile surprinse parcă se rostogolesc dintr-o generație într-alta; sugerează ideea de a lua atitudine, de a acționa pentru reabilitarea femeii într-o societate, parcă, de tip medieval, parcă anapoda. Povestea poate fi văzută ca dintr-o văgăună a timpului; ceva șocant.” (Carmen Neacșu)

Vineri, 11 iulie – ora 18:00, la sediul VL – citește Mihail Silviu Capotă – proză.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

„Poezia – port la Dunăre” – în loc de cronică de cenaclu

Așa cum observa unul dintre invitații prestigioși, poetul craiovean Mihai Firică (proaspăt laureat al Turnirului de poezie de la Hersonissos – Creta, 6-11 iunie 2025, unde gălățenii şi constănțenii au câștigat împreună la categoria echipe), evenimentul care a avut loc la Galaţi între 27 și 29 iunie, Festivalul Internațional „Poezia – port la Dunăre”, „a devenit unul dintre principalele evenimente literare dedicate liricii actuale, deși se află abia la ediția a patra.”

Galațiul a fost, mulțumită și eforturilor deosebite ale Uniunii Scriitorilor din România Filiala Sud-Est, Primăriei Municipiului Galați și Consiliului Local, Consiliului Județean Galați și Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, capitala literaturii, dar mai ales a Poeziei, „o capitală” nu numai românească, ci europeană, găzduind peste o sută de oaspeți din România și din mai multe țări europene – Marea Britanie, Bulgaria, Republica Moldova, Germania, Slovacia, Franța, Ucraina, Serbia, Ungaria și Austria. Cumva chiar și transoceanică, ținând cont că au fost și invitați din Australia, prin cei doi membri ai cenaclului nostru, Loredana Tudor-Tomescu și Dorian Stoilescu, care au avut momentul lor liric, într-unul dintre recitaluri.

Alți membri ai cenaclului invitați să-și prezinte fragmente din opera lirică au fost Silvia Curelaru, Stela Iorga, Gabriel Gherbăluță, Valeriu Valegvi, Stela Iorga, Ion Zimbru, Dumitru Viorel Neagu, Marius Grama, subsemnatul și Gabriel Nicolae Mihăilă, ultimii doi și moderând două dintre recitaluri, cele de la Casa „Cuza” și Muzeul de Artă Vizuală, Gabriel Nicolae Mihăilă reușind performanța ca la Turnirul din Creta să fie printre cei trei finaliști, această reușită trebuind neapărat menționată, chiar și în alt context.

Galaţiul, un oraș turistic-cultural

Desigur, noi, ca gălățeni implicați direct, putem fi subiectivi, dar invitații-martori, dincolo de curtoazie, nu pot fi învinuiți că fac reclamă orașului turistic-cultural. De pildă, unul dintre cei mai interesanți poeți contemporani, Paul Gorban, preciza într-un comentariu referitor la ziua a treia, social-media citând: „Astăzi a avut loc cea de-a treia zi a Festivalului Internațional de Literatură „Poezia – port la Dunăre”. O zi în care o conferință inedită, „Ou tout est pris à la légère”, susținută de Angelo Mitchievici și moderată impecabil de Cristian Pătrășconiu, ne-a provocat gândirea și dialogul despre „ușurătatea românească a ființei”. În partea a doua a zilei, la Galați, în cadrul festivalului a avut loc Gala invitaților, un maraton de lecturi publice de poezie susținut de poeții: Adrian Alui Gheorghe, Hanna Bota, Nichita Danilov, Sorin Despot, Gellu Dorian, Mihai Firică, Horia Gârbea, Gabriela Gheorghișor, Emilian Iachimovschi, Maria Ivanov, Ligia-Verkin Keșișian, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu și Varujan Vosganian.(…) Felicit pe această cale pe Florina Zaharia și pe Aida Zaharia, dar și pe toți cei care au făcut ca acest festival, organizat impecabil, să aibă loc.”

Personalități din artele spectacolului

În spiritul dialogului interdisciplinar, festivalului i s-au alăturat personalități din artele spectacolului și din zona reflecției culturale. Ovidiu Lipan Țăndărică, Ștefana Samfira, Cristian Samfira, Andrei Novac, cunoscut la Galați mai mult ca poet, și Flavia Lupu au susținut proiectul multiart „Povestea nespusă a unei Revoluții în ritmuri de toacă și poezie” – un omagiu emoționant adus celor 35 de ani de la Revoluția română, în care vibrația versului s-a întâlnit cu ritmul sacru al toacei, întru memorie și emoție colectivă. Proiectul, practic un show cutremurător, ne-a făcut cunoștință cu câțiva dintre martirii „care nu au vrut să fie martiri” în decembrie 1989, printre care și copiii jertfiți absurd, printre care un băiețel de numai o lună de zile, Vladimir Andronic.

Atelierul de idei „Cu fluviul în mine (fluviul emoțional și narațiuni interpretative)”, moderat de Simona Trifu, care ar trebuie declarată gălățean de onoare, a adus pe scenă voci distincte precum Noemina Câmpean (Franța), Gabriela Romaneț, Mihai Gheorghiu, Georgiana Dragomir și Violeta Mancaș – într-o călătorie introspectivă la confluența dintre psihic și poezie.

Cristian Pătrășconiu, un om miracol, care ar fi trebuie neapărat inventat pentru cultura românească, dacă nu ar fi existat, a coordonat workshopurile „Nostalgie și literatură”, cu un Ioan Stanomir care a explorat delicatele reliefuri ale nostalgiei în cultura română, dar și în cea universală, și „Vinul bun al literaturii”, într-un alt registru, cu un Răzvan Voncu antologic.

Cele mai multe festivaluri de succes

Practic, festivalul s-a încheiat prin cântecele lui Mihai Pocorschi și prin versurile președintelui Uniunii Scriitorilor din România, Varujan Vosganian, dar ultimele aplauze au fost pentru Florina Zaharia și pentru echipa coordonată de către poetă, care candidează fără doar și poate pentru un record mondial: inițiatoarea celor mai multe festivaluri de succes pentru un oraș precum Galațiul: nici prea mare, dar nici prea mic!

Dar iată-i și pe ceilalți participanți, pentru o viitoare istorie a Galațiului cultural: Katia Nanu, Marius Chelaru, Valeriu Mititelu, Octavian Mihalcea, Alex Ivanov, George David, Dumitru Marian, Viorel Dinescu, Mihai Gheorghiu, Liviu Vișan, Adrian Zăinescu, Doina Roman, Dumitru Brăneanu, Maria Grădinaru, Monica Manole, Cătălina Rojișteanu, Gabriela Romaneț, Indira Spătaru, David Greenslade (din… Țara Galilor și… Bucovina românească), Aksinia Mihailova (Bulgaria), Traian Pop (Germania), Martina Strakova (Slovacia), Serghei Luzanov (Ucraina), Radmila Popovici (R. Moldova), Gabi Alexe, Otilia Ardeleanu, Petronela Apopei, Nicolae Corlat, Alina Marieta Ion, Liviu Mircea, Viorel Neagu, Ovidiu Pecican, Virgil Nistru Țigănuș, Carmen Andrei, Luiza Cala, Firiță Carp, Veaceslav Cușter, Daniel Dincă, Florin Dochia, Ramona Muller, Cătălin Negoiță, Săndel Stamate, Ioana Tătărușanu, George Lateș, coordonatorul uneia dintre cărțile apărute cu acest prilej, și cu siguranță, cu scuzele de rigoare au mai fost personalități, dintre cei menționați fiind unii care din motive obiective nu au mai ajuns!

* Vineri, 4 iulie, la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viața liberă”, va citi proză Ramona Marin.

A. G. Secară

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Când cangurul literaturii sare, totuși…”

Seara de 20 iunie 2025 va rămâne, probabil, una de referință pentru cenaclu. Poate va fi semnul începutului unui nou capitol, tineri scriitori fiind prezenți pentru prima dată în număr mare, anunțându-și intenția de a lectura propriile creații sau chiar citind, cum a fost cazul Teodorei Maria Balaban, care a debutat, astfel, la „Noduri şi Semne”.

Chiar dacă speranțele nu se vor împlini, oricum seara a fost una de excepție, cu trei lecturi (care au devenit patru) consistente, din texte care au fost și lirice, și dramaturgice, și filosofice, comentatorii subliniind calitatea „seratei literare”, comparată cu un concert sau chiar cu un spectacol de elită.

Mai întâi a citit unul dintre „australienii” gălățeni (stabilit în Sydney), Dorian Stoilescu, din piesa în lucru „Când nici cangurul nu mai sare”, apoi Loredana Tudor-Tomescu a citit poezie (uneori cu miez prozaic, ca în monologul lui Molly din cartea de căpătâi a lui Joyce), din volumul (tot în pregătire, „The Soul Traveller”), Ionuț Iamandi invitând la o altfel de apropiere, prin mijloacele poeziei (chiar și haiku), dar și cele ale jurnalului aproape extim, de „iubirea de înțelepciune” (volumul în pregătire fiind unul de „Heraclitice”, după unul care aducea omagiu lui Hume), junioara Maria Balaban, de la C.N. „Costache Negri”, abia trecută în clasa a X-a, surprinzând prin talent și candoare, sau prin candoare și problematizarea… nevoii de poezie… patriotică.

Puncte de vedere mai nuanțate

Opiniile au fost diverse, în general pozitive sau optimiste.

Daniela Capotă: „Piesa de teatru are valențele unui manifest modulat pe tonuri și o muzicalitate acordată cu un diapazon (prin extensie) care duce textul la nivelul de artă cinematografică: „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, „Fructele mâniei”, „Și caii (cangurii) se împușcă, nu-i așa?”

Poezia Loredanei este ca „Țipătul” lui Edvard Munch, versul ei „strigă/sfâşie”, are maleabilitatea unui metal prețios, se transformă într-un descântec „Dezpietrire” și este „prelucrat prin așchiere” în „Timpul”.

Textele lui Ionuț sunt ca o respirație, coboară în plinul său filozofic, profund matematic, iar haikuurile sunt scrise cu acribia unui haijin.”

Cum este normal, în ședință au fost și puncte de vedere mai nuanțate, precum cele ale Stelei Iorga, Tudor Neacșu, Gabriel Gherbăluță (în special, cei trei), ultimul precizând că a ascultat „poezie cu mască”: teatru liric, prozopoeme, filosofie marcată pe termeni lirici, dar și „gânduri”, în ceea ce o privește pe debutantă…

Tudor Neacșu, despre poezia Loredanei: „Mi-a plăcut cel mai mult, a fost plină de imagini autentice… Sofisticate, dar nu prea sofisticate, deși nu înțeleg unele expresii în engleză”, Loredana apelând la code-mixing în redactarea nilor texte.

Au mai participat activ Ion Avram, Anca Gaiu, Coca Păun, Carmen Neacșu, Coca Drăgan, Victor Dragomir, Ramona Marin, care, pentru prima oară, ca prozatoare, a spus că i-a plăcut (și) poezia citită…

În weekendul acesta, membrii cenaclului vor participa la Festivalul Internațional de Literatură „Poezia – Port la Dunăre”, ediția 2025, festival organizat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est, împreună cu Primăria Galați, Consiliul Județean Galați și alte instituții locale.

A. G. Secară

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Poemele tristeții, în căutarea poezolandului”

în noaptea asta omul/ pasăre ține strâns cu aripile, cuvântul/ frig, întuneric, umezeală…/ silabele au nevoie de căldura dată de ciudățenia asta,/ de îmbrățișarea vindecătoare a omului/ pasăre// pe unde mai bântuiți voi, cuvinte magice,/ cărui vrăjitor vă supuneți,/ urechile cărei muze le încălziți,/ dragostea cărui poet o veți reaprinde?// omului/ pasăre i-au înghețat aripile/ o pâclă se așază pe ochii cuvântului/ poezia rătăcește oarbă bocănind cu bastonul prin istorie// în cer, îngerii cântă aleluiah/ cad bombe… („apocalipse now”).

Tristeți apăsătoare, pesimism, durere, căutare, singurătate, anxietate, morbiditate etc. – toate prinse/ cuprinse în poeme cu luciditate și o muzicalitate interioară remarcabile. Iată doar o parte dintre aprecierile/ părerile ascultătorilor lui Gabriel Gherbăluţă (GG):

”Poezul GG, impresionant prin însuși universul pe care îl zugrăvește cantitativ, dar mai ales calitativ, este un reper de care metafora – punctul de maximă gravitație a poeziei, se lipește prin valoare adăugată. Este veșnic îndrăgostit de cuvânt, pe care îl respectă mult. Scrie poezie cu certitudinea că are ceva de spus, îmbină tradiția cu sensibilități moderne și ne propune un zig-zag lăuntric printre valori șlefuite de un penel de maestru. GG nu scrie, ci pictează cu silabe și vocale. Este parte din orașul cu îngeri, prin care ai vrea să te plimbi pe sub teii înfloriți. Mi-a plăcut mult „rece, cald, fierbinte” – o poezie dramatică, însă și vindecătoare, pentru că aduce echilibru vizavi de soartă.” (Victor Dragomir)

”Poeziile lui GG sunt inedite, te duc cu gândul undeva, departe, rămânând, totuși, cu picioarele pe pământ. Poemul „marea evadare” mi s-a părut remarcabil.” (Coca Drăgan)

”GG a citit, cu vocea sa inconfundabilă, poemele tristeții – și nu știu de ce, m-am gândit la Chet Baker cu al său „Almost blue”; poetul și-a definit de multă vreme propriul stil; în seara aceasta, a ales să picteze, cu nuanțele de albastru, expresia grațioasă și tandră a sufletului său de om/pasăre”. (Lăcrămioara Capotă)

”Cred că, despre poezia lui GG, vorbește chiar poezia lui „apocalipse now” – puțin tristă, cu o atmosferă apăsătoare; o simțire autentică, fără trucuri, fără ascunzișuri; există o autoironie, dar și o dragoste și o înverșunare în căutarea POEZOLANDULUI – tărâmul poeziei sale.” (Anca Șerban Gaiu)

”GG trăiește în poezia sa ca într-o casă care devine din ce în ce mai spațioasă pentru că o construiește permanent; poemele sale provoacă durere și creează trăiri/ stări speciale; are un soi de declarație de dragoste adresată poeziei…; parcă scrie ca să trăiască.” (Carmen Neacșu)

”Nota pregnantă a poemelor din seara aceasta este pesimismul; singurătatea, anxietatea și chiar morbiditatea dau textelor o notă apăsătoare.” (Laurențiu Vasile)

”Poeme ce ar putea fi cântate, întrucât au o muzicalitate interioară remarcabilă; pesimismul despre care s-a vorbit este, de fapt, o consecință a lucidității care-l izolează de lume, îl însingurează.” (Ecaterina Păun)

”Fiecare om este ca o carte – mulți văd coperta, puțini o citesc și, și mai puțini o trăiesc/ înțeleg; fiecare poet trăiește într-o lume a lui și, deci, este înțeles mai greu. Mi-a plăcut poemul „somnambulism”.” (Maria Teodora Bălan)

”Poezia lui GG se împarte, așa cum am simțit eu, în două categorii, prima doar enunță ori enumerează concepte, fără a le dezvolta, deci emoția nu prea este prezentă, în timp ce în partea a doua a poeziilor emoția transmite în mod direct stările pe care le traversează autorul, dezvoltându-le armonions, departe de orice influențe prezente în lirica contemporană; pe ansamblu, se poate spune că autorul are un stil, o voce proprie, care-l face distinct în peisajul liric contemporan.” (Stela Iorga)

* Vineri, 20 iunie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă” – lectură comună Loredana Tudor Tomescu, Ionuț Iamandi, Dorian Stoilescu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Pe treptele propriei evoluții”

Privesc țintă la ușa deschisă/ chem lumina ce trece prin gaura cheii/ să-mi acopere goliciunea,/ ating urma trupului strivit sub povară,/ printre degete, văd drumurile străbătute fără țință…/ îți dau inima, suflete!/ și pașii mei cu plânsul strâns sub talpă,/ îți dau zâmbetul,/ și fața biciuită de cuvinte… ți le dau!/ talanți irosiți pe drumuri fără întoarcere/ le dăruiesc pustiului din mine,/ căci prin pustiire învăț cum să renasc,/ singura cale de a nu pieri! („Ofrandă”)

În fața mea, zăpada desparte frunza de pom,/ fulgii albi cu jocul însemnat/ în gheață întâmpină strigătul ce crește în mine,/ încordat ca o strângere de râuri aproape de mal/ mirosul crizantemei rătăcește,// cât de puțin mă cunoști, iarnă!/ un arc de lumină răzbate aproape de suflet/ lângă trup, umbra se înconvoaie printre pietre.// ascultă râulș!// abia te ating, frunză lovită de ger,/ și din tine răsună clopote! („Cât de puțin mă cunoști, iarnă!”)

Cu palmele cuib între muguri de cireș/ mă adăpostesc/ de valul ce mi se pregătește și strig/ cu glasul pescărușului adâncit în întuneric…// taci, suflete, taci!// din mine/ se va naște un cântec nou/ cu miros de primăvară. („Potriviri în taină”)

Pasărea tresare la fiecare foșnet,/ frunzele căzute peste penele smulse/ din copacul-cuib/ sunt preschimbări de îngeri// și cât a așteptat dimineața aceasta!// se teme!// creanga devenită cruce și-a pierdut primăvara,/ în tăcere, fără răspuns, un vis neîmplinit// umbrele nasc un cântec nou. („Marginea codrului desfrunzit”)

Grupajul de 15 poeme prezentate de Silvia Curelaru Ibănescu (SCI) a captivat și a impresionat asistența care a observat și apreciat, fără rezerve, stadiul evolutiv la care se află poezia colegei noastre de cenaclu. Amprenta magică, simbioza cu natura, meditația și tentația filozofării, nostalgia trăirilor petrecute, parcă, într-un prezent continuu – au fost noțiuni/ cuvinte-cheie ale comentariilor.

”Poezia SCI – o amprentă cu chip artistic – ne dăruiește momente de tandrețe, iar nostalgia, liantul în care este construită, dezvăluie sensibilitatea profundă a poetei. „Portocalii miros a câmp proaspăt cosit” – un vers care m-a fascinat prin puterea de a-și dezvălui forța interioară. Menționez poezia „Aș vrea”, plină de încărcătură dramatică, în care ești invitat într-o lume magică.” (Victor Dragomir)

”Un talent în care modalitatea de expunere a trăirilor dezvăluie sufletul/ inima autoarei; se vede preocuparea de a metamorfoza fără a fi exagerată; cred că-și va găsi calea spre/pe treptele propriei evoluții.” (Ecaterina Păun)

”Poeziile sunt străbătute toate de un fior aproape tragic, care, pe alocuri, se îmbină armonios cu o căutare și revelare de natură mistică; este un pas înainte în realizarea lor din punct de vedere artistic, cu toate că, pe alocuri, încă mai dăinuie mici prețiozități de exprimare; pe ansamblul lor, însă, este evident că suntem martorii unui proces de căutare a expresiei lirice finale, șlefuite și esențializate.” (Stela Iorga)

”SCI ne invită într-o lume profundă în care nu poți intra imediat decât dacă ești un cititor avizat; poezia este o voce care expune lucruri ce nu se pot spune în mod obișnuit – deci este, cumva, și terapeutică.” (Carmen Neacșu)

”Și-a găsit vocea/ calea poetică, întrucât se vede că are identitate personală; ca următor pas, ar fi să-și crească aportul meditativ/ filozofic; a câștigat și în ideatica poemului; la desăvârșire se ajunge prin reîntoarcerea la natură, la simplitate, la resemnare și iertare, la tandrețe și renunțare – toate, cu răbdare, voință și căutare; de aici, poate, nota simbiotică în legătură cu natura și decantarea stărilor/ trăirilor sufletești pe care le prinde atât de poetic în versurile sale.” (Anca Șerban Gaiu)

Nu vom închide această cronica fără a aminti că joi, 5 iunie, la Casa Artelor, colegul nostru Viorel Ilișoi și-a lansat cartea „Șapte zile cu Cezar Ivănescu”, sub titulatura/ deviza „O călătorie în mintea, inima și literatura unui mare poet” – o expunere de circa două ore care a scos în evidență erudiția de excepție a autorului. Momentul a fost un prilej excelent pentru ca autorul să aducă în actualitate perioada în care controversatul poet bârlădean a trăit, a scris și s-a ”bătut” cu personalitățile din literatura/ cultura vremii. Expunerea ne-a dezvăluit un Viorel Ilișoi care, dincolo de talentul/ activitatea sa de reporter, este și un bun scriitor de literatură, de istorie literară/ culturală și chiar de critică literară.

* Vineri, 13 iunie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, va citi Gabriel Gherbăluță.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Marina Gherghef – un produs al școlii literare ‘C. Negri'”

Odată ce ai fost tăiat de ai tăi/ Viața ta s-a terminat./ Nu mai poți visa la floarea în care puteai deveni,/ La nunta pe care o puteai avea cu o posibilă floare de câmp/ Pe o alee dintr-un cimitir al martirilor.// Nu./ Viața ta s-a terminat/ atunci când sufletul ți-a fost separat de trup/ Cu ajutorul unei foarfece blestemate,/ A unui cuțit fără mâner/ Sau a unei simple mâini/ Care în trecut te-a hrănit,/ Te-a îngrijit/ Și ți-a scos paraziții./ ”Cel mai bun prieten îți va fi dușman.”/ Spunea alt visător cu plumb în ochi care probabil a primit multe flori tăiate.// Astfel, ai ajuns să mori încet/ Într-o vază umplută cu apă,/ Și să te uiți la Soarele care răsare/ Gândindu-te:/ ”Cum de alții aleg frumosul drept o formă de tortură,/ Când adevăratul frumos stă în sufletul care va fi veșted,/ Și nu se va ofili?”// Acum… te-ai uscat./ Privirea ta s-a întunecat odată cu soarele care apune/ Și ai ajuns să devii/ doar un îngrășământ pentru semenii tăi/ Ce încă nu au răsărit.// ”Oare a meritat să ai viața unei flori plăpânde/ Pentru a oferi cuiva fericirea/ Pe care tu pur și simplu nu o cunoști?/ Sau acesta fusese scopul tău în viață:/ Să mori pentru a face pe altul fericit?” („Balada unei flori ce moare”)

Fiecare mireasă, în ziua nunții,/ e un bulgăre de lumină,/ cu o rochie țesută din păpădii,/ și un vis petalat peste cele douăzeci de mii de oase albe./ În sufletul ei gingaș poartă o dorință:/ plăcerea de a-și alege ”alesul”. (…) („Nunta” – fragment)

Proaspăt laureată a Concursului Național „Tinere condeie” – secțiunea Poezie – unde a obținut Premiul al III-lea, Marina Gherghef (MG), elevă la Colegiul „C. Negri”, ne-a prezentat o selecție din ultimele sale poeme, care i-au etalat, încă o dată, talentul pentru creația poetică, dar și o evoluție evidentă de la ultima lectură în Cenaclul „Noduri şi Semne” – ambele calități fiind recunoscute și apreciate pe măsură de participanți.

”În ciuda vârstei fragede, poezia MG are o tentă filozofică, ușor tristă – ceea ce-i trădează trecerea progresivă spre maturitate. Are talent și, cu siguranță, vom mai auzi de ea.” (Coca Coralia Drăgan)

”Deși par niște exerciții de/spre inspirație care o plasează într-un fel de haos organizat, cred că, în filonul ei spiritual, așteaptă marea poezie.” (Ecaterina Păun)

”Poeziile MG seamănă, pe alocuri, cu poemele în proză. Imaginile create sunt plăcute și ușor de vizualizat, cu unele idei mă identific, iar temelor abordate, deși comune, oferă o perspectivă nouă.” (Ramona Marin)

”MG dovedește o maturitate în versurile sale ce denotă fie o lectură vastă, fie (și) un interior mobilat cu trăiri intense și vaste; posedă tot arsenalul de figuri stilistice necesare exprimării în versuri, ceea ce dă speranța abordării în viitor a poeziei rimate, mai ușor de memorat.” (Laurențiu Vasile)

”Univers poetic de o sensibilitate deosebită. Evoluție artistică în progresie rapidă. Imagini și metafore stilizate cu acuratețe. De exemplu, pareidolia din „Norii care trec ca dragostea” este de o expresivitate aparte.” (Nelu Păcuraru)

”Există premizele unei poezii de foarte bună calitate, dar mai are un drum lung de parcurs pentru a ajunge la esențializare; în textele sale există un prea plin de idei și sentimente și, cu multă răbdare, poate ajunge la esențele expresiei poetice care s-o lanseze în marea poezie. Are metafore frumoase, interesante și o ambiguitate care face bine poeziei. Să citească mult!” (Anca Șerban Gaiu)

”Are îndrăzneala de a inventa cuvinte à la Nichita Stănescu și își apără candoarea în stilul Anei Blandiana. Dacă își va lua rolul în serios, poate se va consacra. Sunt mândru că este un „produs” al Școlii literare de la Colegiul „C. Negri”.” (Adi Secară)

”Poezia MG este, uneori, ca o floare de cireș – îi admiri frumusețea (Când eram mică,/ iubeam rozul), dar, în același timp, poeta întinde, pe pânza versurilor, culoare prin tușe puternice, vibrante, dense, asumându-și efemerul (Oare a meritat să ai viața unei flori plăpânde/ Pentru a oferi cuiva fericirea). Ea  se desprinde cu o forță nebănuită de lumea copilăriei, printr-un autoportret de o fascinantă meditație interioară (Eu am inima de lână pe care toți o citesc/ Se lasă noaptea în fotografii/ Pe lângă pânzele de păianjen ale visului.); poezia sa se remarcă printr-o simbioză a luminii și a întunericului, a tristeții și a bucuriei, a neliniștii și a speranței.” (Daniela Capotă)

* Vineri, 6 iunie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, va citi Silvia Curelaru Ibănescu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „În brațele versului”

Pisica mea s-a ascuns în pian,/ Acum, molipsit, pianul meu toarce,/ Când primăvara intră în păsări/ Acestea înfloresc,/ Așa/ Îmi dau seama/ Că în mine s-a aciuat un lup,/ Pentru că atunci când te îmbrățișez,/ Pe sub haine/ Îți apar/ Mușcături. („Însușire”)

Poetul Dumitru Viorel Neagu (DVN) ne-a prezentat un grupaj de 18 poeme care i-au impresionat – ca de fiecare dată – pe cei prezenți și au provocat comentarii analitice/ critice raportate obiectiv și aproape unanim la capacitatea autorului de a-și pune sentimentele și gândurile în cuvinte, cu metafore și imagini cuceritoare.

”Poeme care curg ca apele Niagarei – repezi, năvalnice, cu un conținut profund, o multitudine de metafore și cu o valoare literară incontestabilă.” (Cora Coralia Drăgan)

”Poezia lui DVN este introspectivă, cu un limbaj auster și curat, vibrând de neliniște. Are o construcție discretă, dar densă, în care cuvintele sunt pictate precum pietrele într-o zidire veche – cu rost și tăcere între ele, încălzite cu propria-i respirație. E un poet care nu caută spectacolul, ci adâncimea. Adesea, poemele sale par rugăciuni neterminate, cercuri în jurul unei absențe sacre, întrebări fără răspuns, dar cu o intensitate care luminează. În poezie se simte o tristețe solemnă, senină, uneori agonică, dar care, în mod paradoxal, mângâie. Poemele aduc aminte și de poeții mistici de odinioară. Se închipuie și se preînchipuie în fiecare vers! Solemn și edificator, este un bijutier iscusit al versului!” (Silvia Curelaru)

”Un romantist ponderat, uneori sfios, reținut. Metafore senzitive, mângâiate parcă. Imagini poetice de o sensibilitate artistică deosebită. Extrag, așa, la întâmplare, de exemplu, din poemul „Lectură”: (…) Dacă ai trece/ Prin perdeaua aceea împărțită în stropi/ Ai aduna pe tine o poveste/ Iar eu aș minți că sunt însetat/ Și te-aș buchisi în șoaptă. Superb!” (Nelu Păcuraru)

”Mă aflu, parcă, în fața unei mine de diamante. Pietre brute care se șlefuiesc când intră în cămăruța sufletelor noastre. Se înveșmântează în metafore ca în niște mărgele colorate, diferite între ele, dar pline de viață. DVN se descrie pe sine în această lume magică ca un om/ cioplit din tăciuni, os de pește-albit de lună, topor ruginit, un drop de sare cuvântător și, după cum își semnează poemele, Pictorvioneagu Dumitru, tușele sale înnegrite de tăciuni se prefac ca atunci când primăvara intră în păsări și acestea înfloresc. Rămân cu „Viforul și fulgul vrabie” și „Fără tine” într-un soi de adormire a simțurilor ce depășește înțelesul fiecăruia dintre noi, o „dezîmblânzire” – cum ar spune Nichita, ce descrie starea lui de tulburare, a erosului ce ne prinde și pe noi resimțind încă o minune/ să aflu dacă pielea mea/ se va acoperi cu un roi de albine,/ ca atunci când ești iubit de cineva.” (Mioara Ardieleanu)

”Îmi place că își păstrează stilul; o poezie aproape vegetală (prin referirea continuă și constantă la elemente ale naturii), profundă și aproape organică prin implicarea directă a personajului liric în epicul contextual.” (Ecaterina Păun)

”Poezia lui DVN este o vrajă, care ne împinge într-un univers conturat de alternative pline de sensibilitate. Melancolia plutește precum Fata Morgana, prin care descoperim trăirile poetului. Complexă prin simplitatea cu care transmite emoții, m-a impresionat poezia „Arderea de tot”, un autoportret inspirat.” (Victor Dragomir)

”Dincolo de imaginile vii, puternice și surprinzătoare, se întrevede puterea de a se multiplica, de a se metamorfoza în tot și în toate ce țin de mediul existențial al naturii umane.” (Anca Șerban Gaiu)

”Majoritatea poemelor citite în această seară mi s-au părut impregnate de un caracter confesiv, apropiat de un monolog interior, în care vocea lirică pare să comunice direct cu cititorul. Are multe figuri de stil – în special metafore, iar versurile se remarcă prin muzicalitate, originalitate și o notabilă creativitate. Am apreciat în mod deosebit aceste trăsături și am simțit, pe alocuri, că mă regăsesc stilistic în creațiile lui DVN, ceea ce mi-a sporit plăcerea lecturii.” (Marina Gherghef)

”Ca observație – pare a avea o inflație de metafore și imagini prea dense, ceea ce l-ar putea dezavantaja prin insuflarea ideii de dezorganizare; are o cantitate importantă de lirism și o încărcătură poetică foarte consistentă.” (Tudor Neacșu)

”Poezia lui DVN este ca o îmbrățișare, te cuibărești în brațele versului, te simți iubită, adulmecată, niciodată uitată, e locul în care ai vrea să rămâi toata viața. Uneori, versul său are cadența unui psalm, alteori, poetul are curajul nebunesc propriu unui îndrăgostit, de a scrie o reinterpretare a păcatului primordial: eroticului (care în poeme sale are puritatea unei lacrimi) i se substituie scrisul pentru erezia că ţi-am scris / în loc să fi mușcat din tine, ca dintr-un fruct oprit.” (Lăcrămioara Capotă)

”Există o eleganță și pasiune originală a dicteului liric, care se manifestă preponderent prin înobilarea cuvintelor din lexic, cu noi valențe, astfel că, prin firescul și implicarea emoțională cu care o face autorul, acestea crează un univers personal original. Într-o lume în care prezentele curente literare dezvrăjesc lumea, autorul poemelor din seara aceasta vine și adaugă un plus de farmec unei teme universale, cea a iubirii, încărcând de vrajă și emoție sentimentul cel mai nobil al omenirii, iubirea. Prezentă în toate formele ei de manifestare, iubirea, la DVN, dă naștere unei alte lumi de o frumusețe aparte, creată cu figuri de stil inspirat alese, așa fel, încât ele nu se repetă niciunde, în toate poeziile.  Păstrând un registru laudativ moderat, se poate spune fără ezitare, că autorul este un virtuos al imaginilor, în cele mai variate forme pe care i le dictează conștiința lui artistică.” (Stela Iorga)

”Are capacitatea de a-și pune trăirile în cuvinte; are imagini răscolitoare, în ciuda excesului de care s-a vorbit; are o energie puternică în cuvintele care-i alcătuiesc poemele care ține de dragostea/ eroticul personajului.” (Carmen Neacșu)

* Vineri, 30 mai, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, va citi Marina Gherghef.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Ca din condeiul unui psiholog”

„Simțeam cum capul nu-mi încape în cască și am dat-o jos atârnând-o de ghidonul bicicletei. Însă tâmplele continuau să zvâcnească. Strigătele ajungeau distorsionate la mine, vedeam și auzeam ca și cum aș fi avut capul scufundat în apă, apoi tot corpul și călcam greu. Oamenii din jurul meu se mișcau parcă în reluare, unele mâini mă trăgeau de tricou, eram împins de la spate, mi se urla aproape de față. Sofia stătea trântită pe asfalt, îmbrățișa gardul și jelea. Imaginea ei îmi făcea sucul gastric să urce din stomac, mă ardea pe gât, căutam fețele celor mai antipatici pentru a-i lua drept țintă dacă voma s-ar fi hotărât că ar vrea să iasă în jet. Apoi, Sofia a sărit în picioare făcând gloata să se dea un pas în spate. S-a urcat pe marginea gardului. Oamenii au început să țipe, îmi băgau camera telefoanelor în față, nimeni n-a sunat la 112. Nici eu n-am sugerat, deși mă gândisem la asta. Dacă ar fi dus-o ”la nebuni”, aș fi fost obligat să o vizitez, aș fi cheltuit bani cu medici și tratamente, mi-ar fi dat peste cap toată rutina zilnică. Dacă mi-ar fi lăsat-o acasă, ar fi trebuit să suport alte mii de cuvinte pe tema aceasta, reproșuri, amenințări, plânsete, lacrimi.” („Sfârșitul unei căsnicii” – fragment)

Ramona Marin (RM) ne-a citit primul capitol din viitoarea sa carte, „Sfârșitul unei căsnicii” – un roman psiho-polițist, cu ușoare amprente filozofice, care trimite – printre altele – și la „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski, dar într-o manieră mai alertă, mai filmică și, implicit, mai modernistă – aspecte care s-au desprins și din comentariile remarcabile ale celor prezenți.

”O intrare în cenaclu cu brio, merită aplauze. Mi-a amintit de filmul lui Federico Fellini – «Amarcord».” (Gabriel Gherbăluță)

”Proza este excelent condusă din condei, tensiunea narațiunii crește progresiv, lăsând ca sâmburele îndoielii asupra crimei să plutească discret în aer, fără ca mijloacele narative să fie stridente deloc. Neîncrederea care plutește asupra criminalului face loc și mai mult certitudinii, atunci când acesta se relevă, tot prin sugestii stilistice subtile, ca fiind responsabil de moartea soției, probabil chiar și de premeditare. Totul datorându-se, se pare, unui dezechilibru mintal al acestuia, și el sugerat atent în câteva tușe narative, care creează suspansul acțiunii.” (Stela Iorga)

”Proza RM este plină de dinamism și atrage încă de la primele propoziții. O poveste desprinsă dintr-un real, cu puternice accente dramatice. Foarte bine realizate descrierile. Un crescendo, care ne trimite către un roman polițist, pe care vrei să-l citești din scoarță în scoarță. Interiorul soțului, trăirile lui te pregătesc pentru o narațiune bine condusă. Un slalom care atrage în întregime și la care subscriu.” (Victor Dragomir)

”Se vede că este talentată; o proză în care personajele sunt bine caracterizate; se apropie de stilul scriitorilor nordici.” (Ecaterina Păun)

”O scriitură alertă care creionează o atmosferă plină de suspans și de mister; are atât ambiguitate, cât și subtilitate în text; admirabil curajul în descrierea personajelor – cu precădere a trupului femeii moarte; are zone pline de poezie, unde viața și moartea parcă se întrepătrund; remarcabilă și inteligența textului.” (Anca Șerban Gaiu)

”Fragmentul pe care l-a citit RM are o putere a narațiunii magistral construită, prin ritmul alert și prin imprevizibil; personaje au trăiri complexe; «apoi adunând nămolul în palmă, mirosindu-l, băgându-mi-l în gură ca un copil»– o descriere ieșită, parcă, din stiloul unui psiholog. Atenția la detaliile exterioare mă conduc cu gândul la un ciné-vérité.” (Lăcrămioara Capotă)

”Un text interesant – acel prim capitol din «Sfârșitul unei călătorii» prezentat de RM. L-am perceput cu o vibrație dură – poate și din cauza acțiunii personajelor sau, poate, a cuvintelor într-un context psihologic și filozofic, care te ține în priză, îți atrage atenția, te pune să descâlcești intriga într-un dialog, de altfel, excelent. Un roman polițist care promite.” (Mioara Ardieleanu)

”Pare o proză scurtă de sine stătătoare, captivantă, care duce cu gândul la un roman polițist; are talent – o așteptăm!” (Coca Drăgan)

”Scrie alert, intens, dramatic, minuțios. Psihologic, mânuiește acțiunea cu o acuratețe deosebită. Este punctul culminant al subiectului unei cărți polițiste. Cert este că narațiunea te aspiră în miezul ei. Parcurgând-o, am avut senzația că mă mișc printre meandrele unui «Divorț italian». Apariție de bun augur în cenaclu.” (Nelu Păcuraru)

  • Vineri, 23 mai, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, va citi poetul Dumitru Viorel Neagu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „În care ceva se termină și altceva începe”

Săptămâna trecută, colegii din Cenaclul „Noduri şi Semne” ne-am deplasat pe malul Prutului, în satul Rogojeni, pentru a participa la festivitatea de deschidere a Sălii de carte prof. Iulian Mardar, amenajată ca parte a Centrului de zi „Covurlui” şi care va fi folosită pentru activități culturale și educative dedicate în special copiilor.

Evenimentul a avut loc sâmbătă, 10 mai, și a fost organizat cu sprijinul Primăriei comunei Suceveni, reprezentată de primarul Marian Mitrofan, al Asociației „Alianța Rogojeni” reprezentată de Cornel Popa și al Asociației „GAL Covurlui” reprezentată de Veronica Dumbravă.

Într-o ambianță emoționantă și într-un cadru organizatoric de excepție, s-au evocat momente, aspecte, întâmplări remarcabile din viața scriitorului și profesorului Iulian Mardar – colegul nostru de cenaclu și, desigur, a părinților, rudelor, prietenilor, profesorilor din școala copilăriei din satul natal Rogojeni. Evocările și discursurile omagiale au stârnit aplauze printre lacrimi și lacrimi printre aplauze – toate sincere și spontane – în mod deosebit când Antoanela Mardar, soția scriitorului, ni l-a adus pe Iulian în fața ochilor printr-un film de excepție în care – în calitatea sa de profesor, îndeamnă și încurajează copiii – și nu numai – la „cetitul cărților”.

Trebuie să subliniem că înființarea unei astfel de săli de carte într-un sat izolat și cu locuitori din ce în ce mai puțini este o realizare pe cât de excepțională, pe atât de curajoasă, insuflând speranța unei renașteri – îndeosebi prin „cetitul cărților” începând de la origini – satul românesc și până la vârful țării – vorba lui Iulian Mardar, de o ciudată intuiție, din „Uimitorul Jack”: când ceva se termină, altceva începe, asigurându-ne, parcă, de continuitatea vieții și după…

Redăm unul dintre emoționantele discursuri ale celor prezenți: „Nu fusese niciodată plecat pentru totdeauna. În sat îl știau după scris – un fel de scris ca o apă sub gheață, care murmura chiar și când tăcea. Își purta scrisul ca pe niște păsări rănite, învelite în palton, iar când citea, până și «Uimitorul Jack» rămânea uimit pentru că ecoul i se lipea de inimă. A plecat tăcut. A scris până târziu. A iubit Rogojeniul în felul acela rar, fără aplauze, fără tropote, cu o dragoste care rămâne în rădăcini. Iată-l acum întors la sevă, pus deasupra unei biblioteci albe, cu ferestre largi. Aici, unde copiii vor deschide cărți și nu vor ști, poate, cine a fost. Dar într-o zi, un băiat va deschide o pagină și va citi: „În care ceva se termină și altceva începe” (ultimul capitol din cartea lui Iulian). Și băiatul va închide cartea, o va pune la loc pe raft și va merge acasă fără să spună nimic. Dar va simți, pentru prima oară, că în el e loc pentru ceva minunat. Așa se întorc cei ca Iulian. Nu prin statui, ci prin biblioteci cu suflet. Nu prin discursuri, ci prin pagini care ard încet, ca o lumânare aprinsă într-o casă unde s-a întors lumina. (Iosif Roca – „S-a întors Iulian”)

Vineri, 16 mai, de la ora 18,00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, va citi Ramona Marin.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Din caruselul timpului”

„Și astăzi, față în față cu discreția cu care s-a dus de pe această lume, mă simt mai rău decât aș putea spune în cuvinte. Doamna Vivi, grecoaica un pic bâlbâită, mi-a rămas lipită de suflet și mai ales de memoria mea, fiindcă era în felul ei o lume a manierelor în primul rând, care îmi plăcea la nebunie, prin sfioșenia și decența cu care se înșurubau în lume oamenii educați ca ei și la care eu nu avusesem acces.

Vivi a dispărut într-o zi din viața mea. Când am auzit că a murit, am regretat nespus că fusesem într-atât de măgăriță, încât, prinsă cu viața mea de rahat, nu trecusem o zi pe la patul ei de suferință… Și astăzi, când ajung pe valea orașului, mă uit la căsuța lui Vivi, și din copilărie parcă vin toate bancurile ei și mai ales, «la-la ma-masă cu-curvelor!» Câte o pisică vagaboandă se mai întâmplă uneori de-și mai vălurește coada pe stradă și mă gândesc ghiduș că s-ar putea să fi auzit chemarea nespusă, dar auzită așa de clar de memoria mea, acum. Orice vei fi fost Doamna Vivi, ai, ca în superbul film, Places in The Heart, un loc în i-inima m-mea.” („Portret în mișcare” – fragment)

Săptămâna trecută, Stela Iorga (S.I.) ne-a prezentat trei proze scurte – „Șchiopii”, „Bilă” și „Portret în mișcare” – care au fost receptate cu interes și disecate pe măsura valorii lor.

”O proză realizată prin descriere indirectă; i-aș sugera să le dezvolte; pentru o carte numai cu portrete, nu este atractivă, pentru că le lipsește un înveliș narativ; povestirile mi-au amintit de Galațiul liceului meu.” (Gabriel Gherbăluță)

”S.I. ne-a încântat cu trei povestiri/ povești de cartier, cu personaje reale din perioada anilor ’80-’90, care i-a lăsat în suflet și în memorie o amprentă tulburătoare. În «Șchiopii» are o tehnică remarcabilă, unde punctul nu a avut loc decât la sfârșitul povestirii; în «Bilă» – un mincinos și un  hoț care punea mâna și fura cam tot ce vedea că au alții, inclusiv de la prieteni, și în «Portret în mișcare» – cu o doamnă Vivi, grecoaică un pic bâlbâită, care iubea pisicile și căreia nu-i păsa de gura lumii, nu se târguia pentru prețul unei injecții, venea la orice oră o chemai, singură pe stradă noaptea, personajele sunt bine conturate, pitorești, amintind de personajele lui Charles Dickens. Are o imaginație bogată și personaje vii care parcă coboară din caruselul timpului în paradigmele zilelor noastre.” (Mioara Ardieleanu)

”Interesant cum reușește să contureze psihologic personajele care sunt impresionante și vii.” (Carmen Neacșu)

”Prin aceste texte pot să privesc ca printr-o fereastră epoca despre care s-a scris – comunismul. Se poate spune că «Șchiopii» ar fi o personificare a fricii, «Bilă» – o personificare a iubirii și «Portret în mișcare7 – o personificare a unui vis, a unei aspirații.” (Ramona Marin)

”«Șchiopii»: o schiță închegată dintr-o singură frază de peste cinci sute de cuvinte, cu o tehnică oarecum à la Proust. Scrisă la persoana întâi, în cont propriu, autorul își flagelează propriul personaj pentru care are o vădită antipatie. «Bilă»: unul dintre cei mai reușiți eroi tragicomici prezentați, în ultimul timp, într-o povestire în cenaclu. «Portret în mișcare»: Vivi, eroina din povestire, pare evadată din «Casa cu șapte frontoane».” (Nelu Păcuraru)

”Prozele S.I. deschid o lume în jurul căreia autorul orbitează și reușește să contureze personaje pline de savoare. Textele bine scrise au o cursivitate naturală. Am fost înconjurat de personajele zugrăvite de autor și am trăit printre ele. Un ecou uitat de generațiile tinere, dar nu și de istorie. Simt nostalgia care trădează în cel mai frumos sens.” (Victor Dragomir)

”Are imagini frumoase, spectaculoase și subtilitate în prezentarea personajelor. Un soi de catharsis pentru suflet.” (Ecaterina Păun)

”Personajele sunt bine conturate; pentru mine, a fost impresionant că m-a trimis la propria copilărie.” (Coca Coralia Drăgan)

”În manualele școlare nu sunt trimiteri la comunism și nici la Al Doilea Război Mondial; textele prezintă realități/ adevăruri dintr-o perioadă care trebuie recuperată prin literatură, prin artă, în general; cred că ar mai trebui dezvoltate; «Portret în mișcare» mi s-a părut emoționantă.” (Anca Șerban Gaiu)

  • Vineri, 9 mai, şedinţa de cenaclu se suspendă, întrucât sâmbătă, 10 mai, membrii cenaclului vor participa la festivitatea de deschidere a „Sălii de Carte Prof. Iulian Mardar” – un proiect de suflet derulat de Asociația „Alianța Rogojeni”, dedicat comunității satului Rogojeni și memoriei prietenului nostru drag, dispărut fulgerător în plină perioadă creatoare.
  • Vineri, 16 mai, de la ora 18.00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, va citi Ramona Marin.
Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Naivitate cu parfum de metaforă”

În figuri geometrice/ mă desenez/ când din sentimente/ linie dreaptă între noi/ nu pot trasa.// Uneori sunt cercul tău circumscris din care/ perfect pătrat trăind/ nu poți evada.// Alteori mă resemnez./ Rotundă, melc în cochilie aștept/ să mă strivești/ plictisit/ de perfecțiunea laturilor tale. („Când nu știi geometrie” – fragment)

Gina Constantin Marinescu (GCM) ne-a prezentat un grupaj de 26 de poeme – unele, în dulcele stil clasic, selectate din volumul „Rădăcini” și altele, în așa-zisa formă cu vers alb, selectate din volumul „Timpul care-mi aparține”. Analizele și comentariile au pendulat între obiectivitatea intransigentă cu care ne-am obișnuit de multă vreme în cenaclu și subiectivismul delicat, de întâmpinare a poeților care dovedesc sensibilitate, trăiri pline de nostalgie și emoții intense, înclinație spre meditație etc.

”O curgere melancolică care, când și când, se poticnește între cuvinte nepotrivite. Dor și o tristețe bacoviană stăpânesc Timpul, iar cuvintele caută încă limba în care să se exprime. Poemul „Când nu știi geometrie” iese, totuși, în evidență, poate și poemul „Petecul de cer”. O frază însă mi-a atins sufletul: În fiecare fulg topit în călimară/ E un crâmpei din basmul copilăriei de la țară. GCM are potențial, dar mai are mult de lucru pentru a-și scoate din modelul tehnic, dur, sufletul plin de nostalgie și frumos.” (Mioara Ardieleanu)

”Poezia GCM, îmbrăcată într-o naivitate cu parfum de metaforă, ne determină să visăm. Poemele cu vers alb sunt cele apropiate de gustul meu. Am remarcat poeziile „Ora exactă” și „Lecția fluturilor”. Exprimarea este un plus evident și denotă antrenament și talent. Emoția coboară și ne aduce tuturor un respiro binemeritat cu nume de copilărie.” (Victor Dragomir)

”În unele dintre poeziile în vers alb, autoarea creează imagini expresive care stârnesc emoții puternice prin folosirea unui limbaj scuturat de metafore și epitete.” (Antoanela Mardar)

”Are un set de poezii pline de nostalgie, în care, parcă, își pune sufletul pe tavă; remarcabil patriotismul din unele texte; o poezie de citit și de simțit; nu are nimic fals.” (Ecaterina Păun)

”Mi-au plăcut mai mult poemele cu vers alb, iar din cele cu vers clasic – poemul referitor la Bacovia.” (Ioan Gh. Tofan)

”Are sinceritate, melancolie și muzicalitate; cred că este pe calea cea bună.” (Coca Coralia Drăgan)

”GCM are o fragilitate a versului, care vine din propria delicateţe – aşa că, atunci când îi citeşti poezia, respiri uşor ca şi cum să nu tulburi un glob de păpădie. Scriitoarea are în trusa de geometrie a versurilor un compas, oferindu-ne o lecţie despre un cerc, pe care l-a circumscris sentimentelor, adunând şi scăzând pe o foaie de examen transformată într-o scrisoare de dragoste („Când nu știi geometrie”) și, în egală măsură, o „Lecție despre fluturi” care, în propriul lor efect, au generat o mare de emoție,  Pentru că noi, femeile/ suntem fluide/ ocupând disperate/ forma vaselor sparte. („Risipire”). (Daniela Lăcrămioara Capotă)

”Textele prezentate în seara aceasta se situează sub nivelul mediocru. Versuri ca: Vara lipsește aerul condiționat./ Am halucinații. Cred că sunt sorcovită./ Aleg prima cetină de brad nu pot sta alături de o creație închegată, bogată în idei, care creație dezvoltă totuși o temă, nu contează că e minoră, ori nu. Sunt pe ici, pe colo și mici oaze de lirism, ca : … noi, femeile,/ suntem fluide/ ocupând disperate/ forma vaselor sparte sau: Fiecare are/ petecul lui de cer/ pe care îl vede în geam dimineața./ Al mamei, contopit cu al copilăriei mele, a rămas decupat,/ într-un sat/ fără stele – dar sunt mult prea puține pentru grupajul de poezii, plin de clișee!” (Stela Iorga)

”Stil laborios, uneori lucid, conștient, alteori nostalgic, melancolic. Pendulează cu oarecare timiditate între versul alb și poezia cu rimă. Sensibilitate artistică deosebită, cum se vede în poemul „Cântând cu Solveig”: În cântec de lebădă,/ rochii cu ghețari pe umeri îmbrac,/ în aisberg cu inimă caldă/ mă prefac./ Unul pe altul ne vom topi:/ eu în ocean de iubire/ tu în mintea mea de vei fi. Amprenta copilăriei este evidentă, vezi poezia „Acasă la Nămoloasa”. Personal, poezia GCM îmi sună familiar și o gust ca atare, trăgându-mă și eu dintr-un sat din lunca Siretului.” (Nelu Păcuraru)

”Între două lumi lirice, GCM poate îndrăzni mult mai mult. Depinde ce-și propune literar. Depinde de curaj. De ce n-am curajul deconectării totale? Depinde de lecțiile fluturilor, harfelor, forma vaselor sparte…” (A.G. Secară)

Vineri, 2 mai, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Stela Iorga.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Un SF a la D. Lynch și A. Hitchcock” – partea a II-a

„Victor Dragomir (VD) reușește mereu să ne surprindă printr-o fantezie debordantă care țâșnește în cuvânt din te miri ce: un mers cu liftul, un pișcot care nu avea astâmpăr pe platoul de pe masă. Îmi reamintește de varianta masculină a lui Alice, din „Alice în Țara Minunilor” a lui Lewis Carroll. La un singur gând ce-i tremură în pleoape, ochiul lui fantastic se pierde în oglinda altei lumi și personajele apar ca pe scena unui teatru. „Etajul opt” te trimite direct în zona crepusculară, cu personaje ca lupul negru sau lupul de culoarea zăpezii, îngerul Hamaliel, cyborgul dar și Eul său multiplicat în multiuniversuri. Și-o frază magică: „Ia cheile și fugi!” „Pișcotul „- o pisică ce vorbește, peltică, cu iriși de culoarea cerului de mai, venită din viitor; salt cuantic și un univers poetic prin excelență, în care imaginația se pierde între noi, auditorii.” (Mioara Ardieleanu)

„Zgomotul s-a auzit asemenea unui tunet. Mi-am pierdut echilibrul, iar individul care semăna cu mine şi avea mirosul meu, s-a grăbit să-mi vină în ajutor.

– Ce-i cu tine, frate? i-am auzit glasul, simţind cum mă apucă de subţiori.

M-a tras către canapea, ţuguindu-şi buzele, apoi imitând un sărut hilar.

– De când te aştept! Am crezut că nu mai apari.

M-a măsurat din cap până în picioare, apoi şi-a arcuit sprâncenele, scărpinându-se după ureche.

– Arăţi rău, mi-a spus întorcând capul spre masa din bucătărie.

Printre gene am recunoscut paharul din care îmi plăcea să beau.

– Vrei apă minerală?

Am înclinat capul, privindu-i mersul legănat. Îşi târâia papucii şi pentru o clipă m-am gândit că fac şi eu la fel.

– Mă prostesc, mi-a răspuns ghicindu-mi gândurile.

Într-o clipă şi-a îndreptat pieptul şi a apucat pocalul cu o mişcare surprinzătoare. Am auzit apa şi zgomotul bulelor de dioxid de carbon, apoi s-a întors către mine.

– Uită-te bine! Eu sunt tu, acum zece ani. Pricepi?

– Nu înţeleg nimic, am răspuns cu gura uscată, chinuindu-mă să înghit.

– Adică… înainte de a lua decizii greşite. Eu nu voi rămâne cu ea! Este vorba de… ştii tu cine. Dacă doreşti, aştepţi până când voi ajunge la vârsta ta. Apoi vom deveni un singur trup. Însă va trebui să rămâi închis în această casă, unde nu vei îmbătrâni. Ai să te vezi pe tine, dar cu un alt destin. Facem afacerea?

Am apucat paharul cu amândouă mâinile, iscodindu-i faţa prin peretele de sticlă.” („Etajul opt” – fragment)

„Mi-a plăcut ideea de bază a celor două texte: misterul. Le-am interpretat pe ambele sub amprenta unui paradox fantastic ce pune în balanță prezentul, lumea contemporană, dar și viitorul, era ce va urma, descriind-o cu anumite detalii ce conturează textele într-un posibil adevăr.” (Marina Gherghef)

„A ajuns la o maturitate, în scris, care te face să te întrebi unde vrea să ajungă.” (Ecaterina Păun)

„Multe idei intersante; are cursivitate şi lejeritate în scris; mi-a plăcut intersecţia de planuri – trecut, prezent şi viitor – ceea ce permite o expunere de aspiraţii, idei, vise etc. De remarcat şi buna simbioză între text şi lectură.” (Gina Constantin Marinescu)

„De apreciat firescul cu care VD ne invită în lumea lui fascinantă; cred în ceea ce ne livrează.” (Carmen Neacşu)

„Mă duce cu gândul şi la Jules Vernes – prin faptul că poveştile au devenit realităţi peste timp; are un firesc ce dovedeşte că trăieşte şi crede în ceea ce scrie şi o imaginaţie bogată care trezeşte interesul.” (Coca Drăgan)

„Surprinzătoare imaginaţia ieşită din comun, ca de fiecare dată, de altfel.” (Ioan Gh. Tofan)

„”Etajul opt” mi s-a părut mai plină de metafore, mai elaborată şi mai interesantă ca ideatică, pe când în „Pişcot” este mai expeditiv, cu rezolvări mai facile. Multitudinea de idei din text este foarte importantă – ideea de prezent continuu, ideea de multiuniversuri etc. sunt bine susţinute în scris şi, mai cu seamă, ideea de bază – că lumea este o infinitate de posibilităţi. Ştie să creeze o tensiune care ţine cititorul în priză.” (Anca Gaiu)

„Două povestiri magice, pe alocuri cu accente mistice. Deosebite înclinații artistice spre ficțiune. Să alterneze povestirile în cont propriu cu altele la persoana a treia. Așteptăm cu interes cartea.” (Nelu Păcuraru)

* Vineri, 25 aprilie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citeşte Gina Constantin Marinescu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Un SF a la D. Lynch și A. Hitchcock” – partea I

Victor Dragomir (VD) ne-a citit două proze scurte – Etajul opt și Pișcot – cu care a încântat și convins auditoriul de talentul său de SF-ist și de viziunea sa multidimensională asupra Universului, ceea ce se va vedea indubitabil și în comentariile serii:  

”VD este un excelent povestitor, el ține cititorul cu sufletul la gură – o combinație între David Lynch și Alfred Hitchcock; proza sa are valențe psihologice, el știe să analizeze, să coboare în profunzimile subconștientului, dar, în egală măsură, ceea ce conturează și finalizează creația sa este bunătatea – ex.: seara mă gândesc la Pișcot și știu: în universul lui, imaginația mea construiește o lume mai bună; ce poate fi mai frumos decât să primim în suflet lumina?” (Daniela Lăcrămioara Capotă)

“Două lucruri am făcut în ziua aceea. Am alergat prin oraș să rezolv treburi gospodărești și, ca în fiecare vineri în care programul îmi permitea, am participat la ședința cenaclului. Puțin după ora douăzeci și unu am ajuns în fața blocului cu prietenul și colegul meu, sporovăind despre cele petrecute. Ca de fiecare dată, l-am însoțit până la ușa liftului. Ascultând ecoul pașilor săi, am ridicat privirea către indicatorul luminos de pe ușa metalică. Imobilul în care locuim are șapte etaje, însă atunci ne aștepta o surpriză. Am văzut amândoi optul zâmbind provocator. Am rămas minute bune în fața ascensorului care se încăpățâna să expună ceva inexistent. Ne priveam și nu știam cum să reacționăm.

– Parcă n-am băut atât de mult, mi-a zâmbit amicul scărpinându-și mustața. Avem în bloc etajul opt?

– Se pare că da, i-am zâmbit complice. Am ajuns în Zona Crepusculară și noi suntem actorii principali.

Am ridicat mâna către întrerupător, însă gestul prietenului meu mi-a oprit elanul.

– Cred că am să-l iau pe celălalt, mi-a spus întinzând bastonul spre capătul holului. S-a îndreptat către al doilea lift care, întâmplător, se afla la parter. Câteva secunde a ezitat să tragă mânerul, apoi i-am auzit glasul ironizând întâmplarea. Ecoul s-a stins treptat, în pereții din beton.

Banal, nu?

Așa am spus și eu până când, împins de o curiozitate care nu-mi dădea pace, am apăsat butonul. Ascensorul a coborât trecând prin cifra șapte, apoi șase și, în câteva zeci de secunde, a ajuns în fața ochilor. Am privit precaut prin fereastra îngustă, apoi am deschis ușa.

– P, plus șapte, am rostit făcându-mi curaj.

De jur împrejur, pereții capitonați cu lambriu zâmbeau în lumina palidă. Nici pomeneală de cifra opt. M-am întors cu fața către oglindă și am studiat sinopticul. Am simțit inima pulsând cu putere și timpanul asaltat de un țiuit misterios. Nu îmi venea să cred. Prin suprafața argintată, dincolo de panica instalată ad-hoc, creierul meu interpreta o imagine diferită. Deasupra chenarului în care erau așezate cifrele, optul strălucea în mijlocul unui comutator de mărimea unei monede de cincizeci de bani. Cercul clipea și am fost tentat să-mi schimb poziția corpului. Din față, nici urmă de etajul buclucaș. Pentru o clipă mi-a venit o idee năstrușnică. Am privit încă o dată oglinda, apoi am întins mâna analizând reflexia. Am atins tasta virtuală și ascensorul a pornit ușor, iar zgomotul de fond din ureche a dispărut. Am așteptat până când cercul luminos care înconjura cifra opt nu a mai clipit. Liftul s-a oprit și am rămas secunde bune iscodind interiorul. Am ieșit pe același mozaic bine-cunoscut și am privit înscrisul de pe frontispiciul de metal.

SARCINĂ MINIMĂ ȘI MAXIMĂ 74, 6 KG

– Asta le întrece pe toate, am spus suduind. Exact ce-am văzut dimineață pe displayul cântarului.

În lateral, acolo unde ar fi trebuit să fie balconul și al doilea ascensor, am descoperit un perete pe care atârnau două tablouri pictate manual. În primul un lup negru, iar în cel de-al doilea unul alb. Nu am stat să le contemplu. Am privit în lungul palierului, încordându-mi auzul. Lumina neonului împrăștia vag o senzație de liniște. Nu exista casa scărilor și cele șaisprezece uși erau la fel. Aceleași covorașe bej și praguri înalte. Mânere cu rozete de culoare aurie și yale rotunde. Șaisprezece uși similare cu a mea. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am pășit timid și senzorul de mișcare a declanșat primul bec. L-am privit până când s-a stins, apoi mi-a venit o idee la fel de grozavă. M-am căutat în buzunare și am scos cheile. Am mers pe vârfuri până în dreptul celei de a treia uși din partea dreaptă. Tremuram, însă am avut puterea să o deschid. M-am oprit în holul interior privind către cameră, apoi un chip jovial s-a ivit de după zid. M-am speriat atât de tare, încât am scăpat cheile pe gresie.” (Etajul opt – fragment)

„Dacă regretații Victor Cilincă ori Dimitrie Lupu, mentorii cenaclului în ceea ce privește S.F.-ul și literatura fantasy,  l-ar fi ascultat pe VD în această seară, cu un ochi ar fi râs, cu unul ar fi plâns; dar plânsul nu ar fi fost de natură critică, ci, mai degrabă, sentimentală: autorul este în pragul maturității artistice, ba chiar poate îndrăzni să urce pe marea scenă a literaturii de gen; personajele lui, din cele două texte, sunt memorabile, situațiile incredibile (ceea ce este de bine, evident, în acest caz), micile detalii de pus la punct putând fi rezolvate ușor de un redactor de carte profesionist.” (A.G. Secară)

Ion Avram

Vineri, 25 aprilie – ora 18:00, la sediul VL – va citi Gina Constantin Marinescu.

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Aprilie – luna cu Ziua Cărții”

Dacă martie a fost luna cu Ziua Mondială a Poeziei (21 martie), luna aprilie vine cu Ziua Mondială a Cărţii şi a Drepturilor de Autor (23 aprilie), organizată anual sub egida UNESCO începând din 1995 – zi care marchează trecerea în eternitate a doi titani ai literaturii universale, William Shakespeare şi Miguel de Cervantes, iar din 2005 a fost declarată şi Ziua Bibliotecarului din România.

Momentul va fi sărbătorit printr-o întrunire festivă la Centrul Cultural „Dunărea de Jos” – după cum ne-a informat poeta Florina Zaharia, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România Filiala Sud-Est.

La întrunirea din 4 aprilie, de la Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” – Casa „Cuza Vodă”, s-a desfăşurat o acţiune sub titulatura „Lecturi de primăvară”, avându-i ca protagonişti pe directorul Editurii „Eikon”, Valentin Ajder, care a fost moderator, dar şi interpret de muzică folk, Christian Crăciun, Diana Cârligeanu, Florina Zaharia, Geta Iftimie, Stela Iorga, Elvira Alexandrescu, A.G. Secară, Cristian Florea şi prozatoarea Mihaela Florentina Dragu, însoţită de un grup de colegi/ elevi de la Colegiul „Costache Negri” pasionaţi de literatură şi muzică.

Redăm, în continuare, un fragment din proza scurtă „Ruinele unui castel de nisip” – prezentat de Mihaela Dragu, care a surprins prin talentul de prozatoare şi prin ineditul ideii de a repune mitul lui Sisif într-o viziune nouă – prin trecerea de la macro (stânca şi miticul bolovan) la micro (nisipul plajei şi ideea de perfecţiune a creaţiei etc.), altfel spus de la materialitate/ palpabil/ fizic la ideatic/ spiritual/ ficţiune:

„Vreau să renunț. Am o disperată și profundă nevoie să abandonez tot ceea ce nu rezistă atât cât am nevoie, pentru că să pășesc pe ruinele tuturor castelelor mele de nisip și să le reînnoiesc periodic mă aduce în pragul nebuniei. Mă rătăcesc printre scoici. Nu e nimeni aici care să mă îndrume.

Nu pot îndrăzni să sper că din toată mizeria sufletului meu pot ridica turnuri, ziduri și turle, căci aș supraestima frumusețea suferinței. Mă chinuiesc să frământ durerea, să o remodelez după conturul pe care inima mea îl găsește de cuviință și să o adaug drept componentă a castelului meu de nisip.

Nu reușesc, căci construiesc pe ruine și nu am materiale sigure, compromițătoare. Sufletul meu, plămădit dintr-un nisip nefiresc, se fărâma, se împrăștie, nu rămâne compact, așa cum mi-ar fi de folos. Înăuntrul meu nu există speranță. Doar dezastru.

Mă împotrivesc în nenumărate rânduri și-mi păzesc noul castel săpând șanțuri adânci, pe întinderi supraomenești, însă nu anticipez proporțiile nimicirii pe care marea mi-o aduce în dar. În străfundurile mintii mele mă îndoiesc că plasarea vinovăției are rost când castelul meu poate fi pus la pământ atât de apă, cât și de mine însămi.

Sunt o unealtă a distrugerii mai precisă decât valurile. Îmi pot călca propriul suflet în picioare și îl voi jeli cu aceleași suspine zgomotoase, fiindcă vina nu e importantă. La final, tot ce am sunt ruinele unui castel de nisip.

Să mă răzvrătesc împotriva mea ar însemna să abandonez plaja, iar eu nu cunosc altceva. Siguranța mea e în tot ceea ce nu rezistă aici și mă înspăimântă căutarea unui alt fel de nisip, dincolo de cel care m-a dezamăgit de atât de multe ori. În sinea mea mă tem că nu există vreo altă plajă, iar asta e tot ce mi se permite, întrucât sunt jalnică la castele de nisip și perfecțiunea e la o distanță imposibilă de mine.

Amintirea tuturor eșecurilor mele trăiește în denivelările obișnuite pe care mă chinuiesc să le ridic, să le fac să reziste pentru puțin înainte ca apa să mi le preia fără permisiune. Marea învolburată e zgomotoasă. O simt urlând la mine, amenințându-mă și prevestindu-și apariția mai curând decât ar trebui. Castelul nu e gata. Turnurile se cutremură și mâinile mele se mișcă după o rațiune proprie, aducând nisip greșit și nenorocind întreaga mea comoară.”

Apoi, Stela Iorga şi-a relansat volumul de poezie „Miza pe 13 bis” într-o reeditare nouă faţă de volumul cu acelaşi titlu apărut în 1998 la Editura „Axa” Botoşani, ca o consecinţă firească a premiului primit la Concursul „Porni Luceafărul”.

Au urmat Cristian Florea – care şi-a relansat volumul „17 paşi pe strada Mântuleasa” – o incursiune freatică, A.G. Secară – cu cartea „Rendez-vous cu Scufiţa Roşie în Pădurea Spânzuraţilor” şi Diana Cârligeanu – cu o traducere în limba engleză a 31 de sonete ale lui Mihai Eminescu.

Nu încheiem cronica fără a anunţa încă două evenimente culturale în care au fost angrenaţi colegii de la Cenaclul „Noduri şi Semne”, joi, 10 aprilie: la sala de spectacole a Centrului Cultural „Dunărea de Jos” s-a jucat piesa de teatru „Romeo şi Julieta” – adaptare după William Shakespeare în regia lui Gabriel Gherbăluţă, iar la Casa Artelor a avut loc lansarea cărţii „Născătorul de infinit” de Adrian Talabă, în cadrul acţiunii „Cu Salonul cultural “Axis Libris”” prin oraş.

  • Vineri, 11 aprilie, la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, va citi Victor Dragomir.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Martie – luna cu Ziua Poeziei”

31 martie – ziua de naștere a lui Nichita Stănescu, cu ultima sa carte, „Noduri și Semne”. Un sfârșit de lună menit, parcă, să încununeze evenimentele predispuse poeziei, poeților/scriitorilor, literaturii, în general: Mărțișor, 8 Martie, Ziua Internațională a Poeziei – toate imediat după Valentine’s Day și Dragobete.

În acest periplu de întâmplări s-au înscris și acțiunile desfășurate pe o durată de trei zile sub titulatura „Lecturi publice și dialoguri culturale” – organizate frecvent de Biblioteca „V.A. Urechia”. Programul acestora a cuprins și şedința extraordinară a Cenaclului „Noduri şi Semne”, unde, având ca tematică „Scriitorii… scriind și vorbind cu Dunărea”, s-a desfășurat până târziu, în noapte, un moment de lecturi/recitări și dezbateri ale invitaților speciali: criticul literar și eseistul Ana Dobre – care a lansat și cartea „Mihail Gălățanu – radiografia unui iconoclast”, scriitoarea Evelyn Croitoru și poetul Mihail Gălățanu, împreună cu colegii de cenaclu prezenți într-un număr record.

Redăm un pasaj din cartea de peste 500 de pagini a Anei Dobre: ””Mireasa fără corp” (2006) venea după „Atelierul de clopote” (1999), ulterior „Meșterii de clopote”, adâncind latura inițiatică a epicului lui Mihail Gălățanu, de data aceasta printr-o dimensiune romantică, cu sugestii eminesciene din „Miron și Frumoasa fără corp”, basmul prelucrat în strofe ritmate, punct de plecare în țesătura ideatică a Luceafărului, adusă în formele postmodernismului, în care meditația romantică asupra omului de geniu, a omului condamnat să se confrunte cu un destin potrivnic, pe care luptă să-l depășească, devine poveste despre metamorfoza omului, care, în athanorul iubirii, supus alchimiei ei, evoluează de la profan la sacru, dându-și șansa participării la sacru, a integrării în sacru.

Povestea închipuită de Mihail Gălățanu răsfrânge scenariul dublei narațiuni, cu permanenta alternare a exotericului cu ezotericul. Boarea romantismului se menține în sugestia aspirației către o iubire ideală care să dea individului sentimentul completitudinii, al împlinirii absolute, aspirație conotată în himera iubirii, sugerate în metafora din titlu, mireasa fără corp, himera iubirii. Dacă la Eminescu, bărbatul intră în categorie, primind un nume, Miron, iar femeia, himera, e desemnată supracategorial prin frumoasa fără corp, la Mihail Gălățanu, bărbatul anonim, cu valoare de simbol, mireasa având, în profan, numele Claudia Ene, pentru ca în realitatea mitică, sacră căreia i se integrează să devină himera iubirii ideale, mireasa fără corp.

În angrenajul lumii post-/transmodernității care a pierdut sentimentul absolutului, povestea se concentrează pe aparența unui realism în care totul, la suprafață, pare să aibă o logică și o determinare. Realul acesta este labirintul în care personajul-narator rătăcește, singuratic și abulic, marginal și cvasi-marginalizat, aflat permanent într-o zonă crepusculară, a nedefinitului, pe linia de demarcație care-l poate arunca oricând într-o parte sau în alta, menținându-l în profan sau deschizându-i, prin revelație, accesul la sacru.

Cele două părți ale romanului au valoarea semnificativă a etapelor de viață parcurse de personaj în evoluția de la viață la destin, în trecerea de la profan la sacru.

În prima parte, dominantă de relația cu timpul, în jocul aparențelor cu esențele, în amestecul de real și oniric.”

Și, pentru ca evenimentele să nu se termine aici, vineri, 4 aprilie, de la ora 15.00, la Muzeul de Istorie „Paul Păltânea” – Casa „Cuza Vodă”, vom participa la acțiunea „Lecturi de primăvară”, avându-i ca invitați pe Christian Crăciun, Diana Cârligeanu, Florina Zaharia, Geta Iftimie, Stela Iorga, Elvira Alexandrescu, A.G. Secară şi Cristian Florea.

Vineri, 11 aprilie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, va citi Victor Dragomir.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Poezia – ‘voluptos joc de icoane'”

Motto:

„Poezia este ochiul care plânge. Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge, ochiul mâinii care plânge. Ea este talpa care plânge, ochiul călcâiului care plânge.” (Nichita Stănescu)

Ca în fiecare an, în luna martie, în Cenaclul „Noduri şi semne” ne-am bucurat de evenimente speciale, organizate cu ocazia zilelor de 1 Martie – Mărțișorul, 8 Martie – Ziua Internațională a Femeii și 21 Martie – Ziua Internațională a Poeziei; acestea au motivat o serie de festivități/ activități care ne-au ținut „în priză” – atât ca participanți activi în program (recitări, comentarii, omagieri etc.), cât și ca invitați la spectacolul festiv respectiv. Astfel, de Mărțișor și 8 Martie, colegele din cenaclu au recitat din câte o selecție de poeme proprii.

„Ziua Internațională a Poeziei a fost sărbătorită la Facultatea de Litere UGAL joi, 20 martie 2025, printr-un eveniment de amploare ce a adus față în față Cenaclul literar „Noduri și semne” si ONG-ul cultural „Decopertat” Galați. Studenții din ciclurile de licență și masterat s-au putut bucura de o incursiune în poezie, cu tot ce are mai frumos, pusă în valoare de invitații la acest eveniment. Lecturile invitaților din partea ONG-ului „Decopertat” au fost armonios îmbinate cu cele ale invitaților din partea Cenaclului „Noduri și semne”, făcând seara cu adevărat memorabilă. Mulțumiri tuturor participanților la acest eveniment, studentei Pogan Elena pentru implicarea în organizare și colegelor noastre conf. dr. Mardar Antoanela Marta, lect. dr. Viorica Isaia și lect. dr. Mihaela Rusu pentru moderarea celor trei secțiuni ale serii de lectură dedicate Zilei Internaționale a Poeziei.” (Facultatea de Litere UGAL)

Cu aceeași ocazie, pe 21 martie, în cocheta sală de festivități și spectacole a Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, a avut loc o impresionantă festivitate organizată sub titulatura „Cofezia” de către Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Sud-Est, a cărei președintă este poeta Florina Zaharia, unde colegii noștri au fost premiați: prozatorul Iosif Roca – cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sud-Est pentru proză – volumul „Saga ceangăilor” și poetul Gabriel Gherbăluță – cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sud-Est pentru poezie – volumul „Joc în doi”.

Dar evenimentele nu se opresc aici. Joi, 27 martie, la ora 16.00, la Casa „Cuza”, în cadrul evenimentului „Scriitori europeni, scriitori dunăreni”, va avea loc prezentarea monografiei „Mihail Gălățanu – radiografia unui iconoclast”, de Ana Dobre; vineri, 28 martie, la ora 12.00, la Colegiul Național „Costache Negri”, va avea loc evenimentul „Portrete de scriitori contemporani: Evelyne Croitoru și Mihail Gălățanu” – lecturi publice și dialoguri culturale, iar la ora 18.00, la sediul cotidianului „Viața liberă” – ședință extraordinară în cadrul cenaclului „Noduri şi semne” cu tematica „Scriitorii… scriind și vorbind cu Dunărea”.

În încheiere, avem din nou bucuria să semnalăm că Daniela Lăcrămioara Capotă – colega noastră, a fost unul dintre premianții concursului ”The 7th Basho-an International English Haiku Competition”, unde au fost primite 1591 haikuuri, din 43 de țări și regiuni.

Dedicăm această cronică scriitorului Iulian Mardar – ca un gest de recomemorare.

Vineri, 28 martie, de la ora 18.00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, ne vom bucura de prezența poetului Mihail Gălățanu & Co.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Versuri cu parfum existențial”

Coca Coralia Drăgan (CCD) a prezentat în ședința trecută 13 poeme organizate pe două părți: Partea I-a – Poezii laice, din volumul Liră peste și Partea a II-a – Poezii spirituale, din volumul Trepte sub pașii cărunți. Ambele grupaje au fost bine receptate, analizate și comentate atent de auditori, majoritatea apreciind o evoluție remarcabilă în compozițiile/ creațiile poetei.

S-a mai născut un prunc,/ s-a mai născut o carte/ înveșmântată în cioburi/ de cuvinte neiertate/ țâșnite  dintr-o scorbură/ de suflet, mult prea adâncă/ și necunoscută;// gânduri prinse ca-ntr-o plasă/ ce-n zbatere au reușit să scape/ precum un prunc când iese/ la lumină din pântecul de mamă/ și-i înfășat în tină, dar sufletu-i/ deja încărunțit și are multe de/ spus, în rimă de povestit. (S-a mai născut un prunc, s-a mai născut o carte – dinPartea I-a)

Cu glezne obosite/ pașii mă poartă/ pe întortocheate cărări/ prin tina pământului;// dar privirea mi-e sus,/ către cer, infinit de/ lumini și sclipiri în eter;// m-agăț de o stea/ sau de-o rază de soare/ să pot atinge-n candoare/ mâna-Ți întinsă, Doamne! (Între pământ și cer – din Partea a II-a)

”CCD ne-a prezentat un grupaj de poezii romantice, pline de o candoare divină, cu metafore și idei îndrăznețe. În mod deosebit, mi-au atras atenția poeziile Perle de durere, Stăpâna toamnă, dar și Umbrele tac. Mi-am răstignit sufletul/ în carcasa ființei tale – se răsfrânge în penelul liric într-o mirare, ca și cuvintele țâșnite dintr-o scorbură/ de suflet, mult prea adâncă/ și necunoscută. Multă dăruire și încă mult de lucru ca să se mai nască o poezie și o carte. Succes!” (Mioara Ardieleanu)

”Poezie romantică, melancolie echilibrat dozată. Construcție poetică muncită, aproape riguroasă. De remarcat expresivitatea recitării.” (Nelu Păcuraru)

”Are muzicalitate, în ciuda faptului că a renunțat la forma rimată.” (Ioan Gh. Tofan)

”În poezia CCD descoperim un șablon evolutiv care merită explorat. O nostalgie care plutește lin peste suflete roase de trecut, un mister devoalat în metafore bine conturate. Versuri cu parfum existențial și multă sensibilitate. Este de remarcat puterea de creație și senzația de motor liric care ne însoțește în versuri calde, cu piloni adânci, îndemnându-ne la meditație.  Mi-a plăcut mult poemul Umbrele tac, unde autorul detașează într-o geometrie a sufletului, un sentiment adânc, plin de speranță.” (Victor Dragomir)

”Un scris îngrijit și o recitare de excepție; separarea în laic și spiritual nu mi se pare potrivită în cazul poeziei; a scos bine în evidență trăirile.” (Iosif Roca)

”Lectura a fost relevantă prin trăirile prinse în poeme; are strofe în care, totuși, nu poate evita rima – ceea ce-i deservește textul.” (Ecaterina Păun)

”Este un curaj să vină cu poezie de factură romantic; chiar dacă nu va intra în cărțile de literatură, slujește poezia prin sinceritate, puritate și sensibilitate. Să-și mai perie textele pentru a crește valoric.” (Anca Șerban Gaiu)

”Textele oscilează ca realizare între un romantism târziu și o contemporaneitate neasumată. Un salt calitativ ar fi trecerea de la forma fixă, la poezia fără rimă. Este simțire, dar ea trebuie turnată în forme originale, mai ales trebuie evitate inversiunile de topică, de tipul: sufletu-mi, gându-ți ș.a.m.d., cât și comparațiile deja folosite de predecesori, ori paralelisme redundante, care obosesc și trag în jos expresia lirică.” (Stela Iorga)

”Poemele CCD reflectă niște trăiri și sentimente care au ars, iar din cenușă au ieșit versurile. Poezia Perle din durere este despre transformarea suferinței în ceva prețios, asemenea perlelor ce se formează din pricina unei răni. Lacrima simbolizează durerea interioară care, în loc să se distrugă, devine o comoară, un simbol de maturitate și trăire. Repetarea verbului am așteptat sugerează ideea răbdării. Textul capătă nuanțe poetice prin folosirea versurilor: din boarea blândei primăveri,/ din răsăritul zorilor de azi/ sau chiar din asfințitul verii.” (Marina Gherghef)

 Ion Avram

Joi, 20 martie – ora 18:00, Cenaclul N&S va participa la un recital de poezie, în sediul Facultății de Litere, unde se va sărbători Ziua Internațională a Poeziei; organizator: Antoanela Mardar.

Publicat de de Gabriel Ghimpu

În loc de cronică: „Muțenia duioasă a lui Dumnezeu”

În rubrica de astăzi a Cenaclului „Noduri şi Semne”, redăm opt poeme selectate din creațiile colegelor noastre, lecturate cu ocazia zilei de 8 Martie.

Acum douăzeci și ceva de ani/ M-ar fi îmbrăcat în cele mai bune cuvinte ale lui/ Desigur/ Pe-atunci toamna avea mai multe culori/ Picturi în lumini învechite/ Păreau expuse oriunde/ Parcul nu se mai sătura de Frunze/ Eram în octombrie/ și anii erau mult mai puțini/ Pe degete străluceau boabe de rouă/ și el/ rămas într-un album mai mare cu fotografii/ Mă privea/ Căuta în mine o anumită nuanță de verde/ Un câmp/ Sau poate fântana/ Din care ar fi vrut să-și adape/ Caii și toate cuvintele lui (Carmen Neacșu)

am uitat că trupul îmi e de împrumut/ și clipele se scurg îndurerate/ păstrez adevărul ca pe un fier înroșit/ între buze cu miros de prunc/ desenez mâini în rugăciune sub ropot de ploi/ și stau cu privirea trează/ legată de trup prin nopți și zile/ mângâi ora neprihănită rămasă în gânduri/ sfidând trecerea ce bântuie/ surâsul Tău captiv în liniștea duminicii mă îmbracă în răspunsuri (Silvia Curelaru – „într-un vid de sine”)

Cum aș putea/ Să te plămădesc din/ Bătăi de pleoape/ Și să pun temei/ Din plângeri/ Din înserări singular/ Din Frunze/ Ce împrăștie amintiri/ În cele patru/ Anotimpuri…/ Hai,/ Întoarce-te,/ Vino cu întunericul zorilor/ Și eu te voi îmbăia/ În lumină. (Ecaterina Păun – „Ție, în Eternitate”)

S-a mai născut un prunc,/ s-a mai născut o carte/ înveșmântată în cioburi/ de cuvinte neiertate/ țâșnite dintr-o scorbură/ de suflet, mult prea adâncă/ și necunoscută;// gânduri prinse ca-ntr-o plasă/ ce-n zbatere au reușit să scape/ precum un prunc când iese/ la lumină din pântecul de mamă/ și-i înfă șat în tină, dar sufletu-i/ deja încărunțit și are multe de/ spus, în rimă de povestit. (Cora Drăgan – „S-a mai născut un prunc, s-a mai născut o carte”)

scriu cu degetul/ numele tău pe plajă/ oceanul îl șterge/ ca și cum nu ar fi/ îl mai scriu o dată și încă o data/ până mă prăbușesc de oboseală/ în apă/ care mă șterge și pe mine/ cu numele Domnului/ stela. (Stela Iorga – „vals bolnav II”) 

Inima/ Unei femei are mai multe taine/ Decât Calea Lactee.// Pașii și soarele, ard pe alee/ Patima unui alt timp./ Iar sărutul se-ascunde/ Prin sălcii și plopi,/ Stânci și tainice gropi./ Vântul cântă prin noul frunziș,/ Roua se scutură prin alte vise./ Doar acolo, unde timpul se pierde-n tufiș/ Calea Lactee,/ Poarta inimii o deschise! (Mioara Ardieleanu – „Calea Lactee”)

Mama a avut/ unsprezece fraţi şi surori./ Într-o seară mi-a povestit,/ că atunci când bunica mergea la câmp/ doi, trei kilometri  pe jos şi nu călare,/ ca Don Quijote,/ ,,avea un copil în braţe,/ unul în mate/ şi-o sapă pe umăr”. (Daniela Lăcrămioara Capotă – „Baladă”)

poemul este sarea privirilor/ este muțenia duioasă a lui dumnezeu/ este linia fină tăiată de lebede/ în apele fricii/ este fereastra zburătoare/ și ochiul scos cu grijă/ din burta împăratului// nu uita să aduni/ cele mai înalte umbre/ să le înmulțești/ să le arunci/ în oglinzile pline de nori (Anca Șerban Gaiu – „jazz 9″)

* Vineri, 14 martie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Cora Drăgan.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „O poezie care îmbrățișează”

Îmi spui că astăzi va fi frig de vor crăpa pietrele,/ Se vor dărâma zidurile cetății/ Și nisip va deveni caldarâmul,/ Praf tăios va fi piatra din inelul de logodnă,/ Frigul va fi atât de puternic/ Încât lumina va crăpa și ea,/ Ne va cuprinde întunericul/ Și nu voi mai putea vedea/ Cum trupul tău sticlos/ Va deveni/ O sfărâmătură de ceață. („Gerul și dorul”)

Îmi amintesc de vremea/ Când semănam cu un mânz,/ Aveam o inimă agățată/ Între niște ciolane care dansau,/ Apoi pășune, căpăstru și hamuri,/ Iar acum aud fornăitul cailor în mătase./ Viața mea e cuprinsă într-o herghelie/ Ca ura într-un blestem. („Între coamă și potcoavă”)

Dumitru Viorel Neagu (DVN) ne-a prezentat, în cea mai recentă reuniune a Cenaclului „Noduri şi Semne”, un grupaj de 14 poeme, alese, parcă, pentru acest început de primăvară și de lună martie, cu tradiționalele și multașteptatele zile de 1 și 8 Martie, când sufletele se primenesc, când mărțișoarele și florile, cu toată simbolistica lor, însoțesc și încurajează gesturile timide ale îndrăgostiților. Poemele ne-au arătat o nouă fațetă în tehnica de scriere/ creație a poetului – o aducere mai în actualitate/ modernitate a formei textelor, într-o evoluție firească, neforțată, care nu-i vitregeşte scriitura de prinderea și surprinderea înțelesurilor pe care poetul le dorește/ simte/ gândește, ci, dimpotrivă. A trebuit să fiu succinct, pentru a lăsa loc comentariilor care au fost ample, apreciative și la obiect.

„Poezia lui DVN este arhitecturală. Reușește să construiască imagini dominate de un simbolism puternic, brodând – cu o măiestrie aproape magică, imagini care șochează prin profunzimea metaforelor și prin expresivitate, având – ca element constructiv de bază – sensibilitatea lirică. Poezia lui DVN este un metal prețios șlefuit până la bijuterie, un medicament/ terapie pentru orice stare sufletească.” (Silvia Curelaru)

„Scrie într-un trend simbolic riguros, constant. Intensitate poetică echilibrată, lucidă. Nu are în intenție expresă versul alb, ci scrie ce simte, cum simte. Citindu-l pe DVN te învăluie o încântare și un confort aproape fizic. Nu ai de remarcat un anume poem sau mai multe. Toate sunt superbe.” (Nelu Păcuraru)

„Poezia lui DVN coboară dintr-o magie cu aromă de basm. Poemele țin cititorul aproape de un motor liric acordat la corzile sensibile. Descoperim o hartă a sufletului prin care putem naviga spre noi înșine.” (Victor Dragomir)

„DVN știe exact câtă culoare să lase pe paletă, el iubește calmul, discreția, limpezimea, luminozitatea culorilor și astfel își conturează sentimentul, îl curbează în forme ondulate, plăcute la atingere; poezia sa îmbrățișează, creează un spațiu în care te simți în siguranță, un spațiu primordial, al iubirii paradisiace; versul rotund se așază în poem ca un inel pe deget.” (Lăcrămioara Capotă)

„Versuri deosebite; parcă poetul ar fi privit într-un caleidoscop – pentru că are multe comparații și metafore de profunzime; stările poetice le-a transmis în toată plenitudinea lor.” (Ecaterina Păun)

„O retorică foarte profundă ce duce cu gândul la un tablou.” (Coca Drăgan)

„Metafore sublime, stări de spirit efervescente unde dorul îl transformă într-o alună/ Cu care se joacă o pisică. Între flori de câmp, frunze de stejar, cireșe sau caise, cuprinse-n utrenii și vecernii ale dorului, există un suflet de poet ca un mânz sau ca o hartă a cerului care ne indică cu busola sa nemărginirea cuvântului viu. Pictează zborul nostalgic, se zbate ca un pește/ Pe uscatul dintre sălcii. Poemele sale sunt o expunere sistematică a dogmelor implementate cu iubire și dor, un dor ce dispare-n dimineață ca un bob de rouă.” (Mioara Ardieleanu)

„Texte pline de muzicalitate; are și sonuri à la Marin Sorescu.” (Ioan Gh. Tofan)

„Un poet simbolist. Interesante comentariile vizavi de textele citite.” (Laurențiu Vasile)

„Viorel Neagu se numără printre cei care văd cuvintele și posedă și firescul natural de a le turna, apoi, în forme absolut originale. În mod suprinzător, el folosește din lexic preponderent cuvinte comune, din variate domenii de activitate, cărora, apoi, le atribuie noi sensuri, în sintagme inedite și surprinzătoare prin firescul cu care cuvântul respectiv s-a așezat într-o nouă formă, creând o lume. Tema centrală a poemelor este iubirea – ca sentiment împărtășit, ori nu, deznădejdea, dorul, părăsirea; pe alocuri poeziile au și mici inserții de natură filosofică. Deloc obositoare abordarea acestei teme din multiple perspective, alternate cu abilitate artistică remarcabilă, laolaltă cu temperanța și echilibrul cu care folosește registrele stilistice; rămâne ca o provocare de viitor – să vedem capacitatea de reinventare a autorului, și anume aceea de a se turna în tipare lirice la fel de reușite din punct de vedere creativ.” (Stela Iorga)

„Cuvântul de ordine care se potrivește acestor poeme este echilibru; nimic disonant; găsim o pace, o împăcare, o comunicare cu natura; mă bucur că, într-o lume a poeziei care vrea să șocheze, apare o astfel de poezie care contrabalansează.” (Anca Șerban Gaiu)

„În grupajul acesta, DVN începe ca un Emil Brumaru… trecut mai mult pe la mănăstiri (…tu,/ Care ești făcută din cireșe amare,/ Mă vei preface într-un cais copt,/ Când îți vei spune rugăciunea/ Înainte de culcare), trece la un apocaliptic glaciar al erosului (trupul tău sticlos/ Va deveni/ O sfărâmătură de ceață); poetul poate fi și ispitit de erezii aproximative, precum rescrierea, cumva, a Bibliei: DVN are o capacitate remarcabilă de a surprinde prin rezerva de candoare tradițională care reușește să fie convingătoare, aproape ca o pisică ce se joacă cu o alună: Înfricoșător este dorul/ Care te transformă într-o alună/ Cu care se joacă o pisică. Din flori de câmp construiește un experiment care poate avea duritatea recentului film Brutalistul: este despre acel miez al frumuseții care poate să nu aibă nicio milă pentru om, individ și pasiunile sale – Pieptul meu nestrăbătut de degetele tale/ Seamănă cu o mare moartă. Cred că poate face poezie și din două piulițe, două paie, două caiele pentru potcoave: Viața mea e cuprinsă într-o herghelie/ Ca ura într-un blestem. Probabil printr-un fel de miracol, DVN chiar a fost, chiar și numai pentru câteva clipe, într-un paradis al pierderii inocenței roadelor: Voi pieri ca un fruct oarecare,/ Neiubit. Într-o lume normală, ar trebui să fie condamnat la proză, pentru lejeritatea cu care strunește inorogii în sufrageria cu bibelouri deloc kitsch. (Con)damnat la exil mai ales pentru că propune o… dogmatică a iubirii!” (A.G. Secară)

* Vineri, 7 martie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, colegele din cenaclu vor citi din creațiile proprii.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „La mulți ani și în poezie!”

Marina Gherghef (nume, parcă, predestinat creației) s-a născut în zodia Pești – pe 21 februarie, iar vinerea trecută, când a împlinit 16 ani, a fost programată să citească în Cenaclul „Noduri şi Semne” un grupaj de poeme, pentru care a fost apreciată și felicitată la scenă deschisă. Poeziile sale au dezvăluit trăiri și simțiri adolescentine – à la Romeo și Julieta – cu întrebări și uimiri specifice acestei vârste; unele inserții textuale îi evidențiază talentul și o recomandă ca un viitor poet/ scriitor remarcabil. O felicităm și pe această cale și-i urăm din inimă „La mulți ani, în viață și în poezie!”.

Înot printre gânduri,/ Printre sentimente./ Sunt o pasăre albă într-o apă uitată./ Caut soluții condimentate-n leac,/ În vaiete, în sânge,/ Știind că mă înec cu vin/ Ucigând liniștea de a mai plânge.// Cer îndurare la marea sufletului./ Prea înnegrită-n ură a ajuns!/ De iubiri tăiate-n cioburi,/ De sentimente de nepătruns…// Vreau cheia fericirii,/ A minții otrăvite./ Să fug printr-o câmpie îmbătată în mușețel,/ Cu bandaje pe inimă, pe sentimente neîmplinite,/ Cu iubiri dorite-n ceasuri,/ Emoții neîmpărtășite…// Mă înec în marea moartă,/ Sufletul e prea distrus!/ Sânge-mi curge și în apă./ Sunt un pește pierdut/ În lacrimi și-n adânc de rozmarin. („Înecare”)

„Textele prezentate au ușoare influențe blagiene, în sensul marilor întrebări pe care le ridică viața, iubirea, lumea; pe alocuri, sunt reversiuni de topică în poeme, care aduc aminte de vechile poezii, dar în toate se simte o candoare și o puritate deosebită în organizarea materialului liric, semn că poeta are resurse și pentru o maturizare viitoare.” (Stela Iorga)

„Există o retorică adolescentină a versurilor; are toate ingredientele ca să devină o bună poetă/ scriitoare; sunt o pasăre albă într-o apă uitată – iată, un vers care o recomandă ca poet! Are talent, are ambiguitatea specifică textelor poetice. Să-și întrețină focul care-o ajută să-și mențină talentul, creația, scrisul! Să aibă curaj în continuare!” (Anca Șerban Gaiu)

„Candoare este termenul care-i caracterizează textele; în ciuda unor epatări specifice adolescenților, are inserții reușite literar.” (Leonard Matei)

„Stil încă nedefinit, în căutări, dar înțesat de prospețime, diafan și puritate – „Să fug printr-o câmpie îmbătată în mușețel,/ Cu bandaje pe inimă, pe sentimente neîmplinite”. O noblețe discretă în a întâmpina concluziile analizei din cenaclu. Este pe drumul cel bun. O așteptăm și cu proză.” (Nelu Păcuraru)

„Este înzestrată cu darul cuvântului; își pune în pagină pasul adolescentin, plin de candoare, etalând maturitate și profunzime. Are puritate și candoare – „nu există cantitate în dragoste”; definește personajul prin culoare, forme, sentimente, sintagme – „ești asemenea unui bulgăre de humă”. Este o poeteă în devenire, cu profunzime în versuri, care promite. Tentația filozofării se pierde între respirări adolescentine – „Nu-mi separa  jumătatea de întreg/ că îmi e lumină în calea ce urmează; Domnul își scria a sa creare/ pe foi de lut, cu scuipat modelat ușor,/ ca să-l creeze pe el,/ iar pe ea s-o lase încetișor; Cum ar fi dacă te-aș simți,/ De la creare până la asfințit de ceas?” Iată, un poet ca un fulg de lumină, într-o continuă mirare și așteptare!” (Mioara Ardieleanu)

„Surprinzătoare trecerea bruscă de la versul clasic la versul modern, zis și versul alb – ceea ce mi se pare de bun augur; are timp să devină o bună poetă, pentru că are talent; în ciuda candorii și purității duse până la naivitate, întrebările pe care și le pune sunt mature și au o profunzime de bun augur.” (Coca Drăgan)

„Există, în poemele sale, cuvinte folosite și răsfolosite de clasici/ romantici; cred că nu are, încă, suficient curaj să se răfuiască cu viața; se vede că o bântuie marile întrebări specifice poeților.” (Ecaterina Păun)

„Are capacitatea de a reflecta, de a cotrobăi în lumea sa lăuntrică, de a descrie ce se întâmplă în interiorul său, dar și în lumea din afară pe care o privește într-un fel personal; să stea mult cu ea însăși, să-și prindă și surprindă propriul sine.” (Carmen Neacșu)

Vineri, 28 februarie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Dumitru Viorel Neagu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „O altfel de întoarcere acasă”

O monografie a satului Rogojeni – bine documentată și literaturizată – cu titlul prezumtiv „În cumpăna pierdută a istoriei!? (O altfel de monografie a satului Rogojeni)”, scrisă de Mioara Ardieleanu (M.A.), a captivat atenția ascultătorilor în cea mai recentă reuniune a Cenaclului „Noduri şi Semne”; drumul pretextual de-a lungul Prutului – o altfel de întoarcere acasă, în care autenticul și ficțiunea s-au intersectat vizibil și imprevizibil – a fost nada întinsă cititorului pentru a-i atrage atenția și interesul, precum și modalitatea – pe cât de simplă, pe atât de eficientă – de a-l introduce în atmosfera cărții.

(…) Copil fiind, apoi în prag de adolescență și tot mai rar apoi, drumul spre Rogojeni era ca un pelerinaj spre Țara Sfântă, un drum spre libertatea spiritului meu rebel, dar sensibil, ce simțea din nevăzutul universului, chemarea sfântă a bunicilor, chemarea pământului și a apelor din valea Horincei. Drumul inițiatic spre iubire și lumină, spre o veșnicie a satului prins între ape și stele zburătoare și istorii cutremurătoare. Mi-era atunci, ca și acum, sursa de putere. Prăfuit adevărat, încins de căldurile anotimpurilor, cu hodorogeala mașinii, ratei de odinioară care mă ducea spre locurile copilăriei mele, drumul însuși era o poveste. Rata își scotea umbrele pe caldarâmul încins, pufăind câteodată. Veniți din târgul Galaților, ochii uncheșilor și mătușilor cu mâini aspre, noduroase, cu umeri căzuți de prea multe poveri, se striveau de scaunele peticite de timp. Își strângeau în brațe bruma de cumpărături din traistele obosite de timp. Peste ei, tăcerile se arcuiau în goana mașinii prin ținuturile satelor și dealurilor pârjolite de soarele vremii. (…) (Capitolul 1 – fragment)

„Un documentar bine studiat și muncit – dacă avem în vedere multitudinea de informații interesante, mai ales pentru cititorii avizați, cărora le poate trezi și unele nostalgii, dacă au trăit și cunosc zonele descrise; stilul documentarist se intersectează bine cu zonele lirice, emoționale care atrag cititorul și, tocmai de aceea, cred că ar mai putea fi îndesite.” (Coca Drăgan)

„O monografie romanțată a unei enigmatice zone din partea de nord-est a județului Galați, ce se desfășoară de la Prut spre vest, cu originea în satul Rogojeni. Unele date tehnice sau istorice ori explicarea unor regionalisme, ca și notele de subsol, ce țin de rigoare, te pot scoate din reveria parcurgerii unui text literar reușit. Per total, felul cum scrie M.A. este menit să te încânte atunci când îi sesizezi nostalgia aducerilor aminte, specifică sufletelor sensibile. Vorba cuiva: … ca să înțelegi «Sara pe Deal», trebuie să-ți fi petrecut copilăria la țară. Nu că din punct de vedere estetic nu o poate înțelege și cel trăit la oraș, pe trotuar, nu! Dar nu o simte ca mine.” (Nelu Păcuraru)

„M.A. ne surprinde cu un tablou al satului de odinioară zugrăvit în culorile sufletului. Mottoul dedicat bunicilor Pavel, Petru, Petrache ne ademenește în această lume magică. Descoperim o monografie a satului Rogojeni, împletită cu istoria regiunii din lunca Prutului. O lume cu  istorie milenară. Studiul este foarte bine documentat și scris cu un entuziasm care acaparează. Amintirile autoarei sunt vii și întregesc monografia. Aș spune că emoția însoțește lucrarea și răzbate dincolo de cuvinte.” (Victor Dragomir)

„Mesajul transmis de monografia M.A. mă duce cu gândul la primii ani ai copilăriei pe care i-am petrecut la casa bunicilor. Nu aș putea da acei ani pentru nimic în lume. La început, m-a impresionat creația lirică ce amintea de familia autoarei. Îmi dădea senzația unui cântec de cuc ce le povestea viața sub forma versurilor. Mi-a plăcut faptul că detaliile oferite pentru caracterizarea satului în care a crescut sunt, oarecum, încă prezente în inima ei și acolo vor rămâne.” (Marina Gherghef)

„Cred că am fost bincuvântată că am trăit și în dimensiunea satului; lucrarea de față mi-a trezit multă nostalgie și prin inserțiile lirice deosebite; mottoul – realizat ca un cânt din începuturile poemelor homerice – subliniază datoria față de strămoși, un gest generos și greu de a aduce în lumină ce a mai rămas din trecut – un soi de minerit spiritual, asemenea marilor noștri cronicari.” (Anca Șerban Gaiu)

„O lucrare de invidiat în care zonele lirice susțin foarte bine textul.” (Ioan Gh. Tofan)

„Ascultând, am retrăit multe momente din trecut; impresionantă literaturizarea monografiei; o materializare excelentă a amintirilor despre locuri și vremuri trecute, deosebite; descrierile sunt viabile și pline de un autentic bine explorat și studiat.” (Ecaterina Păun)

„Textul de față trebuia mai mult cizelat, în sensul că, așa cum a fost prezentat, este un fel de mix între stilul științific și cel literar. Poeziei care deschide lucrarea i-ar fi putut lipsi rima, deoarece ea câștigă prin sinceritate și emoție; amintește puțin de celebrul „La lilieci” al lui Sorescu; se impune și o anume ordonare a citatelor, luate de la anumiți scriitori. Poate că lucrarea ar avea mai mult de câștigat dacă autoarea și-ar aduce contribuția personală la expunerea datelor științifice, să le filtreze prin propria-i conștiință artistică, câștigând astfel prin emoție.” (Stela Iorga)

„Un text serios. Am vizualizat drumul parcurs/ descris; are multe detalii care dovedesc atât autenticitatea, cât și partea științifică a lucrării. Sper să-și păstreze ritmul și dozajul între documentarism și liric.” (Monica Harhas)

Vineri, 21 februarie, de la ora 18.00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Marina Gherghef.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Cu iubire până la și în moarte( exerciții de sinceritate)”

În şedinţa Cenaclului „Noduri şi Semne” de săptămâna trecută, Stela Iorga (S.I.) a citit un grupaj de poeme din ciclul intitulat aquaforte, în care, față de poeta pe care, deja, o știam – dură, revoltată, sarcastică și plină de o înverșunare/ încrâncenare furioasă la adresa nedreptăților și anomaliilor vieții/ lumii/ societății – ni s-a dezvăluit și cu o latură nostalgică, meditativă și ușor resemnată care, parcă, a ridicat atmosfera textelor într-o zonă inefabilă, mai rarefiată și mai spirituală.

într-o zi/ va fi frig/ așa încât ne vom/ mai pune/ încă o haină pe noi/ pe coaja sufletului/ într-o zi/ va fi așa de frig/ încât vor cădea păsări înghețate/ din cer pe pământ/ într-o zi caldă de toamnă/ eu nu voi mai fi/ cu tot frigul de afară/ ci voi cădea/ la rândul meu/ de undeva din înalt/ pe o altă formă de viață/ numită simplu iubire. (căutându-l)

închid încet o pleoapă/ a doua/ și pe a treia/ pleoapa din interiorul minții/ cad/ alene în somn/ așa cum plutește albatrosul/ pe un curent de aer/ nimic nu mișcă/ aripile lui stau întinse/ e pace și liniște în mine/ ave/ și mâine uciderea mă poate găsi vie/ din nou. (***)

am fost într-atât de fericită/ ca nici un fel de vietate pe pământul acesta/ azi la colțul vieții stau numărând câte cutii de chibrituri/ au rămas de la atâta banchet/ cu un singur om la masă. (fetița cu chibriturile)

„Toate poemele mi-au plăcut; am regăsit-o pe S.I. – poeta pe care o știm, cu mențiunea că, de data aceasta, poemele sale vin și cu o stare nouă – resemnarea. O resemnare bine dozată, bine redată, denotând o anumită înțelepciune și, implicit, maturitate; remarcabile sunt și exercițiile de sinceritate pe care le găsim în poeme.” (Anca Șerban Gaiu)

„Remarcabilă mi s-a părut puterea de portretizare din poemul strigoiul.” (Ioan Gh. Tofan)

„Transmite un sentiment acut de frondă: li se cășunează pe tine/ …/ când te văd jemanfișistă/ gata să iei în tărbacă lumea/ și pe tine; e pace și liniște în mine/ ave/ și mâine uciderea mă poate găsivie/ din nou. Răzbate o exigență acută asupra sinelui. Prin autoironie își creează propriul purgatoriu ca un mod de autovindecare.” (Nelu Păcuraru)

„Mi-a lăsat senzația că, în relația poetei cu lumea, există ceva ca o stare de biciuire permanentă, un soi de autoflagelare; are un mod dureros de a trăi/ aborda viața de zi cu zi, o patimă în a observa și a reda evenimentele cotidiene, dar și noblețea de a ierta în final.” (Ecaterina Păun)

„O poezie matură, cu multă substanță și plină de metafore. Regăsim un filon de nostalgie întreținut de o duritate bine strunită. Am reținut cerșetorul de pământ – care este foarte bine scrisă. Cheia poemelor este legată de trecerea implacabilă a timpului și gândurile care ne determină să vedem sfârșitul în nuanțe personalizate.” (Victor Dragomir)

„Ideile reflectate în poemele din această seară pun în balanță problemele lumii în care oamenii se confruntă cu dificultăți diverse: trecerea timpului, dragostea – redată printr-un limbaj erotic etc. Prin imagini precum ne vom mai pune încă o haină și vor cădea păsări înghețate din cer, se sugerează o luptă continuă cu trecerea timpului. Aduce și o viziune senină asupra morții, văzută ca o altă formă de viață numită iubire.” (Marina Gherghef)

„De apreciat ideea de urcare, parcă, a unor trepte din zona de jos a existenței umane – vulgară, rea – pe care suntem obligați s-o trăim, spre o zonă cu un aer mai purificat, mai rarefiat, unde să fim mai buni, mai curați, un fel de luptă pentru a scăpa de urâțenie și răutate. În poemul căutându-l sugerează idea emoționantă că își poate găsi iubirea prin moarte.” (Carmen Neacșu)

Vineri, 14 februarie, de la ora 18:00, la sediul „Viaţa liberă”, citește Mioara Ardieleanu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Simfonia nordului – cântec de lebădă”

La ultima reuniune a Cenaclului „Noduri şi Semne”, Silvia Curelaru ne-a citit un grupaj de 18 poeme foarte bine primite/ apreciate de colegii prezenți. Sensibilitate, subtilitate, inefabil bine așezat, mesaj încărcat de semnificații existențiale privind dragostea și ura, frumosul și urâtul, binele și răul etc. – sunt o parte dintre calificativele frunzărite din comentariile serii.

lacrima adăpostită/ între palmele uscate tace/ îți simte răceala precum liniștea apei/ simte țipătul șacalului înainte de Răsărit/ se ascunde naivă printre sunetele unei simfonii/ dintr-un nord amanetat al unei partituri uitate/ printre degetele în rugăciune/ îți simte înstrăinarea. (simfonia nordului)

”Versuri pline de sensibilitate, decente, pure; metafore extraordinare.” (Coca Drăgan)

”Înclinații estetice deosebite în a combina metafore, plus lirismul metaforelor înseși: un cântec de pâslă amar cât o zare; lacrimi brodate cu respirație de înger; noaptea strigă după diminețile tivite-n râuri… Pe scurt, o sensibilitate artistică lucidă, echilibrată și un evantai de trăiri ori simfonii poetice cu finalitate spre marea anvergură.” (Nelu Păcuraru)

”Poezia Silviei Curelaru seamănă cu un cântec de lebădă, are un dulce-amar și un amar-dulce care te înfioară; ne transmite mesajul că ne aflăm în permanență între două stări contrastante: dragoste și ură, frumusețe și urâțenie, bine și rău etc.; de asemenea, mesajul că, între divinitate și om, există o comuniune permanentă; poemele sale sunt ca niște libelule prinse într-o bucată de chihlimbar și au o atmosferă crepusculară bine creionată; durerea este potențată, temperată și echilibrată de frumusețea naturii, de dragoste și de seninătate.” (Anca Șerban Gaiu)

”Îmi dă sentimentul că se pregătește pentru un cântec duios de lebădă; are o subtilitate cu care surprinde și dozează foarte bine energia trăirii și un inefabil deosebit.” (Ecaterina Păun)

”Este un pas înainte în elaborarea poeziilor, în sensul că sunt mult mai coerente ideatic și dezvoltă mai clar temele propuse. Rămâne, însă, un soi de retorică ce detensionează liric textele, prin invocațiile folosite, uneori, chiar și în titluri. În poezia de față, natura prezentă se simte ca o prelungire a Divinului și o oglindire a Lui în lume.” (Stela Iorga)

”Poeziile transmit un mesaj profund despre trecerea timpului, fragilitatea existenței, melancolie și speranță. Găsim o lume închisă în tăcere și întuneric, unde timpul pare bolnav și suspendat. Există o luptă interioară între dorința de lumină și stagnarea într-un spațiu al incertitudinii – sugerând, totuși, o formă de continuitate și rezistență, un simbol al speranței prin lumina candelelor. Poemele vorbesc și despre acceptarea schimbărilor inevitabile și importanța de a trăi în prezent, admirând frumusețea momentului. Explorează bine relația dintre timp, amintire și spiritualitate, modalitatea de a învăța să asculți, să simți și să trăiești în armonie cu timpul, păstrând în suflet ecoul celor dragi. Simbolistica îngerului și a norului sugerează renaștere, purificare și continuitatea sufletului dincolo de timp. În ansamblu, poeziile vorbesc despre trecerea ireversibilă a timpului, dar și despre frumusețea efemerului, despre cum, în ciuda tristeții, există mereu o lumină care continuă să ardă – fie în noi, fie în amintiri.” (Marina Gherghef)

Nu putem închide această cronică fără a ne exprima admirația și bucuria față de colega noastră Daniela Lăcrămioara Capotă, care a obținut locul 2 în cadrul celui de-al 29-lea concurs internațional de haiku ”Kusamakura” din Kumamoto, la care au participat 587 de scriitori din 67 de țări, cu un număr de 1.105 haikuuri, pentru care o aplaudăm și o felicităm din toată inima!

Vineri, 7 februarie, la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Stela Iorga.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Texte remember Iulian Mardar”

Motto:

Poezia este încarnarea unei emoții într-un limbaj.

(Charles du Bos, prin I.M.)

Pe 28 ianuarie a.c., scriitorul, colegul și prietenul nostrum de cenaclu Iulian Mardar (I.M.) ar fi împlinit 53 de ani, dacă, acum un an și nouă luni, nu ar fi trecut în neființă. Acest fapt ne-a determinat să-l comemorăm săptămâna trecută, omagiindu-i viața și creațiile literare prin discuții/ amintiri despre întâmplări/ evenimente din întâlnirile noastre cu el/ despre el și printr-un moment de lectură susținut de Antonela Mardar – soția scriitorului, care ne-a prezentat cinci texte (trei de proză scurtă, „Câștigătorul”, „Metamorfoza bidonului de plastic”, „Elementul lipsă”, și două de poezie, „Știu” și „Sentimente”). În toate textele citite, cei care l-am cunoscut l-am regăsit pe prozatorul/ poetul/ filosoful/ umoristul/ publicistul I.M.

(…) Exact ăsta era Pavel Căpățână. Deși nu era în acel institut decât de câteva luni, se remarcase prin lipsa oricărui instinct de supraviețuire. Spunea ce gândea, crezând că e de datoria fiecăruia să spună adevărul despre ceilalți, așa cum îl vede fiecare. „Vă spun acest lucru pentru a vă ajuta să deveniți oameni mai buni”, le zicea el, după ce i se reproșa că întrecuse măsura. Acum, de exemplu, deși se hotărâse de acasă să nu spună despre cine este vorba, făcuse pe dos în doar un minut. Oricum s-ar fi aflat, pentru că nu erau chiar greu de văzut greșelile acelea. Pentru el, limba română era sfântă, iar gramatica fusese punctual lui forte în școală. Îi plăcea foarte mult să citească și considera că e de datoria fiecărui roman, indiferent de domeniul în care activează, să se pună la punct cu limba română, măcar o dată pe an. Acest lucru nu i-a făcut prea mulți prieteni în department. (…) („Elementul lipsă”)

Ce sunt eu, ca sentiment?/ Nu știu ce sunt, tare mă tem/ că nu știu. Dar, iată,/ moartea mi se pare că este/ primul sentiment al vieții,/ iarba este un sentiment/ al pământului, materia este/ sentimentul sufletului…/ Ploaia aceasta curată, de vară,/ mi se pare a fi sentimentul/ ochilor tăi, iar ochii tăi/ trebuie să fie/ sentimentele unui înger/ vâjâind în urcare./ Ah, uite, Doamne, cum/ se mai leagă lucrurile între ele,/ fără să mă ajungă, însă, deși eu știu,/ da, știu de mult/ că lumea toată nu este decât/ un sentiment al creației,/ și mai știu/ că respirația e sentimentul aerului,/ așa cum aerul este sentimentul păsărilor./ Dar eu? Eu ce sentiment sunt?/ Nu știu, tare mă tem că/ nu știu./ Dar, iată: tu, iubito, sigur/ ești sentimentul clipei în care m-am născut. („Sentimente”)

„I.M. este un scriitor complex, complet – poet, prozator, dramaturg. Uneori, descompune tristețea lumii exterioare în puncte, linii, culori – fiecare dintre ele simbolizând situații, sentimente, emoții; alteori, croiește cu blândețe personaje care au un umor irezistibil.” (Daniela Lăcrămioara Capotă)

„Despre I.M. pot spune că valoarea sa răzbate dincolo de existența materiei. Este, fără îndoială, un scriitor cu o puternică amprentă de originalitate. În seara aceasta, mi-au plăcut mult poeziile. Sunt adânc înrădăcinate într-o strălucire inconfundabilă. Mi-a atras atenția povestirea „Câștigătorul”, plină de umor negru și ironie fină, o veritabilă perlă șlefuită în proză scurtă.” (Victor Dragomir)

„Am să vorbesc despre textele lui I.M. exact cum le-aș fi comentat dacă el ar fi fost aici. Prima proză mi s-a părut cea mai bună. Poate fi privită în multe straturi, autorul reușind să contureze, cu dibăcie, neputința psihică a personajului central, de a putea trăi în realitate o existență bogată și celebră – alegând să consume această posibilitate, într-o stare de visare, după care să se întoarcă la viața lui măruntă, o viață pe care o putea trăi și în care se simțea în largul lui.

Poeziile le-am privit ca pe niște călătorii profunde, un amestec de reflectare și dragoste, reușind să mă emoționeze.

În scrierile lui, I.M. a pus părți din sufletul său; are gustul acela dulce-amărui, care reușește să îți dea, într-un mod aproape perfect, două stări emoționale complet opuse. Un echilibrist – a jonglat cu zâmbetul, aproape fără cusur, o mare tristețe.” (Carmen Neacșu)

Vineri, 31 ianuarie, la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Silvia Curelaru.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Un stil inovator”

În cea mai recentă şedinţă a Cenaclului „Noduri şi Semne”, Victor Dragomir (VD) a citit două proze scurte intitulate „Ultima dorință” și „Taxiul lui Charon” și a avut o bună priză la cei ce l-au ascultat. S-a vorbit de o ficțiune bună și atmosferă, de previzionare și emotivitate, de bogăția de imagini și de o modalitate de a scrie care ne sugerează ceva inovator etc.

(…) Mușcata de la fereastră îl privește printre frunze.

– Vin acum, șoptește gândindu-se la cana cu apă de pe masa. O iubește pentru că îi poate spune orice. Floarea ascultă tăcută și își unduiește tulpina discret, în semn de respect. Îi știe toată viața, o moștenire atât de importantă. O udă încet, lăsând apa să coboare peste frunze prin buza teșită a cănii din metal. Îi spune o poveste despre timpuri apuse, apoi se așază în pat, cu fața în sus. Privește printre grinzi și începe să fredoneze o melodie. E felul lui de a gândi. Ar vrea să știe unde îi sunt ochelarii. Legați cu ață, dar încă solizi. Cu ramă de culoarea piersicii coapte, cu lentile groase de care a râs acum câți ani? Nu-i mai găsește, deși cele două camere sunt sărăcăcioase, fără multe cotloane unde s-ar putea ascunde. (…) („Ultima dorință” – fragment)

”Pare un gen nou de literatură; o bună ficțiune – captivantă, atractivă, rezonabilă.” (Ecaterina Păun)

”În „Ultima dorință” găsim o idee excelentă, o poveste frumoasă cu atmosferă diafană și nuanțări care întrețin tonusul lecturii. În „Taxiul lui Charon” ne prezintă o viziune personală despre ce se întâmplă dincolo, adică după moarte; m-a dus cu gândul la „Eseu despre orbire” al lui José Saramago, care își imaginează o epidemie de orbire asemănătoare, cumva, cu epidemia de coronavirus prin care am trecut; este foarte bine scrisă și dozată ideatic și emotional. Imaginația bogată îmi întărește credința în rolul previzionar al scriitorilor de valoare.” (Anca Șerban Gaiu)

”Proza lui VD se îndreaptă spre maturitate. Oricum, el aduce un suflu nou, original, nealterat de influențele prozei consacrate. E permanent în căutare de idei și subiecte. Nu se aliniază unor reguli ori direcții. Pe acestea și le stabilește el însuși.” (Nelu Păcuraru)

”Este minunat când un om îşi găseşte propriul alfabetar al lumii exterioare şi îl pune în rezonanţă cu lumea sa interioară. Astfel, VD reuşește prin proza sa să ne conecteze la un univers fantastic, cu modul său de a-şi explica trecerea spre nefiinţă. Găsesc câteva puncte comune cu basmul, timpul se dilată/ contractă… m-am gândit la „Tinereţe fără  bătrâneţe şi viaţă fără de moarte””. (Daniela Lăcrămioara Capotă)

”VD emană emoție, captivează, surprinde. Textele lui au o construcție clară, în care acțiunea se desfășoară treptat, dezvăluind atât planul real, cât și cel simbolic.” (Silvia Curelaru)

”Proza lui VD este profundă, interesantă; oscilația între real și fantezie trezește interesul; are talent, să continue…” (Coca Drăgan)

”Texte care scot în evidență ideea morții, personajul având de-a face atât cu viața din trecut, cât și cu Judecata de apoi. Prima proză este scurtă și la obiect, cu o atmosferă remarcabilă ce îi conferă personajului șansa de a schimba un lucru atât de mic și simplu, dar atât de important, unde dragostea a jucat un rol atât de decisiv în viața sa. În al doilea text sunt foarte bine conturate detaliile și ideea jocului de noroc, subliniind modul în care personajul și-a trăit viața.” (Marina Gherghef)

”În prima proză are imagini cinematografice; cea de-a doua mi s-a părut o poveste frapantă.” (Ioan Gh. Tofan)

”Primul text are o idee generoasă, iubirea ca opțiune de viață-moarte. Pe alocuri insuficient explicitat artistic, de exemplu, apariția fiului, în scena de final. Al doilea text vine cu o recuzită incertă de simboluri, nesusținute ca realizare artistică. Charon este șofer de taxi, la vămile văzduhurilor sunt soldați, către final apar doi sori, din care unul este lumina lui Dumnezeu, toate într-o călătorie inițiatică a unui personaj. E un text la care s-ar fi putut lucra prin dezambiguizarea simbolurilor propuse și crearea propriu-zisă de spații noi, artistice.” (Stela Iorga)

”Are multă delicatețe în modul de a scrie, un-ceva care induce un stil nou în literatură etc.” (Carmen Neacșu)

Vineri, 24 ianuarie, la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă” – moment comemorativ Iulian Mardar, din creațiile căruia va citi Antonela Mardar.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Proză scurtă domestică”

„(…) Prima zi a trecut cu acomodarea în vilă și cu împrejurimile. Nu au fost probleme majore. Seara a trecut fără evenimente. Noaptea, pe la ora 1.00, însă, a trebuit să orbecăi prin vilă după tabloul de siguranțe, deoarece căzuse curentul la unica priză din camera accesibilă aparatului cu pastille contra țânțarilor. Eu fac parte dintre aceia care, dacă aud un bâzâit de insectă, li s-a dus somnul. În timpul căutării tabloului, am dat într-o cameră din fundul curții chiar peste Ghiorghios Soulis, care dormea dus. În sfârșit, a trebuit să trezesc o bucătăreasă, să-mi deschidă la bucătărie, deoarece depistasem secretul că tabloul se afla acolo. Am rezolvat problema și am adormit din nou. Pe la ora 4.00, o bufnitură teribilă ne-a trezit intempestiv. Soția mea s-a speriat așa de tare, că mă strângea involuntar de mâna dreaptă, mai-mai să-mi frângă degetele. Răpăiala de bufnituri s-a întețit – dar, dintre toate, una ieșea în evidență. Ce se întâmplase? (…)” („Blocat în lift” – fragment)

„Blocat în lift” este o povestire de călătorie pe care Nelu Păcuraru ne-a citit-o vinerea trecută. O proză cu o cursivitate firească, ușor descriptivă și punctată cu reflecții adecvate întâmplărilor pline de autenticitate petrecute de-a lungul unui sejur în Grecia, la Paralia Katerini. O autenticitate care a exclus total ficțiunea – ceea ce i-a făcut pe unii ascultători să o catalogheze ca fiind un fel de dare de seamă, reproșându-i-se autorului, mai ales, lipsa descrierilor de peisaje, care în Grecia, după cum se știe, sunt remarcabile etc.

”O proză mai mult descriptivă și constatativă; nu are atmosferă, nu surprinde, nu caracterizează; textul este fad ca un pliant al unei agenții de turism; cunoscându-i potențialul de prozator, mă așteptam la ceva mai realizat.” (Stela Iorga)

”Pare un fel de proces-verbal; lipsesc descrierile de pe traseu etc.” (Ioan Gh. Tofan)

”Făcând abstracție de titlul povestirii, „Blocat în lift” m-a surprins doar prin cursivitate și ritm. Am descoperit profesionalismul autorului, condeiul său inconfundabil. Ideea subtilă a conflictului dintre generații aduce un plus textului.” (Victor Dragomir)

”Proza are un ritm care te prinde; are, însă, niște termeni care parcă-i blochează fluiditatea; i-ar mai trebui anumite detalii care să-i dea fluență.” (Dorian Stoilescu)

”În textul lui N.P. se poate observa ideea de întâmplare, de petrecere a timpului, a vieții; are cursivitate; oferă detalii ample și bine gândite, ce îmi amintesc de romanele de literatură grea (ex. Calistrat Hogaș – „Pe drumuri de munte”). Personal, aș continua-o, deoarece – așa cum este prezentată – are aspect de recenzie.” (Marina Gherghef)

”Un titlu incitant, care aparent nu știi de unde vine; o proză scurtă, domestică, cuminte; o incursiune pe tărâmurile Greciei te-ar face să vezi în fața ochilor peisaje de poveste; nu le regăsim; în fapt – doar o stare conflictuală între niște tineri zgomotoși și un cuplu mai în vârstă, care, într-un târziu, ajung la pace; totul – într-un limbaj liniștit, fluid, dar care nu are acel schepsis care să te captiveze, să te atragă; nu trezește emoții sau surprize – doar o stare de spirit încondeiată de conștiință, de explorarea unui univers pierdut în vila grecului Ghiorghios; se mai poate lucra la acest capitol din carte.” (Mioara Ardieleanu)

”La N.P. se vede bucuria scrisului pe care o descopăr de fiecare dată când îl ascult citind în timpul şedinţelor de cenaclu; personajele autentice, şlefuite, sunt puse sub lupa fină a scriitorului; în acelaşi mod sunt tratate şi întâmplările povestite, cu  acribie, aşa cum numai un om care iubeşte lumea rândurilor aşternute pe hârtie o poate face.” (Daniela Lăcrămioara Capotă)

”Prin fragmentul ales, N.P. ne invită într-un fel de… dacă e marți, pardon, vineri, e Grecia! Este drept că mai trebuia ceva text, cantitativ, pentru a ne bucura de soarele și întreg meniul mediteraneean… literar, dar valurile psihologic-literare stârnite apropo de posibilele conflicte între generații au trezit destule curiozități și dorințe de mai mult! O zi în Grecia literară este mult prea puțin întotdeauna!” (A.G.Secară)

Ion Avram

Vineri, 17 ianuarie, la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, după un moment comemorativ Victor Cilincă, va citi Victor Dragomir.

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Anatomia lui Ilișoi”

Ieri am scris o poezie,/ azi am șters-o./ Ce gol frumos a rămas!// Doar poezia poate să fie și să nu fie/ acolo unde nimic nu este./ Doar poezia rămâne mereu/ acolo unde a fost odată.// Ieri erai în brațele mele,/ astăzi m-ai părăsit./ Un gol adânc a rămas/ și nimic nu-l mai poate umple/ fiindcă tu nu poți fi acolo unde nu mai ești,/ iar poezia nu pătrunde acolo/ pe unde cândva ai trecut.// Scriu o poezie și ea se adună tremurând/ în jurul hăului lăsat de tine.// Poezia mea de astăzi e o stea/ cu miezul mâncat de viermi./ Se va prăbuși în sine și va lăsa/ o absență sublimă pe cer. (Poezia mea de astăzi)

Vinerea trecută, în plină vacanță de sărbători, membrii Cenaclului „Noduri şi Semne” s-au bucurat de vizita scriitorului Viorel Ilișoi (V.I.), care ne-a prezentat 15 poezii din grupajul intitulat „Poetul și iubita lui”, după o interesantă disertație/ teoretizare privind sacralitatea de la începuturi a poeziei – încă de pe când o cântau/ recitau aezii și trubadurii – și desacralizarea ei prin secătuirea treptată, dar continua, de valorile primordiale.

„Mă așteptam ca V.I. să ne citească din renumitele sale reportaje – știindu-l jurnalist-reporter, dar, spre surprinderea mea, ne-a prezentat un grupaj din poeziile sale pline de profunzime, bine metaforizate; cuvântul poezie în poemele sale este repetat des – ceea ce m-a făcut să cred că autorul este îndrăgostit de poezie.” (Coca Drăgan)

„O poezie care ar putea fi acceptată ușor de critici; grupajul prezentat m-a făcut să mă simt un consumator de poezie; emană o putere greu de explicat, care, poate, vine din firea lui artistică; trezește un fior care trece dincolo de hârtie.” (Tudor Neacșu)

„Poeziile citite au o lipsă de unitate care arată că scriitorul nu a ajuns încă la un stil propriu, distinct, deocamdată – poate și pentru că ele sunt selectate din diverse etape de creație. Nu li se pot imputa multe, fiindcă fiecare poem aduce o stare, o emoție, o temă. Pe alocuri, temele propuse au fost deja dezbătute și dezvoltate liric de alții – de exemplu, Walt Witman, în celebrul Fire de iarbă, fapt care scade valoarea poeziilor, ele neaducând niciun spor de originalitate. Dar, în ansamblu, toate poeziile sunt inteligent scrise, degajă emoție, pe alocuri chiar și o undă de duioșie, combinată cu o lacrimă dizolvată într-o fină ironie.” (Stela Iorga)

„Poemele lui V.I. au o dimensiune profundă, matură, în care viața obișnuită este privită printr-un filtru poetic. Momente banale capătă o semnificație aparte, adesea încărcată de nostalgie, cu semnificații aparte. poezia este stea cu miezul mâncat de viermi… – mi s-a părut un vers deosebit; poetul creează o punte între sacru și profan, între ironic și grav, cu o flexibilitate aparte.” (Silvia Curelaru)

„Uneori explicit, uneori indefinit – dar, sincer. Stilul este angajant, impetuos, avântat, suspendat totuși într-o boare lirică, aproape perpetuă. Iată: Încrezător ca un soldat după baia săptămânală,/ spălat de întrebări și de praf,/ literă cu literă recompun pe hârtie/ durerea sonoră a florii crescând. (Într-o grădină). Sau, în poemul Pe unde trece timpul: Cărțile, la fel, le arde de tot; cuvintele din ele frumos/ se ridică la cer dând din aripi nevăzute/ și se topesc departe, în stele, unde totul capătă sens.” (Nelu Păcuraru)

„Poezia lui V.I. este o lecţie de anatomie a condiţiei scriitorului, el îşi pune  propria lamelă de sticlă la microscop şi ne invită să privim modul în care se cristalizează/ funcționează lumea sa interioară cu o generozitate pe care numai un spirit complex şi erudit o poate face.” (Lăcrămioara Capotă)

Ion Avram

Vineri, 10 ianuarie, la ora 18:00, la sediul cotidianul „Viaţa liberă”, citește Nelu Păcuraru.