Cronică de cenaclu: „Adrian Buzdugan și hiperrealismul amar”

Adrian Buzdugan a debutat în volum cu mai bine de zece ani în urmă, cu un volum intitulat „Capela excomunicaţilor, povestiri ultimative“. Publicat de edituri prestigioase din România, a încercat să onoreze invitaţia Cenaclului de a citi, dar probleme medicale la ordinea zilei (pandemia n-a trecut!) l-au împiedicat. Din volumul său cel mai recent, „Freddie. Proze riscante“, apărut la editura Cartea Românească în 2017, Adi Secară a lecturat proza „Ghostwriter“, un text despre lipsa de demnitate a vieţii literare dintr-o ţară imaginară. M-a surprins plăcut această măiestrie de a descrie fără compromis și iluzii culisele lumii literare, din orice loc ar fi. Un pamflet, marcat de hiperrealism, o deformare foarte accentuată a personajelor pentru a accentua ideea pură. Este și despre lipsa de fairplay în lumea literară.
Gabriel Gherbăluţă: ”Adrian scrie foarte direct și sincer. E absurdul dat de realitate. Totul e foarte real. Scrie foarte dureros. Unii dintre cei care sunt în domeniu sunt vizaţi un pic. E foarte tare tipul. Pot fi tot felul de trimiteri la diverși autori. Surprinzător, nu mai auzisem până acum de el.” (nota noastră: deși este membru al Filialei Galaţi-Brăila a Uniunii Scriitorilor din România!)
Iosif Roca: ”Pe mine m-a dus gândul la un scriitor plecat în Germania. Acela atinge câteva lucruri pe care le-a descris Adrian Buzdugan. În special această împărţire a premiilor pe baza unor criterii care par să nu fie prea clare. Dar, desigur, caravana trece….”
Adrian Secară: ”Adrian Buzdugan are o experienţă deosebită. A mai scris proză, scenarii de film și teatru. Aici realizează o descriere a lumii ghost-writerilor, personajul principal fiind un astfel de scriitor-fantomă care se confruntă ideatic cu un critic care vrea și el să fie critic-fantomă, dar și cu un manelist interlop, vorba vine, care vrea să devină și el scriitor pentru a-și impresiona iubita.”
Carmen Neacșu: ”Apreciez atmosfera descrisă. Te face să-ţi dorești să vezi lumea cu viziunea lui. E nu numai foarte talentat, dar și vorbește cu curaj despre acea lume literară. Este un curaj asumat.”

Astăzi, 2 decembrie, de la ora 18.00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă“, va citi proză Iosif Roca.

Dorian Stoilescu

Publicitate

Cronică de cenaclu: „Poezii de suflet exilat și tensiuni războinice”

Poetul Dorian Stoilescu a prezentat, în ultima ședință a Cenaclului, câteva texte din ultimul său volum – „Stetoscopul stelelor migratoare”, dar și din viitoarea sa apariție editorială.
Anca Șerban Gaiu: „Mulțumesc poetului pentru această călătorie de-a lungul întregii lumi… Metaforă, transfigurare foarte multă. Se vede că poemele sunt scrise dintr-o suflare. Se vede că poezia este tratamentul său pentru depărtarea de țară.”
Cristina Dobreanu: „Știam poeziile din «Stetoscop». Mi-am dat seama că dl Stoilescu este un liric… În «Stetoscop» este multă poezie introspectivă, mister.” 
Adrian Talabă: „În «Stetoscop» amintirea și durerea sunt într-o scoică. Stilul adus este profund, cursiv, sensibil.”
Carmen Neacșu: „Autorul și-a pus tot sufletul în scris, care pentru el este acasă, România lui. Am citit poezia «Câinele» în altă cheie, în care câinele e chiar el. Scrisul este modul în care trăiește aici, în țară”.
Referindu-se la viitorul volum din care s-a lecturat, părerile celor prezenți au fost un pic mai critice.
Stela Iorga: „Ai sensibilitate, empatie, un ochi vigilent pentru ce se întâmplă pe planetă, dar nu capeți dimensiune decât când urci către stele. Această diluare în problemele planetei mi se pare o diluare a poeziei. Revolta e sinceră dar, pe distanțe mari – o carte – nu e poetică, pentru că lipsește emoția… Îmi place perspectiva civismului mondial. Este un donquijotism al unui om care crede că poate îndrepta lumea.”
Ion Avram: „Textele au un stil aforistic la aproape fiecare vers, cu ziceri bine conturate, într-un soi de meditație asupra lumii, societății și politicii. Am privit o revoltă existențială asupra anomaliilor lumii.” „Transpare un regret și o nostalgie pentru valorile pierdute în tehnologie.”
Andrei Velea: „Mi-a plăcut perspectiva cetățeanului universal. Stelele apar ca absolutul din noi.” 
Vineri, 25 noiembrie 2022, de la ora 18,00, la sediul „Viaţa liberă”, citeşte Adrian Buzdugan.

Iulian Voicu

Cronică de cenaclu: „Poante în proză scurtă”

Deşi Iulian Voicu, autorul textelor prezentate la şedinţa de cenaclu de vinerea trecută, cu „Reclamaţia“, „Săracii sunt fericiţi“, „Oful tiristului“, nu şi-a propus să acceadă la marea literatură cu prozele sale scurte, totuşi materialul prezentat cu umor şi cu o intonaţie bună a prins publicul, care a savurat poantele finale, fiindcă scurtele proze au fost o dezvoltare a unor glume, care au circulat (şi încă mai circulă) în spaţiul public. Au avut vervă, concizie, chiar şi suspans, cu toate că unele descrieri au fost tributare clişeelor clasice.

Ion Avram: „Se vede că «are mână» la scris, descrie scena cu acurateţe, a treia proză are oralitate specifică; are, totodată şi un umor discret pe care îl urmăreşte scos din replică şi situaţii. Ar putea să meargă şi pe spaţii mai largi, ca nuvelă ori roman.“
Adi Secară: „E un moment istoric, numai bancurile nu fuseseră tratate în stil postmodernist, să fie şi alte bancuri pe care să le dezvolte la fel de inspirat.“
Andrei Velea: „Textele sunt bine stăpânite în linie clasică, fără inovaţii, au fost agreabile, interesante, au curs bine ca dimensiune şi umor, dar nu sunt curajoase din punct de vedere tehnic, sunt «cuminţi». Mi-ar plăcea să fie şi un experiment literar, să fie schimbată paradigma literară, ca să iasă în evidenţă construcţia textului.“
Dorian Stoilescu: „Eu aş exagera, aş face bancurile mai şocante, se poate vorbi şi «explicit», dar cu stil.“
Alexandru Minar: „Apreciez că autorul a vrut să pună în evidenţă o anume stare a societăţii, are un mesaj. Plus că din nişte bancuri a putut face o istorie, o poveste.“
Iosif Roca: „Dincolo de teme şi personaje, mi-a plăcut stilul alert, cred că poate să facă proză lungă.“
Adrian Talabă: „Textele din seara aceasta mi-au plăcut, mi-au adus aminte de umorul filmelor lui Geo Saizescu şi de filmele cu B.D.“

Mariana Minar: „Apreciez eleganţa limbajului prozelor autorului din seara aceasta.“

Astăzi, 18 noiembrie, la ora 18.00, la sediul „Vieţii libere“, va citi Dorian Stoilescu.

Stela Iorga

Cronică de cenaclu: „Stela Iorga și ochii ei ca două gloanțe dum-dum”

Glonţul este un simbol al efectului pe care îl creează impactul cu lumina, cu îngerul. Îmi place cum sunt aşezate poemele pe orizontală … în linia sa: fior religios cu fior liric, fior filosofic. Mi-a plăcut: „căci neiubirea este şi ea un fel de moarte, puţin”. (Gabriel Gherbăluţă) „Este un mod de a scrie dum-dum. Stela Iorga îşi păstrează ritmul cu care ne-a obişnuit, un ritm aproape infernal, care dă şi muzicalitate textului. Are frusteţe şi expresii memorabile: «pe mine mult ciuruita», «dreaptă şi inflexibilă ca moartea», «la umbra bonsaiului în lume». Stela îşi păstrează o anumită înălţime, se vede că urmăreşte să se autodepăşească, dar o să fie greu să depăşească volumul A. Deuville”. (Ionică Avram) „Imaginea cu pisica mi-a trezit amintiri neplăcute: cu o pisică albă, moartă de la care puii încă sugeau. O poezie foarte bună scrisă de Stela, unul din brandurile acestui cenaclu.” (Ioan Gh. Tofan) „Sunt texte dense, în aceeaşi tonalitate, în aceeaşi stare, o plângere continuă. Este multă ironie muşcătoare la adresa semenilor. Sunt texte crude – dar apare şi puritatea care ar compensa tragismul vieţii: «ochii acestei păsări mi se înfig în inimă ca două ace», «mâinile Domnului ţintuindu-mă în insectarul lui»”. (Cristina Nedu) „Este foarte greu să vorbeşti la o singură audiţie a acestor poeme. Cred că există foarte multă luptă în poetă: între sentimente şi materie, între suflet şi existenţă chiar”. (Ecaterina Păun) „Seara asta este absolut specială prin profunzimea poemelor citite, pe care le văd ca pe nişte poveşti (aşezate culcat), în care onorezi toată suferinţa ca pe un foc … care a modelat omul care ai devenit. Şi toate gloanţele acestea sunt nişte trepte pe care tu ai urcat şi ai ajuns la Poezie. Suferinţa are şi ea un rost – ca cheie a înălţării: «pipăi lumea Ta în Braille»”. (Cristina Neacşu) „Expresionismul prizat de poetă este evident, acesta continuându-se pe mai multe volume până la poeziile de azi. Este o poezie gravă, marcată de conflictul cu divinitatea şi de cel cu realitatea tragică, grotescă. Deranjează anumite repetiţii de cuvinte şi de expresie poetică. Trebuie remarcat faptul că este o poezie care nu îţi propune o eliberare estetică, ci te atrage în această lamentaţie, în această angoasă, în care cititorul nu este avantajat din punct de vedere terapeutic. Poeta scrie într-un vas lacrimal-cioranian, puternic străbătută de fiorul creatorului dezlănţuit şi înlănţuit , fixându-şi, probabil, prin scris, o curăţare spirituală, o copie a mântuirii ce va să vie.” (Leonard Matei).

Astăzi, 11 noiembrie, Iulian Voicu citeşte, de la ora 18:00, la sediul de pe Domnească al „Vieţii libere”

Florian I. Rameau

Cronică de cenaclu: „Conexiuni”

Leonard Matei nu citește pur și simplu poeți, ci se conectează cu ei. Este un nivel de receptare care îi pune la dispoziție instrumentele necesare unei critici dacă nu obiective – de parcă ar exista așa ceva! – cel puțin incitante. Grupate într-o rubrică de critică literară ce apare într-una dintre revistele culturale de pe la noi, considerațiile critice ale poetului Leonard Matei sunt echilibrate, cerebrale, lipsite de patima găunoasă care îi cuprinde uneori pe critici și susținute de un limbaj ce evită cu succes beția de cuvinte: ”Saint-Simon Ajarescu pare a fi, mai degrabă, «un prinț din Levant» decât un sfânt cu revelațiile mistice ale lui Rumi care, în obsesia sa de a scrijeli cuvântul până la ascuțimea estetico-transcendentă (…), ajunge să piardă legătura cu imediatul umanizant” (despre Simon Ajarescu). ”Cu toate că am făcut aceste trimiteri către «patriarhul poeziei moderne» și către Allan Ginsberg (and the Beat Generation), modalitatea de exprimare poetică este în permanentă căutare, cu o apăsare plutonică mult prețuită și evoluții proteic-asociative bizare, ușor încercate de umor (dar încercate!), uneori rimate, deseori ritmate” (despre Răzvan Andrei).
De ce i-a ales pe acești doi poeți? Pentru că, așa cum ne-a mărturisit, a încercat să mențină un echilibru între ”un poet mai de demult și unul mai nou”.
”Leonard simte nevoia, sub imperiul emoției estetice și al faptului că este captivat de unii poeți gălățeni, de a-și asuma această responsabilitate a construirii unui limbaj critic” (Ion Avram).
”Apreciez faptul că Leonard încearcă să-i promoveze pe scriitorii gălățeni. Și o face folosind un limbaj adecvat” (Gabriel Gherbăluță).
”Mă bucur de acest demers al lui Leonard, mai ales că Simon Ajarescu este cel care m-a îndemnat pe mine să scriu” (Ioan Gh. Tofan).
”Mă înclin în fața poeziilor selectate de Leonard, pentru a le prezenta aici, și pentru demersul său critic, care demonstrează că poate să scrie și poezie, și critică literară” (Valentin Dragoș).
”Poate că, pe alocuri, a folosit un ton mai dur, dar îl felicit și îl încurajez să meargă pe acest drum pentru că are tonusul potrivit pentru critică” (Iosif Roca).
”Uneori, tonul său e alambicat și puțin prețios, dar a prins esența celor doi autori și îmi place cum s-a apropiat de arta lor” (Cristina Nedu).
”Echilibrat și echidistant, în condițiile în care este destul de greu să ajungi la sufletul unui poet. Să vină mai des cu așa ceva” (Stela Iorga).
”Îi mulțumesc pentru că i-a scos la iveală pe acești doi poeți gălățeni. Acum am un motiv în plus să mă duc la bibliotecă” (Adrian Talabă).
”Un demers interesant. Ar trebui repetat” (Ecaterina Păun).
 
* Azi, de la 18,00, în holul ”Vieții libere”, citeşte Stela Iorga.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „Santinela din secară”

Adi George Secară a prezentat o comedie catalogată de el drept o ”Farsă dramatică într-un act fără ceva” cu titlurile ”Santinela… nu ține post” sau ”Unde nu-i plăcere, nu-i rațiune… de stat degeaba”. Acțiunea piesei se derulează într-o atmosferă voit hamletiană și într-un ritm sufocant al replicilor, dezvoltând un umor aproape derutant prin subtilitatea și inteligența ideilor, inserțiile subtil filosofarde etalându-i erudiția. De altfel, a.g. secară reușește un umor complex – ca să nu spunem complicat – vizând mai toate formele genului: comic de situație, de limbaj/ expresie, de nume de personaje, de context, de logică și chiar un comic al modului de prezentare a piesei (vezi titlurile, personajele, decorul!)

Exemple de personaje: santinela, locotenentul – care nu se vede, un câine – Hamlet, o umbră sau un cioban, Mutu sau Surdu; și… iată – un bec, restul Universului etc.
Piesa duce cu gândul și la ”Însemnările unui nebun” a lui Gogol, în interpretarea magistrală a actorului ieșean Dionisie Vitcu.

”Adi Secară dezvoltă o piesă de buzunar dedicată unui public (grup de prieteni) strâns la sfârșit de săptămână în jurul halbelor de bere, mitraliind cu fantezie situații paradoxale prin vocea unui soldat în termen aflat în post. Vocea lui este cea a fiecăruia dintre noi – când suntem supuși unei existențe kafkiene. Umorul de situație este sprijinit de umorul de limbaj. Defulările existențiale și lecturile zdravene din teatrul absurdului converg inteligent spre carcasa tare a piesei. Lipsa unui contrapunct care să redimensioneze absurdul conversației telefonice dintre soldat și gradat face ca piesa să-și piardă din rezistență, din atenția cu care publicul e conectat la spectacol.” (Matei Leonard)

”Acțiunea piesei este interesantă și are corespondență în realitate.” (Iosif Roca)   
”O monodramă – monocomedie. Mi-a plăcut. Deși, la început, te aștepți să fie monotonă – nu este. I s-ar potrivi actorului gălățean Cristi Iacob; nu este un comic absurd, este un comic de situație și de limbaj – mai degrabă.” (Gabriel Gherbăluță – G.G.)

”Mi-a plăcut modul de interpretare a lecturii – un adevărat tur de forță; autorul dovedește că are suflu. Mi-a adus aminte de Matei Vișniec; piesa are un absurd de situație bine dozat și strunit; umorul mai vine și din replici care se succed într-un ritm accelerat și bine susținut. Pentru a nu cădea în platitudine, cred că spectacolul ar mai trebui animat cu niște intervenții de fond – din spatele decorului.” (Anca Șerban Gaiu)
Astăzi, la sediul cotidianului ”Viața liberă”, la ora 18,00, Matei Leonard va prezenta două linii critice cât se poate de condensate: Simon Ajarescu și Răzvan Andrei.

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „Prozatorul din Pecadia”

  • Seară omagială Dimitrie Lupu

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Dimitrie Lupu s-a născut pe 14 octombrie 1944, chiar de Sfânta Parascheva, în comuna Pechea (pe care el a numit-o Pecadia în cartea cu același nume). Cu acest prilej, prietenii și colegii din Cenaclul ”Noduri și Semne” au organizat un moment omagial în care s-au evocat cu emoție și cu nostalgie întâmplări din viața prozatorului – mentor de cursă lungă întru ale literaturii pentru mulți dintre noi. Redăm câteva pasaje alese la întâmplare din lucrarea Cristinei Dobreanu In absentia – scrisă și transmisă ca omagiu în amintirea omului și prozatorului Dimitrie Lupu:

”Am știut din prima clipă, în ciuda noianului de incertitudini, că Dimitrie Lupu (Miti – n.a.) este scriitorul.

(…) Pentru Miti, viața de zi cu zi, cu obligațiile ei mărunte, implacabilele ei necesități, cu interesele ei de moment, nu era decât o realitate secundă, pe care trebuie să o îndurăm neangajându-ne cu toată ființa să-i împlinim ultimatumurile. Ea există doar ca tranzit, ca o pregătire, ca jumătatea mai săracă a existenței, înnobilată, în momentele noastre de subțirime sufletească, de spirit. De altfel, în povestirile sale, deschiderea realității văzute, pipăibile, către străvezimile miraculoase ale spiritului e mereu prezentă. Pe Miti nu-l interesau decât această deschidere, acest urcuș, aceste descoperiri și bucurii. De aici veneau entuziasmul lui neobosit, detașarea față de șicanele cotidiene, lipsa lui totală de pragmatism, de interes pentru lucruri și faimă. Nu făcea nimic pentru a-și pune în valoare imaginea și cărțile. Nu-și făcea reclamă. Marketingul cultural de azi îi era total străin și nesuferit. Iubirea pentru literatură și pentru marile spirite îi era suficientă.

(…) Știa să construiască o povestire, să îndulcească precipitarea unei întâmplări, a unui sens, cu farmecul unei descrieri. Când nu erau inspirate de omenii pe care Miti i-a cunoscut, personajele luau chipul dorințelor și melancoliilor sale, tabieturilor și căutărilor sale. Nu inventa decât pentru a-și îmbrăca în metaforă, în parabolă, în fantezie adevărul unei experiențe. Textele lui sunt o continuă povestire de sine. Citindu-l, îi recunoști prietenii, întâmplările, locurile de hoinăreală, satul, rudele. Străzile Galațiului și Dunărea apar mereu în textele sale, ca prietenii mai tăcuți ai unui ins deprins să discute mai mult cu sine. Îi ghicim intransigența, spiritul de dreptate în amestecul de sfială și rigiditate al lui Țadic. Îi recunoaștem aerul distins, superior și căldura prieteniei în portretul bătrânei doamne Larisa, din Jobenul verde. Chiar și patima zvâcnind în lama briceagului, din Rana albastră.

(…) Recitindu-i povestirile, redescopăr nu doar frumusețea expresiei, desăvârșirea unei povestiri ca Rana albastră, gustul dulce-amărui al nostalgiei, ci și părți dintr-un continent dispărut. Ceea ce îmi dă încrederea că nu ne pierdem așa uşor. Și, uneori, ca în Gambitul lui Miti, e de ajuns și un răspuns pro forma pentru a fi reprimiți în ordinea frumuseții și a spiritului.”

Vineri, 21 octombrie, la sediul cotidianului Viața liberă, la ora 18,00, va citi Raluca Răghină.

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „Scara lui Iacob”

Daniela Lăcrămioara Capotă ne-a prezentat cu emoție și multă sensibilitate un grupaj de haiku-uri (traduse și în limba engleză) premiate atât în țară cât și în afara țării, care vor face parte din viitoarea sa carte cu titlul prezumptiv ”Picturi de acuarelă”. Deși, în aparență, autoarea dă prioritate imaginilor – care sunt filmice, cuceritoare (ex.: primele frunze – în bătrânul copac/ numai luna și câțiva nori sau ziua recoltei – pe uliță obosiți/ caii la ulucă sau dimineață – în plasa de paianjen/ captură de rouă) în raport cu încărcătura meditativă (ex.: fostul câmp minat – dovleceii/ acoperă găurile sau satul părăsit – doar zăpada mieilor/ intră în ocol sau fără distanțare socială – copacul/ plin de păsări sau doar porumbeii așteaptă/ pe peron – gară abandonată) – există un echilibru între cele două modalități care îi armonizează și înzestrează emoțional – cu mult rafinament – poemele.

”Impresionantă munca din spatele acestor performanțe literare care m-au surprins foarte frumos; are sensibilitate și profunzime; știe să esențializeze – imaginile sunt picturale și cu reverb.” (Stela Iorga)

”Am simțit foarte aproape poemele gen haiku din seara aceasta; se vede că trăiește ceea ce scrie; are metafore puternice care conduc, implicit, la altă trăire, la altă poezie, de fapt.” (Ecaterina Păun)

”Poeme în miniatură, ca niște mici flacoane cu parfum de lăcrămioare (sic!); o luptă, o fierbere – de a rafina/ decanta frumusețea în esențe pure. Cu un preț copleșitor! O modalitate fină și concisă de a folosi cuvintele ce dă multă încărcătură textului și mult inefabil. Sunt onorată că reușesc să simt ceea ce ne-a prezentat.” (Carmen Neacșu)

”Are o profunzime care presupune multă muncă și sensibilitate.” (Adrian Talabă)    

”Poezia Danielei Lăcrămioara Capotă parcă ne invită mai mult la tăcere/ meditație decât la comentarii; sensibilitatea, speranța, bucuria și pacea coexistă cu durerea, apăsarea, nostalgia, dezamăgirea – trăire în esență pură, putem spune; cartea pare ca o scară la cer, fiecare poem fiind o treaptă a scării – deci, un șir de trepte înălțătoare la arta haiku-ului, de fapt, un fel de Scară a lui Iacob care-i definește relația cu poezia ca autoritate a pasiunii și talentului autoarei; găsim la Daniela Lăcrămioara Capotă un rafinament care nu este ușor, deși pare.” (Anca Șerban Gaiu)

Astăzi, la sediul cotidianului Viața Liberă, la ora 18,00 – seară omagială Dimitrie Lupu

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „Spectacol de poezie la Paris Café”

Vinerea trecută, în cadrul manifestărilor desfășurate sub titulatura ”Noaptea în Bibliotecă” –  eveniment organizat de Biblioteca Județeană ”V.A. Urechia”, Cenaclul ”Noduri și Semne” și Editura Eikon la Paris Café, s-a întâmplat un recital de poezie deosebit. Dirijat cu profesionalism de Valentin Ajder – directorul editurii și Adi Secară – din partea bibliotecii, spectacolul a ținut până târziu, în noapte. S-a recitat/ citit, la scenă deschisă sau on-line, din creațiile scriitorilor gălățeni și din țară, publicați de Eikon: Vasile Iftimie, Zamfir Urdărescu, Sterian Păun Cărpușor, Alina Monica Țurlea, Alexandru Ovidiu Vintilă, Sabina Burlacu, Vianu Mureșan, George Precup, Stela Iorga și Ignatie Grecu – din care redăm textul ”Statuia unui poem”: A-ngălbenit pădurea de parcă cineva/ pe frunte cu frunza ei s-ar fi șters./ Cineva cu trudă lucrând în tăcere/ La șlefuirea unui mare vers.// Cu dalta condeiului cioplind întruna/ piatra hârtiei la masa lui de scris./ Spre a scoate, în sfârșit, la lumină/ statuia vie a unui mare poem,/ întrezărit odinioară în vis.

În a doua parte a recitalului, membrii cenaclului au citit din creațiile proprii sau au venit cu observații și completări privind evenimentul: Ioan Gh. Tofan, Ecaterina Păun, Carmen Neacșu, Ion Avram, Tudor Neacșu, Gabriel Gherbăluță, Andrei Velea, Luminița Potârniche, Roxana Lupoae, Iulian Grigoriu, Adrian Talabă, Gabriel Ghimpu și Stela Iorga – din care selectăm poemul ”Suspin”: mi se îneacă și umbra/ în lacrimi/ totul este o apă/ un ocean/ de nefericire/ de cât dumnezeu/ e nevoie/ pentru o așa de mare iubire.

Evenimentul a continuat și a doua zi la Biblioteca Județeană ”V.A. Urechia”, cu lansări de carte și cu prezentarea altor autori publicați de Editura Eikon.

Astăzi, la sediul cotidianului ”Viața liberă”, la ora 18,00 – citește Daniela Lăcrămioara Capotă.

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „Între revelație și motivație”

Ecaterina Păun ne-a citit un grupaj poematic de factură/ inspirație religioasă/ biblică – de fapt, câteva din revelațiile domniei sale trăite/ simțite impetuos și transpuse spontan, motivat și cu sinceritate în formă literară psalmică, cu zone sporadic laicizate în care se apropie de literatura populară (Cântecul morții – care trimite la Miorița, sau Cântecul Învierii – cu trimitere la Meșterul Manole – de ex.) și chiar de literatura religioasă cultă a unor poeți români cunoscuți (Arghezi, Paul Sân-Petru ș.a.).

Vom înțelege, însă, mai mult, din comentariile serii:

”Poezie religioasă care mă trimite la Arghezi, pe fondul unor texte în formă clasică, cu rimă împerecheată, dar și cu mici scăpări în ceea ce privește măsura versurilor etc.; are un amestec de voci, s-o aducă la o singură voce – cea a autorului, de exemplu. I-aș recomanda să citească și poezia religioasă a lui Daniel Turcea.” (Gabriel Gherbăluță – G.G.)
”Sub aspectul creației – nu m-a impresionat; rimele sunt facile, la îndemâna oricui; nu are o transcendere; creația presupune să aducă ceva în plus – o sintagmă, o expresie, ceva care să rămână. Îi recomand să-l citească pe Vasile Iftimie – care scrie o poezie religioasă remarcabilă; în rest – are vocabular, știe să îmbine cuvintele, are gramatică, dar nu și-a găsit drumul. Poate s-ar apropia mai mult de cititor dacă ar merge pe forma prozaică; forma de poezie clasică poate să-i înghesuie elanul prin urmărirea permanentă a rimei, a măsurii și a ritmului versurilor.” (Stela Iorga)
”Versificarea unor lucruri/ texte cunoscute nu-i artă; să fie ceva diferit, să folosească metafore deosebite, pentru a crea texte deosebite; ca structură, tot conținutul poemelor, tot ce ne-a prezentat poate fi selectat într-o singură poezie, dacă elimină chestiunile facile. Are și sclipiri. În concluzie: ceva între tânguire și osanale; rămâne la dogma cu iz canonic.” (Valeriu Berianu)
”Mi-au plăcut unele expresii, cum ar fi: Cu coasa agățată/ În grinda amintirii”. (Adrian Talabă)
”Textele au ajuns la mine exact ca o relație cu divinitatea transpusă într-o formă melodică; nu trebuie să pretindem maturitate la o astfel de abordare – de început – a genului.” (Carmen Neacșu)

Vineri, 30 septembrie, în cadrul manifestărilor prilejuite de ”Noaptea în Bibliotecă” – eveniment organizat de Biblioteca Județeană ”V.A. Urechia”, Cenaclul ”Noduri și Semne” și Editura ”Eikon” vă invită, la Paris Café, la un recital de poezie, începând cu ora 18,30.

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „cuvântul nu are limbă Este”

Așa cum ne-am așteptat, la întrunirea anterioară, Gelu Ciorici-Șipote a susținut o seară de lectură în care am citit/ascultat (unii au recitit/ reascultat) poeme ale sale ”de demult” – cum însuși autorul s-a exprimat – publicate în volumele Carte de muncă și Din cauza poeților din preajmă și, mai cu seamă, în recenta carte de poezie altitudinea 33, apărută la Editura Noduri și Semne; în poeme descoperim cu uimire și bucurie noi și subtile înțelesuri ale Limbii Române, prinse – ad-hoc și succint – în poeme, uneori, imposibil de scurte: ”cuvântul nu are limbă Este” (pag. 220), ”toate nu-s” (pag. 237), ”cum să fi trecut/ când Este?!” (pag. 281), ”ioana-I mâine marie” (pag. 270) etc.

Gândurile/filosofările grele și semnificațiile șocante – uneori, până la un soi de teribilism adolescentin – dau cărții/poetului o tentă de noutate stilistică, de unicitate din care nu lipsește spiritul de frondă, de jem’en-fichisisme cu care poetul ne-a obișnuit. Au citit, pe rând, poeme la alegere din cărțile dăruite de autor – fiecare cu percepția și intonația sa – Gabriel Gherbăluță, Marilena Apostu, Ion Avram, Dan Manole, Stela Iorga, Iulian Mardar, Cristina Dobreanu și autorul – desigur: ”nu mai contează locul/ spațiul și timpul se vor uni încă de ieri// eram doi: ca o Republică/ noduri și semne i-am spus în veci/ încă aveam unde și raze în cochilii de melci/ eram ion și gelu, el ar trebui să scrie: gelu și ion eram// nimeni nu a săpat în marmură 14.12.1983/ cum începusem să ne eternizăm între noi// doar telefonistele interurbane și TU, NICHITA/ aveți în memorie cum începusem/ noduri și semne, EHEI!” (noduri și semne – altitudinea 33, pag. 164)

Spicuim, succint, din comentarii:

”Poemele – deși, de demult – au o prospețime care traversează timpul; impresia de inocență, de naivitate, de deschidere către lume s-a păstrat; stilul jurnalistic amprentează lirica; verbul este tăios și spulberă din emoție; au o violență latentă îndreptată către societate; ca o concluzie: ceea ce-am înțeles din lecturile din seara aceasta este o noutate, parcă nu-i ajung cuvintele.” (Stela Iorga)
”Volumul Carte de muncă mi s-a părut teribil de la primul la ultimul poem. S-au dat mii de definiții poeziei; mi-au plăcut poemele scurte – distihurile.” (Gabriel Gherbăluță)
”La Gelu Ciorici-Șipote, misticul și filosofia se întrepătrund.” (Dan Manole)
”Se simte tendința de recuperare a unor trăiri și a unei poezii trecute.” (Cristina Dobreanu-Nedu)

Vineri, 23 septembrie, la sediul cotidianului „Viața liberă”, la ora 18,00, citește Ecaterina Păun.

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „Până ce poezia ne va uni”

Vinerea trecută, la Paris Cafe, în fața unei audiențe iubitoare de poezie, a fost lansat volumul colectiv Carre. Dacă titlul mai are nevoie de explicații, atunci spunem că acest volum de poezii are patru autori: Mirela Gheorghe, Gabriel Gherbăluță, Roxana Lupoae Răcoreanu (debut) și Sorin Camil Niță (debut). Moderatori au fost Adelina Pop, poetă, critic literar și redactor-șef al revistei Antares, și A.G. Secară, poet, prozator și critic literar.

            S-au spus cuvinte alese despre acest volum, dar cronicarul va încerca să fie cât mai succint pentru a putea insera aici și câteva fragmente din creațiile publicate în volum.

            ”Un gest de mare sinceritate” – așa a descris Adelina Pop inițiativa celor patru autori. ”O uniune de sensibilități într-o lume în care se vorbește despre sensibilitate din ce în ce mai rar.” A.G. Secară a completat observând că ”avem de-a face mai degrabă cu un quartet decât cu un care, dacă e să ne gândim la muzicalitatea versurilor din această carte. E o întoarcere mai mult decât plăcută la o poezie așa cum o știam noi mai demult”.

            Acompaniați la pian cu talent de Lorin Lupoae, autorii au fost invitați să dea glas câtorva dintre poemele dumnealor. Am făcut și noi o selecție scurtă, în limita spațiului, a unor versuri.

            ”E-atâta liniște la tine în brațe, / Atâta liniște, / Încât și moartea de-ar veni, / Și moartea de-ar veni, căutându-ne, / Ar încălța pantofi de pâslă / Și ar păși tiptil, în vârful picioarelor, / Tiptil, respirând încet, cu grijă, / Încet, cu grijă, / De teamă să nu ne-alunge visul” (Mirela Gheorghe, Liniște).

            ”Sferto-grecul din mine / s-a topit de la ploile astea / interminabile / a rămas autoizolarea / și apoi deziluzia / stări care fac din mine un român neaoș // mă întrebi dacă mi-e primăvară / mai fac un efort și-ți răspund – / în spiritul tradiției – / că mi-e verde / în fața ochilor” (Gabriel Gherbăluță, dialog).

            ”Am vrut să vezi cum este. / Ți-am scrijelit pe piele / Și temeri, frământări / Și dorurile toate. / Am vrut să îmi opresc doar zâmbetul șăgalnic. / Te-ai speriat / Căci rana de-a pururi, ți-a rămas deschisă, / Tot amintind neliniștea unei clipite. / Am vrut chiar să-mi acopăr cu-n zâmbet lacrima / ce cade. / Și-am reușit… / Am reușit o mască să-mi așez pe față” (Roxana Lupoae Răcoreanu, Opțiune).

            ”O să plec puțin. / O să mă întind pe-o parte. / Pe partea coastelor care mă dor / Contopit cu așternutul / Și eu albindu-mă-ncet, / Ca un armăsar sur / Obosit de-atâta tropot, / De șei, scări, de zăbale / De nechezat în van” (Sorin Camil Niță, Adio, fragment).

Azi, de la 18:00, în holul VL, dăm curs invitației lui Gelu Ciorici: ”Veniți de luați poezie cu lumina inclusă!”

Iulian Mardar

În loc de cronică: „Umor transatlantic”

Tot în cadrul serilor Eikon la Galați – eveniment organizat de cenaclul Noduri și Semne cu concursul Bibliotecii ”V.A. Urechia” și a cafenelei Paris Cafe – a fost lansat și romanul ”Uimitorul Jack / Jack A. Wesome”, de Iulian Mardar. Conceput și scris ca o traducere din limba engleză a unui manuscris găsit în China, a cărui autoare este, în aparență, o americancă, romanul combină umorul românesc cu cel de sorginte americană (cu rădăcini în sitcom-uri și stand-up comedy), de multe ori căzând într-un absurd lipsit de stridențe. Redăm, mai jos, un fragment din roman.
 
Capitolul III – În care Jack încearcă și reușește. Sau nu.
Jack se trezi, ca de obicei, urlând de durere. Făcea asta de vreo trei ani, de când Mike se gândise, într-o zi, să-i pună o capcană de șoareci pe pernă, pe unde acesta se rostogolea jos din pat. De atunci, în fiecare dimineață, Jack își prindea urechea într-o capcană de șoareci. Nu era mereu aceeași pentru că fratele său atribuise fiecărei zile o altă capcană. Cu Mike ieșit din decor, tatăl lui continua tradiția, pe de o parte pentru că îi ducea dorul lui Mike, și pe de altă parte pentru că devenise dependent de urletul acela matinal care era, pentru toată casa, semnalul de începere a unei noi zile.
  – Bună, mamă, zise așezându-se la masă, cu fața înviorată de apa rece de la robinet, cu ochii plini de speranță și cu urechea dreaptă vărgată cu dungi de diferite nuanțe, de la vânăt-recent la negru-de-săptămâna-trecută.
 – Bună, iubire! Iar capcană de șoareci pe pernă? îl întrebă mama, punându-i micul dejun în față.
  – Îhî, făcu el, mușcând cu poftă din felia de pâine cu unt de arahide.
 Doamna Wesome se așeză lângă el. Îl mângâie pe cap și-i zise cu o voce caldă, așa cum numai mamele au:
  – O face pentru că te iubește. Știi asta, nu?
  Jack dădu din cap că da.
 – Uite, nu am voie să-ți spun, pentru că ar trebui să fie o surpriză, dar ți-a cumpărat un cadou grozav de ziua ta.
 – Serios?! Pot să-l văd? Te rog, mami, te rog, te rog, te rog, te rog, te rog! Pot să-l văd?
 Maică-sa privi conspirativ în jur, deși cu ei nu mai era nimeni. Domnul Wesome pleca la serviciu foarte devreme, cu toate că era ieșit la pensie de câțiva ani. Fusese pompier din prima zi după absolvirea liceului și până în ultima sa zi la lucru. În secția unde lucrase era o adevărată legendă, și de aceea mulți se îndoiau de existența lui.
 – Bine, ți-l arăt, dar să nu mă dai de gol. Când o să-l încerci prima dată, de ziua ta, să pari surprins. De acord?
 – De acord!
 
Vinerea aceasta, cenaclul ”Noduri și Semne” revine în forță cu Anca Șerban-Gaiu în prim-plan, în holul VL, de la ora 18,00.

Iulian Mardar

În loc de cronică: „Singurătatea poetului de cursă lungă”

Cea mai recentă carte a lui Gabriel Gherbăluță, lansată cu ocazia serilor Eikon la Galați, este o confirmare a maturității poetice atinse acum mai multe volume. Vă lăsăm să vă convingeți de acest lucru în compania unora dintre textele care constituie volumul intitulat Poeme pentru Lara:

”al unsprezecelea
e un tunel viața asta, Lara, / un tunel al naibii de strâmt / cu pereți lipiți de noi / luându-ne bruma de aer / necesară respirației // de fapt noi nu mai respirăm / suntem pietre dintr-un lapidariu uriaș / o populație de pietre / din care facem și noi parte // e un tunel viața asta / și la capetele lui / noi.
douăzeci și unu
uneori lui iartă / îi dispar literele / rămâne un loc gol și atât de mic / încât nu încape niciun sughiț / nici măcar un tremurat / al mărului lui Adam // ai avut vreodată / senzația că ți s-a pus ”iartă” / de-a curmezișul traheii / și că toate cuvintele / îți vor muri sufocate? // voi scrie cuvântul / cu cerneală simpatică / nimeni nu va avea de reproșat nimic.
douăzeci și șase
pentru că nu te pot urî pe tine / urăsc parisul / cu notre dame / tour eiffel  sacre coeur / jacques brel și piaf / îl urăsc pe cohen / new york / l.a., londra / și clătitele / urăsc peste gârla aia afurisită / și vama și vămile / urăsc câinii și pisicile / luna septembrie și marea / asta pentru că / nu te pot urî pe tine // nu-i așa că nu ai crezut, Lara?
douăzeci și șapte
sunt un copac / viața mea e un copac / ale cărui crengi / s-au transformat în drumuri / din păcate nu duc nicăieri / pleacă și se întorc / în locul de unde pornesc // am și frunze / dar despre frunzele mele / îți voi povesti / în poemul douăzeci și opt.
douăzeci și opt
îți scriu pe frunze acum / copacul care sunt  / nu mai are nevoie de ele / sunt un auxiliar inutil / cum aripile pentru moara de cânt / care nu va zbura niciodată / îți scriu pe frunze / și tu nu știi / vei călca pe ele / cu aceeași nepăsare trufașă / cu care calci pe suflet // și pentru că frunzele au dispărut / voi scrie pe fața nopții / poate așa mă vei citi.
treizeci și șapte (efectul fluviului asupra cuvântului)
ca să simți că ești danubian / trebuie să fi mirosit măcar o dată / vinetele pe care natașa / le cocea pe puntea ruginită / a șlepului // să fi visat copil fiind / că ai descoperit intrarea / la tunelul / despre care se spune / că trece peste Dunăre // să fi sărit măcar o dată în apă / de pe puntea libertății / sau să îți fi făcut botezul de adolescent / trecând măcar o dată fluviul înot // ca să te numești poet al fluviului / trebuie să înveți cuvântul / să îi spună mamă dunării.”
 
Vinerea aceasta, în holul VL, de la ora 18,00, va citi Anca Șerban.

Iulian Mardar

În loc de cronică: „Poliția ciorbiței calde”

Cei doi agenți, Maria L., abia intrată în pâinea albă a  meseriei, și Rodion H., tată responsabil a trei copii, agent principal aproape de pensie, cu chelia la purtător (îndrăgostit ca un adolescent de Maria, dar face tot posibilul să nu se cunoască), sună insistent la ușa apartamentului.

Într-un târziu, după ce se aud câteva linguri căzând pe pardoseala slinoasă (așa au să noteze în raport), urmate de un polonic de inox și de o farfurie care se și sparge (era plină cu ciorbă), se deschide ușa, în prag ivindu-se o tânără mămică cu un copil de vreo trei ani în brațe, cu un dinozaur în… brațele copilului, dinozaurul neavând nimic în brațele ca niște gheare. Ați ghicit, era un tiranozaur!

– Bună ziua, agenți Maria L. și Rodion H., de la agenția de protecție a părinților! (Agenția cu protecția copiilor își schimbase numele la numeroase atenționări, conform cărora denumirea de „copii” crea probleme vizavi de subiecții care trebuiau protejați, de la blurarea chipurilor pe fotografii până la denumirea generică: despre copii se va vorbi numai de bine, evitându-se categoric referirile la ei!) Am fost sesizați că la prânzul de astăzi, copilul dumneavoastră a spus că nu mănâncă ciorbă, ceea ce ar fi a douăzecea oară când se întâmplă, de când sunteți în evidența noastră…

Mama îi privea cu gura căscată, micuțul fu mai prompt:

– Nu ar trebui să zâmbiți pentru a nu mă speria? Și îndreptând, vorba vine, dinozaurul către agenți, mârâi „îngozitol”!

Cei doi agenți zâmbesc imediat, domnul rușinându-se:

– Mii de scuze, dragă domnule…
– Francesco, încântat de cunoștință!
– Am uitat să zâmbim!

Mama simți nevoia să preia inițiativa:

– Dar vă rugăm, poftiți! Poftiți la masă! Câte o farfurie caldă de ciorbiță este binevenită! Abia am făcut-o!
– Este cu borș sau fără borș?

Se așază toți la masă, mama începe, după ce îl așază pe micuț pe scaunul său, să pună în farfurii, să servească… Maria tușește. Rodion:

– Datoria înainte de toate! Apoi ciorbița! Cum spuneam, dacă ne uităm pe rapoarte, este o problemă: lui Francesco nu-i plac ciorbele dumneavoastră! Prima oară când am primit raport, a vomitat, a doua oară nu a vrut că avea pătrunjel verde, a treia oară leuștean, apoi, mărar, apoi nu a fost acră, apoi că bunica face mai bună, apoi mătușa, apoi că nu a avut tăieței de casă… Doamnă, așa nu se mai poate, trebuie să luați măsuri că altfel vom lua măsurile necesare, cu suspendarea drepturilor părintești…

După o pauză destul de lungă:

– Cred că glumiți!
– Nu, nu, legea se bazează pe proverbul tradițional: ”Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt”. Apropo, ați încercat cu iaurt să acriți? Dar cu gorgoaze? Sau cu aguridă?
– Pot să-mi sun avocatul?

A.G. Secară

În loc de cronică: „NU PE ACOLO, FLUTURE!”

(fragment din Așteaptă-ne, Lazăre!)

August. În miezul zilei. De-a lungul căii ferate, acolo unde se diminuează paralelismul liniilor, deasupra traverselor gudronate, aerul, aburul, fumul tremură şi, prin zgura şi piatra concasată dintre şine, ici-acolo, ca un reproş, ca o mirare, iarba.

Ieşind în stradă, căldura creşte. Şi lumina. Ochiul crispat, clipind des, sesizează fără să memoreze. Realitatea îl recuperează cu brutalitate.

Călători îngreunaţi de bagaje, transpiraţi. Fiecare spre realitatea lui.

Eşapamente învineţind aerul, liniştea.

Ochiul nu memorează.

Zidurile, copacii, asfaltul, lumina. Prăfuite.

Ochiul nu memorează.

Autovehicule, oameni, păsări. Care vin. Care pleacă.

Cerul.

Ochiul nu memorează.

Bărbat cu sac în spate. Încovoiat. Dinspre gară.

Automobil negru. În viteză. Dinspre oraş.

Claxon furios. Frână.

Vvbuff! În ureche.

Sare, tresare ochiul: acolo, în stradă, în lumină, în praf.

Sare, tresare gândul: ca şi cum trebuie acolo, în stradă, în lumină, în praf.

Sare, tresare memoria: nu pe acolo, fluture! Nu pe acolo! Nu pe acolo! Înapoi, înapoi la mama! La maaama!

Femeia aceea. Memoria lui. Fluture colorat. Zburând. Lumină. Copil alergând.

Ce frumoşi sunt fluturii!

Lumină.

Automobil repede. Aproape.

Fluturele care zboară.

Nu pe acolo, fluture! Nu pe acolo! – gândul lui, memoria.

Copilul care aleargă.

Înapoi! Înapoi! Opreşte! Opreeeşte!

Femeia aceea, gândul lui, memoria.

Claxon furios. Frână.

Vvbuff!

Urechea. Gândul. Memoria. Copilul. Roata din faţă. Femeia aceea. Unghiile, dinţii ei în cauciucul roţii din faţă. Sânge pe asfalt. Mulţimea. Atunci. Acum. Cartofi şi sânge pe asfalt.

Nu pe acolo, fluture!

Ion Avram

În loc de cronică: „Dacă sufletul ar avea umbră…”

…atunci aceasta ar fi poezie. Nu știm dacă exact la acest lucru s-a gândit poeta Stela Iorga atunci când și-a intitulat cel mai recent volum al său „Umbra”, lansat la sfârșitul lunii iulie, dar putem spune cu siguranță că și-a pus sufletul la dispoziția cititorilor, cu o generozitate specifică doar marilor poeți. Vă lăsăm să admirați în liniște câteva dintre poemele din volum:

pasărea
venise pasărea la geam să-i spun povestea, și în ochii ei se citea nerăbdarea zborului întrerupt de așteptare, venise pasărea și mă aștepta în rama geamului, iar eu întârziam, întârziam, luată cu treburile lumii acesteia fără noimă, iar pasărea mă aștepta, mă aștepta și nu zbura, până când am deschis geamul și i-am spus <<intră, dar intră înaripato, să îți dau să mănânci, că vei fi fiind flămândă>>, iar pasărea de atâta așteptare și-a luat zborul, lăsându-mă cu inima goală de frumusețea ei, și din cer au început să cadă unul câte unul fulgi de-ai ei, urmele firimiturilor din pădurea fermecată, ca să nu își uite mâine drumul către crucea din mine, ce o așteaptă la geam.
cling
cât mai chircită stau în lumina ochiului de pasăre, ca să nu mă găsească diavolul și acolo, cât mai chircită adânc în sinele meu stau, să nu mă lovesc de mine însămi ca de o femeie din sticlă și să mă fac țăndări, cât mai departe de lume încerc să mă țin, ca să nu mă mânjească cu pofta lor de ochi de păsări speriate de moarte, cât mai adânc mă mai chircesc încă o dată înainte de a mă naște definitiv din sticlă tulbure ca rana ochiului de pasăre oarbă, cling.
capul
zilnic parcă mă arunc cu capul înainte într-un tău de ape negre, mai negre și mai pline de substanță decât smoala, abia când ajung la fundul tăului mă trage afară de coaste Îngerul Morții, care mă depune ușurel pe iarbă și îmi vorbește blând, de unde atâta disperare deloc plăcută Domnului nostru?, vai, mie, zic, dar tu nu știi, de unde atâtea cruci pe mine, una a mea și a doua a înseși umbrei mele fără cap?
umbra
momentul acela când de atâta singurătate ți se chircește de groază și umbra ta pe asfalt, de parcă ar vrea să părăsească și ea așa om nenorocos, clipa când umbra reușește să ți se desprindă de trup și urlă de durere, nu o auzi, dar ea continuă să țipe și să fugă spre alt om, pe asfalt, să se adăpostească de tine, veșnicul om trist, clipa aceea magică, când până și visele cad de pe tine, ca puricii de pe o mâță mult prea jigărită pentru a le fi adăpost, visele te părăsesc și ele sastisite de atâta deșertăciune și neîmplinire, clipa când până și Domnului i se face silă – milă de tine și îți dă în batjocură o moarte lungă, lungă, cam cât o viață.”
Vinerea viitoare, un alt autor, o altă carte.

Iulian Mardar

În loc de cronică: „Serile editurii Eikon la Galați”

Ca o încununare a activității din acest an și de peste ani – înainte de a intra în pauza estivală, Cenaclul „Noduri și semne” a participat la Festivalul „Serile Editurii „Eikon” la Galați”, proiectat cu subpunctele de desfășurare: Maraton editorial, Lansări de carte, Lectură publică și Recital poetic.

Festivalul i-a avut ca amfitrioni pe Corina-Emanuela Dobre, directoarea Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” – vineri, 22 iulie și pe poeta Mirela Gheorghe – patroană Paris Café – sâmbătă, 23 iulie.

Ambele spectacole, începute la ora 18,00, au durat până târziu în noapte și au fost moderate superb de Valentin Ajder – directorul Editurii „Eikon”, care, în deschiderea festivalului, a prezentat – ca prim subpunct – cărțile expuse pe standul bibliotecii, spre informare și procurare; dintre acestea, cel puțin 30 de titluri sunt creații ale scriitorilor gălățeni publicate de Editura „Eikon”.

S-au lansat apoi cărțile „Quermessa” a lui Victor Cilincă, „Uimitorul Jack – Jack A. Wesome” a lui Iulian Mardar, „Imagini”, „Stihuri pentru o ureche” şi „Și” ale lui Iulian Grigoriu, „Poeme pentru Lara” a lui Gabriel Gherbăluță și „Umbra” a poetei Stela Iorga.

Au criticat, analizat, apreciat și comentat Vianu Mureșan, Cristian Crăciun, Adi G. Secară și alți invitați ai serii. Festivalul a culminat cu un splendid spectacol de lectură publică și recital poetic, pe terasa Paris Café – când s-au prezentat și s-au aplaudat, la scenă deschisă, texte ale scriitorilor prezenți: Vianu Mureșan, Cristian Crăciun, Iulian Grigoriu, Stela Iorga, Adi G. Secară, Anca Șerban-Gaiu, Gabriel Gherbăluță, Mirela Gheorghe, Andrei Velea, Iulian Mardar, Ioan G. Tofan, Ion Avram.

Au intervenit on-line și scriitori din alte zone ale țării, care au citit din creațiile proprii și au apreciat, cum se cuvine, evenimentul de la Galați. S-a aplaudat spontan și generos. Discuțiile și comentariile – în spiritul festivalului – au durat până după miezul nopții.

N.A. Activitatea Cenaclului „Noduri și semne” se va relua după sezonul estival, în luna septembrie, la o dată care va fi anunțată.

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „Un text care curge”

De-a lungul anilor, am avut ocazia să asistăm la seri în care am avut impresia că producția literară ce își întâlnea primii spectatori – pentru că textul literar, citit sau auzit, este un spectacol în sine – era, de fapt, desprinsă dintr-o antologie a literaturii române sau măcar dintr-un manual școlar. Unul din acelea bune. Nu voi da nume, pentru că nu ne permite spațiul. Voi spune doar că vinerea trecută a fost rândul lui Ion Avram să își surprindă colegii de cenaclu cu un asemenea text. De fapt, la Ion Avram nu mai e vorba de a surprinde, așa cum a observat Ecaterina Păun, care se aștepta la un text foarte bine scris. Ca noi toți, de altfel.

Fragmentul face parte dintr-un roman cu titlul provizoriu „Fluviul de piatră” și, dacă scriitura, pe tot parcursul său, se va menține la nivelul acesta, atunci se anunță un roman care nu trebuie ratat, pentru că autorul său știe să-i captiveze și pe iubitorii de poezie, multe paragrafe fiind adevărate poeme, cum observa Leonard Matei, și pe cei ce preferă observațiile de ordin psihologic și social, o împletitură de prezent și trecut care ascunde în spatele ei însăși condiția umană.

”Mi-a plăcut tehnica folosită, cea a contrapunctului. Este una care atrage și care îl ține pe cititor legat de carte. Ion Avram este un brand al cenaclului nostru.” (Ioan Gh. Tofan)
”Unul dintre cele mai bune texte pe care le-am auzit de la Ion Avram. Pe lângă structura solidă, a construit și niște sintagme aproape heideggeriene. Felicitări pentru aceasta!” (A. G. Secară)
”Ultima parte a fragmentului a fost lirică, iar interviul din prima parte a fost o altă față a lui Ion Avram. Finalul a închis fragmentul ca un cerc. O metaforă bine plasată. Se anunță ceva bun.” (Gabriel Gherbăluță)
”Textul e bun în totalitate, iar secvența cu fata și băiatul în autobuz e ca un joc de-a șoarecele și pisica, inocent și sensibil. Mi-a plăcut foarte mult.” (Adrian Talabă)
”Și mie mi-a atras atenția joaca aceea a copiilor, pentru că e multă poezie acolo. Remarcabile atmosfera creată și pendularea între realitate și amintiri.” (Leonard Matei)
”Un lirism foarte bine dozat și de calitate. Aduce în prim-plan un sentiment pe care oamenii maturi l-au pierdut: inocența primei iubiri.” (Anca Șerban-Gaiu)
”Mă așteptam să fie un text foarte bun. Este între scenariu de film și roman. Mă bucur că am putut să asist la o lectură atât de captivantă.” (Ecaterina Păun)
”Prima parte mi-a trezit amintiri. Este un text extraordinar de frumos. Un text complet, ca un parfum fin, de esență tare, care persistă. Trăirile au fost copleșitoare.” (Lăcrămioara Daniela Capotă)

Vineri, 22 iulie, de la 18:00, la Biblioteca „V.A. Urechia”, lansări de carte de la Editura „Eikon”.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „Când vârsta e un număr și doar atât”

Vinerea trecută, cenaclul nostru, în colaborare cu Facultatea de Litere (le mulțumim pentru idee și ospitalitate), a primit vizita unei trupe inedite: trupa de teatru pentru seniori a Asociației „BrăilART”. Și dacă numele asociației nu e de ajuns pentru a ne da seama din ce oraș au venit oaspeții, atunci să spunem numele celui care coordonează această ambițioasă trupă de actori: Claudiu Brăileanu. Și, da, ambițioasa trupă se numește Ambițioșii. Ca să nu fim nevoiți să-i credem pe cuvânt, au adus și „Certificatul”, semnat(ă) de Constantin Venerius Popa.

Regizată de Florin Chirpac și beneficiind de serviciul șoptit al sufleorului Alina Gavrilă, piesa a avut următoarea distribuție: Solicitantul: Dobrița Cârlan; Funcționara: Parascovia Stratilă; Medicul legist: Elena Novac; Psihiatrul: Ileana Bălănescu; Asistenta de psihiatrie: Marilena Costan; Medicul infecționist: Elena Cocoș; Doctorul ginecolog: Cristina Ananie; Asistenta de ginecologie: Petrica Micu. Instructorul trupei este Narcisa-Andreea Florea.

După cum se vede, singurii doi domni implicați în acest proiect sunt coordonatorul și regizorul. Păi, cam așa e și în viață: doamnele duc greul. Până și personajul principal, care trebuia să rămână bărbat, a fost jucat de o doamnă. Și a fost jucat foarte bine! De altfel, publicul a primit cu entuziasm și ropote de aplauze prestația tuturor actrițelor. Efortul dumnealor este unul care ar trebui dat drept exemplu în mass-media, ca să vadă cât mai multă lume că vârsta nu are importanță. Au fost jucăușe, au fost vesele și au fost profesioniste. Au stârnit hohote de râs și ne-au făcut să uităm, pentru aproximativ o oră, de caniculă, de criză, de război… Ne-au arătat că vârsta înaintată este și altceva decât drumul până la farmacie și uitatul în portofel. Da, e greu pentru foarte mulți oameni. Da, în România, dacă nu au copii care să aibă grijă de dumnealor, bătrânii se sting înainte de vreme, bolnavi, săraci și triști. Dar unii aleg să iasă din acest tipar și să trăiască și dincolo de pensie. Prea puțini, din păcate.

„Ambițioșii” sunt o specie rară la noi. Am locuit mai mulți ani într-o țară unde pensionarii fac tai-chi în parcuri, în zori de zi, sau se duc să înoate în Ocean tot pe la ora aceea, sau învață limbi străine, sau învață să picteze, sau, sau, sau. Sigur, nu toți fac acest lucru, dar suficient de mulți cât să le fie urmat exemplul. Eu, personal, deja am de gând să mă înscriu într-o trupă de teatru de genul ”Ambițioșii”, când voi ieși la pensie. Sau să înființez o trupă de heavy metal. Mai e mult până atunci, dar e bine să ai planul făcut.

Vineri, 15 iulie, de la 18:00, în holul VL, citeşte Ion Avram.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „Mașina timpului”

Cei care încă sunt sceptici în ceea ce privește posibilitatea de a călători în timp trebuie să știe că Ioan Gh. Tofan are un dispozitiv cu care ne mai transportă din când în când, pentru o scurtă perioadă, în Galațiul anilor ’60-’70 ai secolului trecut. Acest dispozitiv e construit exclusiv din povestiri destul de ample, scrise în tinerețile domniei sale, când setea de a citi din literatura universală era la fel de mare ca dorința de a deveni unul dintre clasici. Și, într-un fel, așa s-a întâmplat, pentru că textele scrise de Ioan Gh. Tofan poartă o marcă inconfundabilă: aceea a unui artist fotograf cu chef de a povesti scenele surprinse de aparat într-un stil cursiv, plăcut, presărat cu umor.

Galațiul descris în povestirea „Fuga din Egipt” este unul autentic, un colaj de poze alb-negru populate de personaje vii, colorate, cu un limbaj care le stârnește nostalgii chiar și celor ce nu au trăit în acele timpuri.

„Textul redă atmosfera acelor vremuri. Merită pus între coperțile unei cărți. Pasajele în care sunt descrise locuri din orașul secolului trecut, inserții scrise cu migală, fac bine textului și-l așază în tihnă. Acest gen de liniște ajută cititorul să respire.” (Carmen Neacșu)

„E o lectură care se citește ușor și se înțelege ușor. Poate că descrierile locurilor și ale oamenilor are trebui să fie mai ample.” (Adrian Talabă)

„Am ascultat cu plăcere această povestire. Ioan este un scriitor, fără îndoială. Valoarea scrierilor despre Galați este una incontestabilă. Ceea ce este și mai spectaculos este că descrie Galațiul mijlocului de secol douăzeci cu ochii adolescentului. Se vede că era un cititor pasionat și că asimila foarte mult. Eu aș lăsa textul așa cum a fost scris atunci. Nu aș modifica nimic. Emoția pe care am simțit-o citind textul este asemănătoare cu aceea pe care am trăit-o pe când citeam <<Un veac de singurătate>>.” (Ecaterina Păun)

„Mă mir cum de a păstrat niște texte pe care le-a scris acum cincizeci de ani! Textul din seara aceasta are ardoarea și pasiunea celui care încă mai visează la prima carte cu numele său pe copertă. Textul e perfect așa cum a fost scris atunci. Are influențe din literatura vremii. Folosește expresii care acum sunt ieșite din uz, deci e interesant și din acest punct de vedere” (Nelu Păcuraru).

Vineri, 8 iulie, de la ora 18:00, la Facultatea de Litere, sala AS 211, vom primi vizita trupei de teatru amator „Ambițioșii”, care vor prezenta piesa „Certificatul”, urmată de o seară de poezie și proză susținută de membrii cenaclului.

Iulian Mardar

În loc de cronică: „Viața în culori”

Nu de puține ori suntem surprinși când descoperim faptul că o persoană pe care o cunoaștem ca fiind un scriitor, un actor, un muzician talentat are și un alt talent, unul neașteptat. Ne așteptăm ca un prozator să încerce, la un moment dat, să scrie și poezie, dar să afli despre un scriitor că e și un pilot de Formula 1 talentat, e surprinzător, iar în cazul nostru și nerealist, deoarece nu avem circuit de Formula 1. Dar avem expoziții de pictură. Două dintre colegele noastre, Daniela Lăcrămioara Capotă și Carmen Cristina Neacșu, împreună cu o prietenă, Lucia Dan, și-au expus lucrările grafice săptămâna trecută, vineri, la Paris Cafe, acolo unde s-au ținut multe dintre ședințele noastre de cenaclu.

Bunul gust, echilibrul cromatic, poezia și ludicul au fost, după părerea cronicarului, care are tangențe cu pictura doar în sensul că a cumpărat, de-a lungul timpului, niște tablouri, punctele forte ale acestei expoziții. Iar autoarele, de o modestie și o decență caracteristice artiștilor autentici. Nu au vrut să vorbească exhaustiv despre arta expusă. Doar câteva cuvinte, mai mult o introducere timidă într-un univers în plină expansiune. ”Am început să lucrez târziu, mai întâi în creion”, a mărturisit Lucia Dan. ”Era mai sigur așa, pentru că nu aveam tehnică. La culoare am ajuns mult mai târziu. Culoarea nu îți dă voie să greșești. Este o expoziție de început.”

”Totul a început de la un tablou pe care l-am primit la vârsta de 30 de ani. Acel tablou a deschis în mine un nou drum, iar acum sunt un om care pictează”, ne-a spus Carmen Cristina Neacșu, simplu, elegant.

Daniela Lăcrămioara Capotă și-a așternut confesiunile pe hârtie și le-a dat glas acolo. Cuvinte pline de emoție despre propria-i artă, dar și despre arta prietenelor sale: ”La început au fost tușul și penița, care au o unicitate în sensul că urma lăsată de peniță pe hârtie nu este constantă, și tocmai această fluctuație a ei creează singularitatea lucrării… Carmen își așează brațele în formă de cuib în jurul nostru, atunci când ne împărtășește lumea ei (…). Nu cunosc un om care să își păstreze atât de frumos copilăria în suflet, și nu ca pe o frunză într-un ierbar, ci ca pe un cireș mereu înflorit… Lusi (Lucia, n.r.) iubește culoarea într-un fel aparte, o întindere perfectă fără denivelări, formele și desenele ei sunt perfecte și luminoase, pentru că Lusi pictează cu sufletul (…)”.

Cornel Gingărașu, grafician și fotograf care nu mai are nevoie de prezentare, a surprins în câteva cuvinte esența expoziției: ”Avem, pe de o parte, un minimalism care aduce o rază de soare, iar pe de altă parte pe Carmen, care este mai romantică”.

Azi, la sediul VL, de la ora 18,00, citeşte Ioan Gh. Tofan.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „Tablou cu poet visând”

Cristina Dobreanu Nedu a încercat, vinerea trecută, să ne atragă atenția asupra operei poetice a lui Leonid Dimov printr-un eseu de critică literară. Și a reușit! Scris cu rigurozitate și sinceritate, folosind un limbaj clar, neîncărcat de cuvinte savante (și, de multe ori, inutile), eseul a avut asupra cronicarului efectul pe care îl aveau filmele chinezești cu Kung-fu: am simțit impulsul de a citi din și chiar ca Leonid Dimov.

Redăm mai jos un fragment din acest eseu. El poate fi citit integral pe blogul Cristinei Dobreanu Nedu (https://treceris.wordpress.com/2022/05/27/memoria-visatorului)

„Despărțindu-se de suprarealism, onirismul refuză deopotrivă metafizicul. Dacă de suprarealism se desparte prin crearea unei viziuni coerente și lucide, metafizica o respinge prin cantonarea modestă în rada visului. Se simte în poezie, confirmată și de pozițiile teoretice ale poetului, o încăpățânare de a nu depăși pragul onirismului. Versurile lui Leonid Dimov sunt dovada fericită, dar și chestionabilă, că inspirația poate să-și înalțe aripile mereu între pereții aceleiași odăi. Chestionabilă, fiindcă nu știm cum ar fi evoluat poetic și spiritual Leonid Dimov dacă ar fi încercat și o <<despărțire>> de onirism. Dacă volumul de debut se intitulează simplu și neprogramatic Versuri (1966), urmat de 7 poeme (1968), tendința de lămurire se anunță apoi chiar din titlurile volumelor: Veșnica reîntoarcere (1982), Deschideri (1972), Dialectica vârstelor (1977), Semne cerești (1970). Titlurile aproximează o definiție a Visului. Ghimpele nevoii de elucidare e mereu prezent.”
Iată și impresiile pe care le-a făcut eseul în cauză asupra membrilor cenaclului care au asistat la lectura sa:
”Cristina este un critic riguros, cu un limbaj avizat, iar această lucrare pare a fi un soi de exteriorizare a percepției sale lăuntrice.” (Ion Avram)
”M-a surprins plăcut faptul că s-a așezat, cu discreție și modestie, în spatele poeziilor autorului, reușind să transmită atât informație cât și emoție.” (Stela Iorga)
”Stilul său se apropie de stilul lui Eugen Simion, dar cu o notă personală. Deja are un drum al ei. Oricum, să scrii despre onirism este o chestiune complicată.” (Ecaterina Păun)
”Cristina are stofă de critic literar. Scrie bine.” (Ioan Gh. Tofan)
”M-a făcut să mă duc la bibliotecă, să-l caut pe Dimov.” (Adrian Talabă).
”Vrem să citim din Leonid Dimov și, da, am cita pasaje din textul din această seară, dacă ar trebui să scriem o lucrare despre poetul respectiv.” (un grup de studente de la Facultatea de Litere).

Vineri, 24 iunie, vom fi la Cafe Paris, de la ora 17:30, pentru a viziona o expoziție colectivă de pictură semnată Cristina Neacșu, Daniela Lăcrămioara Capotă și Lucia Dan.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „Poeme – lemne ale răstignirii”

și când ai ajuns subțire ca un abur ieșind din gura unui mort, atunci Însuși Dumnezeu îți va da mâinile care ți s-au tăiat, picioarele care ți s-au retezat, inima care ți-a fost prăjită la foc mic și la urmă de tot îți va dărui totul, dar absolut totul, cum ar fi clipitul din ochiul de pasăre flămândă de dorul perechii ei. (fără titlu)

Stela Iorga a prezentat zece micropoeme prozaice cu o mare încărcătură de duritate, tristețe, dezamăgire, depresie – distilate, parcă, într-o angoasă de după care abia dacă se mai întrezărește licărul speranței sau al viețuirii, toate acestea fiind bine prinse și surprinse de cei prezenți.

”O poezie prozaică marcată de spaimă, durere și angoasă existențială.” (Ioan Gh. Tofan)
”Nu mi s-a părut diferit față de ce scrie Stela Iorga, decât faptul că textele par mai rotunjite, mai ales cele care au finalurile reușite. Uneori, este prea explicită, mai ales acolo unde ideea este, deja, sugerată; are imagini frumoase și puternice.” (Cristina Dobreanu)
”Umbra morții îi bântuie toate textele; transmite tristețe, înverșunare, răutate. Subliniază răutățile lumii, ale omului.” (Adrian Talabă)
”Trăiri și sentimente de înaltă calitate; dă liber subconștientului să se transfigureze.” (Nelu Păcuraru)
”Texte mișcătoare, pătrunzătoare în adâncul cititorului; are o abundență de simboluri; deschide căi de interpretare și te coboară într-un abis al disperării; fiecare text este ca un lemn al răstignirii. Mi-au plăcut.” (Andrei Cacinschi – LMK)
”Au, parcă, un efect terapeutic, în sensul în care pierderea generează câștig, iar frumosul coexistă cu urâtul, suprimându-se reciproc; expresiile și imaginile mi se par firești, coerente, filmice. Textele testează moralitatea pe care noi o testăm în fiecare zi.” (Alexandru Vrabie – LMK)
”Toate poemele cred că ar putea să se constituie într-un text cu fir narativ filozofic care să prezinte ceva prins între moralitate și scopul ei.” (Alexandru Iacob – LMK)

Astăzi, 17 iunie, la ora 18,00, la sediul cotidianului ”Viața liberă”, va citi Cristina Dobreanu.

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „Primul pas”

Citându-l pe A.G. Secară, Adrian Talabă a făcut primul pas spre a deveni scriitor: a citit câteva poeme la cenaclu. Mai bune, mai puțin bune, mai romantice, mai șovăielnice – nici nu contează. Deocamdată.

Căutând să scrie într-un dulce stil clasic, autorul nu a reușit să treacă de acea naivitate care îi face pe toți cei ce se avântă pentru prima dată în frumoasa aventură a scrierii să creadă că fiecare cuvânt așternut pe hârtie este demn de pus într-o carte. Mai e mult până acolo. Multe rime facile, multe ruperi de ritm nejustificate, locuri comune și două-trei rupturi de logică arată acest lucru. Am remarcat, totuși, un poem care, prin natura sa jucăuș-naivă, place într-un mod candid: ”Aștept muza/ Să mă-nvețe/ Cum să vin/ Să-ți dau binețe.// Aștept muza/ Să pot scrie/ Cum să ai/ Doar bucurie” (fragment din ”Muza”).
”Este un mod de a pune niște rime facile în versuri ce lasă impresia de construcție de dragul rimei, dar textele sunt sincere și au emoție. Există și anumite sclipiri. Îi recomand să treacă în mod constant pe la cenaclu.” (Ion Avram)
”Este primul pas al poetului pe Luna scriitorilor. Îl vom sprijini în drumul său. Sfatul meu ar fi să termine cartea așa cum a început-o, pentru a vedea diferența dintre aceasta și o posibilă a cincea carte. Mi-a plăcut <<Muza>>.” (A.G. Secară)
”Încercări pline de sinceritate și sensibilitate, dar trebuie mai multe lecturi de poezie contemporană. Dacă vrea să continue în acest stil este alegerea dumnealui.” (Anca Șerban-Gaiu)
”Îmi place cum prezintă lucrurile prin versurile sale. Apreciez curajul cu care a venit la cenaclu.” (Iosif Roca)
”Scrie melancolic. Textele sunt presărate cu naivități bine simțite. Îi recomand să studieze tehnica de scriere a versului clasic. Trebuie atenție la alegerea cuvintelor.” (Nelu Păcuraru)
”E nevoie de acumularea unei culturi lirice și recomand exerciții de stil. Încărcătura lirică lasă foarte mult de dorit.” (Stela Iorga)
”Textele din seara aceasta reprezintă modul autorului de a iubi. Au o anumită frumusețe și mi-ar plăcea să văd mai mult curaj. Poemele sale sunt, acum, ca niște blocuri de marmură cărora li s-au șlefuit doar colțurile.” (Lăcrămioara Capotă)
”O poezie simplistă, naivă, cu rime ușoare și clișee.” (Ioan Gh. Tofan)
”Poezia este o modalitate de exprimare a unor trăiri, iar poemele sunt ca niște copii, unii mai frumoși, alții mai puțin frumoși, dar nu sunt eu în măsură să spun care sunt aceia.” (Carmen Neacșu)
”E greu să judeci trăirile și sentimentele, dar forma literară pe care o iau poate fi judecată. Până acum textele sunt banale. Îl sfătuiesc să vină în continuare la cenaclu.” (Cristina Nedu)

Vineri, 10 iunie, în holul „Viața Liberă”, de la 18:00, citeşte Stela Iorga.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „Descântec de împoezire”

În cele zece texte prezentate de poetul Gabriel Gherbăluță, s-au putut remarca fragmente atât în vers alb: ”nu vei reuși să tragi peste tine/ perdeaua roșie a tristeții”, ”în jurul mesei rotunde/ stau silabele”, ”ca să scrii poezie/ (…)/ rostește înainte de trei ori/ un descântec/ descântecul de împoezire”, precum și în dulcele stil clasic: ”cânt de stea cu bască/ în vrăjitorească”, ”de din sus, doar de din sus/ m-a lovit un dor nespus”…, și multe altele, poate chiar mai deosebite, care-l recomandă pe autor ca poet al cetății bântuit de inspirație, dar și de raționalitatea care-l plimbă sâcâitor între Cervantes și Shakespeare. Textele au fost receptate pe măsura valorii lor. ”Poezia lui G.G. se află la confluența dintre romantism – cu versurile izvorâte din propria suferință, simbolism – afirmarea poeziei ca alchimie capabilă să transforme înțelesurile comune în sensuri noi și modernism”. (Mirela Gheorghe) ”Abundă de metafore și simboluri; alternanța între versurile cu rimă și cele cu vers alb par prea prozaice; cred că mai trebuie o muncă de editare.” (Andrei Velea) ”Mi-au plăcut foarte mult.” (Adrian Talabă) ”Ca o calitate – poemele cu rimă pot fi puse ușor pe muzică”. (Gabriel Ghimpu) ”Mi-au plăcut toate versurile. O lectură lejeră. Poate ar fi trebuit grupate pe genuri – cele în versuri cu rimă separate de cele cu vers alb”. (Stela Iorga) ”Poetul Gabriel Gherbăluță nu se dezminte și demonstrează prin vers ușurința cu care poate trece de la un registru la altul în ceea ce privește tema abordată și stilul în care este scrisă poezia. Versurile sale ne surprind, dar ne și schițează pe chip un zâmbet prin umorul fin la care apelează. Magia fiecărui gând își face efectul în funcție de cum este percepută poezia. Se vede dorința de evadare din realitate, îmbrățișarea jocurilor ca un colac de salvare. Deși par incantații, unele poeme au o notă de tristețe. Modul în care expune este atât de expresiv, încât totul se derulează filmic. Sub cortina cuvintelor se ascunde o avalanșă de întrebări care rămân adeseori fără răspuns. Poetul pare a nu-și găsi locul în lume.” (Roxana Lupoae)

Începând de vineri, 3 iunie, Cenaclul Noduri și Semne revine la sediul cotidianului Viața Liberă. Cu această ocazie, mulțumim dlui Comandant locotent-colonel Remus Octavian Popa și dnei Giorgiana Tudosă din cadrul Casei Armatei, care ne-au găzduit în perioada în care sediul V.L. a fost în renovare/ modernizare – cu mențiunea că vom păstra relațiile de colaborare la activitățile culturale viitoare.

Vineri, 3 iunie, ora 18,00, la sediul cotidianului Viața Liberă, citește Adrian Talabă.

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „Detectivul cenaclului”

La întrunirea de vinerea trecută, Iosif Roca ne-a prezentat un fragment din viitoarea sa carte, cu titlul prezumptiv Detectiv – în căutarea adevărului, unde îl regăsim ca personaj chiar pe autor, care – în calitatea sa de detectiv particular – ne prezintă o poveste/ situație întâlnită în profesia sa – un caz emoționant, captivant și interesant, autorul etalându-și forța descriptivă și apetitul pentru detaliile specifice acestei meserii, aspecte care au fost observate și comentate de membrii prezenți ai cenaclului.

”Promițător; să mai lucreze pe text, cu mai multă atenție la construcție, la legăturile dintre pasaje și la alternanța planurilor; îi trebuie mai multă transfigurare. Să treacă la nivelul următor, cel al mofturoșilor/ pretențioșilor. I-aș sugera să se inspire și din Dinții ascuțiți ai binelui a lui Bogdan Răileanu.” (A.G. Secară)

”Pare a fi în cheia seacă a informaționalului; mi se pare puțin disproporționată tema copilului dispărut din prima parte, față de a doua parte – întâlnirea celor doi colegi de școală; are o notă de autenticitate acolo unde descrie faleza Dunării; cursivitatea textului pare firească.” (Gabriel Gherbăluță – G.G.)

”Are aerul de carte polițistă și este literară. Tehnica dialogului mi se pare corectă.” (Nelu Păcuraru)

”O poveste captivantă – aștept urmarea.” (Laurențiu Mardare)

”Povestea copilului răpit, apariția detectivului, periplul acestuia prin mintea celorlalte personaje implicate în aflarea de noi informații utile, determinarea acestuia de a soluționa cazul – plasează fragmentul prezentat în zona romanului polițist. Este surprinsă atitudinea tranșantă a detectivului. Textul are un caracter mai mult informativ, telegrafic, cu o exprimare oarecum simplistă, care merită revizuită pentru a capta atenția cititorului, nelăsându-i alternativa de a se plictisi. Mi se pare o alegere bună să îmbine narațiunea, dialogul, observațiile, versurile și chiar gluma la final de fragment, dorind a se pune, însă, accent pe partea de expunere a situației, a răpirii și acțiunii. Sunt necesare a fi exprimate cu predilecție elemente care induc frica, voința, curajul, puterea, acea linie firavă între viață și moarte, pentru a crea suspans și dorința acerbă de a afla pas cu pas ceea ce urmează să se întâmple. Fragmentul prezentat are un fir narativ interesant, care promite – fiind loc, totuși, de mult mai multă imaginație. (Roxana Lupoae)

Vineri, 27 mai, ora 18,00, la Paris Café, va citi poetul Gabriel Gherbăluță.

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „Cenaclul Noduri și Semne la Muzeu, să re-ia lumină!”

Membrii cenaclului au fost invitați vinerea trecută la o lansare de carte care a avut loc în generosul spațiu din grădina Muzeului Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos, partener în organizarea evenimentului patronat de către Biblioteca Județeană ”V.A. Urechia” Galați. A fost vorba (sau au fost vorbele) despre „Căderea în lumină”, a treia carte de poezie a doamnei Ana Tunaru, carte de maturitate lirică, de o sensibilitate aparte, după cum a subliniat părintele Eugen Drăgoi, care a fost primul care a vorbit despre poemele autoarei, despre „primăvara care poate fi în orice toamnă”. De altfel, moderatorul întâlnirii, scriitorul și criticul literar Adi-george Secară, în această ordine de idei a remarcat că prima zi de căldură autentică a anului a venit cu această carte, nu întâmplător fiind lansată la umbra unuia dintre arborii-monument ai Grădinii Muzeului:  La pagina 83 a cărții Anei Tunaru, există o ipoteză, poemul „Copacul care am fost”: „Știu sigur/ că în altă viață/ am fost copac;/ cu ramurile despletite/ în văzduh,/ atinse de dor/ de zbor,/ cu rădăcini adânci/ în pământ,/ ca să-mi rămână zborul/ doar în vis/ și-n gând.// Setea de lumină/ neostoită,/ aproape vegetală,/ mi-au dat-o frunzele,/ fremătând din nervuri/ la întâlnirea cu soarele.// Puterea de-a-nflori/ o am/ de la copacul/ care-am fost/ (și mai sunt uneori)/ crescut în mine,/ doldora de flori.” (…) Scrie Ana Tunaru că „un fel de plantă” este omul! Și aceasta ne aduce aminte de Pascal și a sa trestie gânditoare! Și este un fir de iubire de înțelepciune în textele Anei Tunaru, un fir de Ariadnă care ne duce către „Miezul Bucuriei” (în linii mari este o carte a Bucuriei, a unui nou fel de a învăța omul „să zboare” și să se bucure de aceasta!), către Marele Dar pe care Divinitatea l-a făcut oamenilor: „Ține-mi, Doamne, fructele pe ram,/ Bobul plin pe toți ciorchinii viei,/ Dăltuiește-mi chipul în Lumina Ta,/ Sufletul – în miezul bucuriei!” Au mai vorbit despre carte, despre poeme (și re-citând/ citind), ori despre Omul Ana Tunaru profesorul Vasile Leonte, Katia Nanu, Maria Stanciu, Maria Bălan, care i-a dus aminte doamnei Ana Tunaru de marea sa dragoste din tinerețe, Nichita Stănescu, Alina Mohorea, părintele Paul Dumitrașc, micuțul nepot Tomas (care a gângurit, intrând în dialog cu moderatorul). Au existat și două momente muzicale susținute de Elena Boldeanu – Seminarul Teologic ”Sf. Andrei” Galați (îndrumător, prof. Dan-Eugen Drăgoi), cu adevărat înălțătoare, care au provocat oamenii să afirme că este o Voce despre care cu siguranță se va mai auzi! Așa cum cu siguranță se va mai auzi și se va mai citi și poezia Anei Tunaru!

Astăzi, la ora 18,30, la Paris Cafe, va citi proză Iosif Roca.

Halil M. Stroe

Cronică de cenaclu: „Aș fi apăsat butonul”

De obicei, spun și eu câteva cuvinte înainte de a le consemna pe cele ale colegilor de cenaclu. Ce mi-a plăcut, ce nu prea… Însă, de data aceasta, cel mai potrivit lucru pe care aș putea să-l spun despre grupajul de poezii adus de Carmen Neacșu este că, dacă am fi fost la un concurs în care români cu diverse talente vin să promoveze în etapa următoare, eu aș fi apăsat pe butonul care să o trimită direct în finală, chiar după prima poezie. Aș fi apăsat pe golden buzzer cu amândouă mâinile! Și nu am fost singurul care a simțit așa vinerea trecută:

„Carmen Neacșu este o romantică. Incurabilă, dar și modernă. Poemele ei au multă tensiune, mult dramatism. Imagini foarte frumoase, izvorâte din sensibilitate și candoare. O calitate a poemelor este că ele au o poveste și captivează, prin ea, cititorul” (Ion Avram).
„E genul de poezie în care mă simt bine. Mă simt acasă. Pentru mine, Carmen este o revelație. Sunt poeme care au o muzicalitate interioară remarcabilă, ca niște șansonete. Ele curg firesc, fără stridențe și discordanțe. Sunt texte în care ficționalul liric se amestecă cu experiența personală. O felicit!” (Gabriel Gherbăluță).
„O poezie sensibilă, cu o notă rafinată, aristocratică. Versuri excepționale, cu metafore curate” (Marilena Apostu).
„Poeme de o simplitate admirabilă! Totul curge firesc, nu e nimic sofisticat. Deși în multe dintre versuri se simte o anumită durere, acestea au și darul de a vindeca. Delicatețe, parcimonie, sensibilitate. Toate poemele sale sunt niște bijuterii” (Anca Șerban-Gaiu).
„Versurile ei curg ca niște note muzicale pe clapele unui pian. Alte versuri sunt ca niște icoane pictate, iar Carmen este un pictor extraordinar care se poate exprima artistic atât prin culoare, cât și prin cuvânt” (Lăcrămioara Capotă).
„A scris aceste poeme, parcă, pentru a mântui lumea într-un fel frumos. E o poezie excepțională prin încărcătura de simboluri și emoție autentică. Toate gândurile sunt așezate acolo unde trebuie și îl lasă pe cititor să îi facă propria meditație. A fost o seară minunată!” (Ecaterina Păun)
Minunată, într-adevăr. Iată: „Oriunde întorceai capul/ era decembrie./ Încolțise frigul chiar și peste/ casele din poze.// Își ținea respirația în fularul roz./ Amintirile alergau prin fața/ ochilor/ trenuri care avea pe geam/ urme în miniatură.// Genele ninse ale fetiței cu/ breton/ păreau înflorite/ într-o carte.// Au fost zăpezile acelea” (Au fost zăpezile acelea). Sau: „Mi-ar fi plăcut să-ți cânt asta/ mai ales în nopțile în care cad/ stelele/ Să le ridic/ să le pun la locul lor/ ca pe o lumină de lut” (Cerul se scutură).

Vineri, 13 mai, suntem la o lansare de carte organizată de Biblioteca „V.A. Urechia”.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „Metafora care pictează”

Dacă s-ar inventa un aparat care să materializeze felul în care percepem viața în tot felul de obiecte care să ne decoreze casele, unii ar avea pereții tapetați cu bani, alții cu pungi de semințe, unii cu partituri de simfonii, alții cu chitare electrice, unii cu motoare de sute de cai putere, alții cu biciclete, iar Marilena Apostu cu picturi abstracte, surprinzătoare prin puterea lor de sugestie și prin claritatea execuției. Pentru că poemele cu care a venit la cenaclu vinerea trecută sunt remarcabile mai ales prin senzația de cascadă de metafore pe care o dau.

Departe de a fi obositoare – după umila părere a cronicarului – metaforele din poemele inedite (așa cum și-a intitulat grupajul) spun povești profunde, încriptate atât cât să facă plăcere cititorului inițiat. Deși unele necesită mai mult de o citire (așa cum se întâmplă des în poezia modernă), versurile poetei au în ele calitatea aceea de poezie autentică pe care o simți și dacă nu ești un profesionist al cuvântului: ”Mă voi duce acolo să aștept / umblă cerșetori / să le dau sfaturi în nopțile geroase / cum să găsească femeia cu lacrimi de aur / trotuarele devin neîncăpătoare / așteptând cuvinte înșirate până la os.”

În universul poetic al Marilenei Apostu, cuvintele primesc binecuvântarea de a forma imagini, iar imaginile pot naște fapte: ”Lăsați cuvintele să vină la mine! / lăsați ferestrele să nască fapte”. Generozitate îmbinată cu sensibilitate și talent.

”Scrie cu gândurile inimii, ca o terapie. Multe metafore prin care se exteriorizează. Unele poeme au mai multe planuri, cu un mesaj puternic. O felicit pentru asemenea realizări” (Iosif Roca).

”Marilena Apostu are o naturalețe remarcabilă, o trăire autentică, iar uneori aceste trăiri au o acuitate până la delir. Expresiile inedite și remarcabile plus predilecția pentru personificare și figurativ încarcă poezia cu sensuri. Trece ușor de la nostalgie la duritate, de la regret la speranță. Se simte talentul și poate fi numită, fără greș, o poetă” (Ion Avram).

”Sunt poezii cu sufletul la gură. Există o anumită intensitate care mă face să spun asta. Există provocări la fiecare vers, ca și cum ar scormoni în suflet. Este o poezie completă, nu doar cu trăiri” (Carmen Neacșu).

”O poezie modernistă, impresionantă, de un ceremonial formalist” (Leonard Matei).

”E un amestec de clasic și postmodernism. Tonul este cel al tragediei, al femeii contemporane. Fractalismul caracterizează aceste creații în sensul că ele abundă de imagini colate. Toate aceste flash-uri conțin o puternică notă autobiografică. E o topire a prezentului în trecut” (Gabriel Gherbăluță).

„Poemele doamnei Marilena Apostu – un caleidoscop de imagini, acţiuni, un ping pong de gânduri de la o stare la alta ce nu îţi dâ timp sâ te acomodezi, tumult de sentimente ce  surprind, exprimate prin metafore, personificări, comparaţii.  Reprezintă o invitaţie la imaginaţie.

Încearcă să implice cititorul: „Hai la somn!”, „Lăsaţi cuvintele să vină la mine!”,  „nu mă baga în seamă”, „iată…”, „”hai, urlă”, „”tăcere domnilor”

Remarc abilitatea de a jongla între tristeţe şi bucurie, reprezentată atât de o abordare pesimistâ a anumitor momente din viaţă surprinse, o încercare de a ieşi la suprafaţă înecată de o mare de trisiteţe şi abandonare, dar  şi versuri  pline de lumină şi bucurie. ( „iubesc ochii blânzi, copacii imaginari şi rochiile frumoase”)

Verbele folosite ţin atenţia vie.

Apelează des la răbdare sau induce ideea de a se avea răbdare, care oferă timp de a medita şi de a lua decizii corecte, o calitate rar întâlnită, o virtute pentru cel ce o deţine.

Regăsesc în versurile sale sentimentul singuratăţii, o fiară care muşcă fără milă ori un şarpe care te sugrumă, ( „au trecut ani de când te aştept”, „manual al singuratăţii”, „frigul umple camera”)

„Ridică-te”, „chiar şi în cârje să mergem” – imboldul dat de a se mobiliza şi a trece peste orice impediment

„Am un bilet  de căţărat pe creste şi mi-e frică” – ideea de a tinde spre atingerea unui obiectiv, frânată de o oarecare teamă de a risca, o prudenţă faţă de eventualele situaţii ce vor apărea, urmată de remuşcarea : „niciodată n-am atins muntele”, dar care nu exclude totuşi o posibilă rezolvare

Concentrarea figurilor de stil ajută cititorul să configureze imaginativ ceea ce poeta doreşte să transmită. Luate separat versurile mă fac să înţeleg mult mai uşor textul.  Ca un tot unitar mă bulversează puţin trecerea de la o imagine la alta, de la o idee la alta.

Poezia este un cumul de emoţii în cuvinte, care scrise sau recitate trebuie să  clintească ceva în sufletul omului.  Poemele sunt percepute subiectiv în funcţie de cum empatizează fiecare cu cele scrise.

Consider că o notă accentuată de optimism, de a scoate în evidenţă mai mult bucuria, frumosul  nu ar strica niciunui poem.

Fiecare poet îşi pune însă amprenta în poezie ca o oglindire a trăirilor şi imaginaţiei sale. Restul  reprezintă  păreri  de care ţine sau nu cont pe viitor in urma unei  indelungi analize.

Versuri care mi-au trezit interesul:

„vom pleca la teatru, avem bilete deja rezervate, vom fi scenă, sală, spectacol”

„Câte degete are sufletul tău?…atâtea degete cât să te pot cuprinde”

„Am tâmplele cât imnul câmpiei”

„În fiecare seară cârpesc viaţa ca să îmi fie de ajuns”, etc.( Roxana Lupoae ).

Azi, de la ora 18,00, la Casa Armatei, citește Carmen Neacșu.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „SERENADA CU PICIOARE – după Leonard”

Cu titlul Serenadă/ fericirea are picioarele tale, Leonard Matei ne-a citit o serie de flashuri poematice numerotate și grupate pe cinci pagini, ce vor face parte dintr-o lucrare mai amplă. Din ce ni s-a prezentat se vede că autorul își menține stilul, deja recunoscut, în care ideaticul este bine susținut de sugestie, de un limbaj adecvat, modern și de multă metaforă, și că are o corelație echilibrată între ficțiune și realitatea imediată, palpabilă. Iată:

”aici nu e milă nici păsare/ poate dacă aș avea talentul unei pisici/ care-și fugărește coada în ocoluri fixe/ printre cracii pantalonilor puși la uscat/ un consum din sine despre sine/ ar fi perfect reglementat/ nu m-aș pierde în amănunte/ nu aș descrie o imagine fără nici o urmare/ nu aș țipa nu aș cere/ și mi-ar reuși acest text acest pod/ această atelă această scăpare”

”Leonard Matei îmi confirmă, încă o dată, că nenumărate sunt căile poeziei. Mi s-a părut, totuși, prea abstractizat.” (Gabriel Gherbăluță – G.G.)

”Un fel de flash-uri ce apar după o cortină pictată; este foarte încifrat; are un stil care, de acum, îl reprezintă.” (Carmen Neacșu)

”Versurile lui Leonard Matei sunt asemenea unui joc de tip flipper – atunci când bila de metal este propulsată și, deși are o mișcare aleatorie, reușește să atingă ținte după ținte, povești, întâmplări, filme, căci jocul este o călătorie în lumea poetului, mereu altfel.” (Lăcrămioara Daniela Capotă)

”Poeme în forță, construite într-un colaj de metafore vii și puternice. Firul roșu este atmosfera creată care unește toate poemele.” (Anca Șerban-Gaiu)

”Cade în patima lui, mai veche, de a fi prea criptat; față de cărțile lui anterioare, unde are poveste, aici este prea esențializat; aceste flash-uri disparate, nelegate și nedigerabile îl pot face să cadă în prea mult abstract.” (Andrei Velea)

”Multe observații de tip suprarealist; în prima parte, mi s-a părut mai coerent decât în partea a doua – unde este mai abstract. Are și imagini excelente.” (Iulian Grigoriu)

”În prima parte, se vede multă făcătură – dură, șocantă. Partea a doua este mai reușită; din punct de vedere estetic, este viu, scrie matur, are forță.” (A.G. Secară)

” Picioarele – un laitmotiv regăsit atât în titlu cât şi în versurile prezentate. Prezenta lor aduce fericire, independenţâ, acţiune. Totul parcă prinde contur când există mişcare. Lipsa ei poate deprima.

Fiecare fragment sau strofă  are o altă imagine, sunt prezentate întamplări diferite, din trecut, din prezent, o înşiruire de trăiri, gânduri, dorinţe, aduce în prim plan şi copilăria prin apelarea la personajele din poveşti, copilul care se joacă, înălţarea unui zmeu, cât şi aspecte legate de istorie, necesitatea de a fi liberi

–          O imagine amuzantă este dată de ciorapii găuriţi în călcâie, cracii pantalonilor puşi la uscat

–          Semn de umanitate : „să o ducem undeva unde se poate să nu o calce”

–          Este un text care atrage atenţia prin trecerea de la un subiect la altul, nu pare a avea o continuitate şi asta surprinde. Scrie, însă, într-o manieră  care nu e accesibilă tuturor tocmai prin faptul că textul nu e uşor de înţeles, realizându-se din start o selecţie a cititorilor.

–          Poemul  abundă în întâmplări, personificări, metafore, o abordare inginerească  a unor imagini transmise.

–          Se simte necesitatea revenirii cititorului la text pentru decodificarea lui.

–          Mi-au plăcut versurile: „Să începem cu cerul descântat într-o sită de nori”, „Din gura somnului vrăjit a fost înălţat un zmeu”.

–          Ultima strofă este mai explicită, poate şi pentru că ni s-au furnizat anumite indicii prin relatarea făcută despre prietenul său înafara textului citit.

Periplul prin poezia lui Leonard Matei este o continuă surprindere şi  o atenţie ţinută trează în dorinţa de a-i descifra versurile. Este asemeni unei vizite printr-un muzeu fără ghid. Înţelegi, vezi unele lucruri, iţi formezi o vagă părere, dar rămân şi multe goluri deoarece nu cunoşti ideea de la care s-a plecat ori povestea din spatele lor, care ar elucida misterul, ar lega totul şi s-ar face conexiunile corecte.” (Roxana Lupoae)

Vineri, 29 aprilie, la ora 18,00, la Casa Armatei, va citi Marilena Apostu.

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „Confesiuni graduale”

Într-o expunere oarecum graduală ca timp și gen literar, Ecaterina Păun a prezentat în cenaclu șapte poeme grupate sub titulatura Geneza și un eseu intitulat Confesiune de gradul zero – Păcatul originar sau Libera Alegere. Ambele genuri literare au ca bază de plecare/sursă de inspirație Vechiul Testament. Textele, de factură poematică – atât prin forma de expunere, cât și prin ritm interior și muzicalitate – au un fir epic de relatare și meditație asupra unor pasaje ale Genezei. Eseul a fost considerat de unii comentatori ca o prelungire a poemelor. Redăm din comentarii:

”Mi-a plăcut prima parte – repovestirea Genezei – dar această interpretare a textului biblic are un mic păcat: încărcătura de epitete nu-i este benefică; o surpriză plăcută.” (Gabriel Gherbăluță – GG)

”În poeme – i-aș recomanda să evite truisme de genul păsările zboară, peștii înoată, etc…. Se vede că este o bună creștină.” (Ioan Gh. Tofan)

”Poemele seamănă cu o predică liniștitoare pe care o asculți din strană.” (Daniela Lăcrămioara Capotă)

”În eseu, are multă iubire față de creația divină.” (Carmen Neacșu)

”În poeme, are o simplitate de bun augur – ca o adiere, ca o atingere fină pe obraz cu niște degete subțiri.” (Anca Șerban-Gaiu)

”Fiind, cumva, ateu, poemele mă depășesc complet; temele fiind religioase, evlavioase – par a nu ține de estetică, ci de altceva; un exercițiu de adorație organizat pe versuri.” (Andrei Velea)   

”Mi-a plăcut mai mult grupajul de poezii decât eseul – care ar fi putut fi, foarte bine, poezie; primele cinci poeme mi-au plăcut mai mult, au valoare estetică; repunerea unui text consacrat în formă poematică are un mobil: pare a merge pe niște urme pe care le descrie; să se poziționeze și față de alte tradiții care sunt numeroase. Nu sunt de acord cu afirmația referitoare la truisme.” (Iulian Grigoriu)

”Eseul este un fel de al optulea poem; ar fi de dorit mai multă imaginație în aceste relatări/interpretări.” (a.g. secară)

”În Geneza, simte nevoia să puncteze ideea lucrului bine făcut; totul decurge după un plan bine stabilit, eliminând orice dubiu prin cuvintele folosite deseori la sfârşitul poemelor: E bine, a fost bine.

– induce calmitatea, încrederea în puterea lui Dumnezeu deoarece a avut  priceperea de a desăvârşi creaţia sa, echilibrând totul

– deşi simplitatea  uneori frapează poate în acelaşi timp să priveze textul de esenţial. Consider că mai există loc de a fi folosite verbe sau figuri stilistice cu o încărcătură sau o putere mai mare de sugestie.

să scăpăm de povara alegerii – detaşare după momentul creaţiei, o pasare a deciziilor către fiecare individ în parte.

– din versurile „şi din lut lucrat cu o lacrimă/ cu un zâmbet/ cu mângâieri…” reiese faptul că femeia, omul, în general, reprezintă o contopire de tristeţi, bucurii dar în care se regaseşte şi capacitatea de alinare pe care o foloseşte fiecare în funcţie de cum empatizează cu cei din jur, caracteristici viabile, desprinse din realitate.

Mi-a plăcut versul despre Eva : „Ea cântă şi plânge viaţa.”

-„Am nevoie …../ și de multă, multâ vreme” – timp de meditaţie, ideea continuităţii, nesfârşirea sau curgerea timpului de la o generaţie la alta.

 În ceea ce privește eseul despre Adam și Eva, mi s-a părut o relatare putin copilăroasă, care necesită  o revenire la text, îmbunătăţirea acestuia astfel încât să nu inducă plictiseala, să atragă atenţia, poate prin mai multă mişcare, prin metafore sugestive, prin descrieri surprinzătoare, prin întrebări care să conducă la meditaţie. Mi-a placut abordarea usor amuzanta a situatiei.” (Roxana Lupoae)

Vineri, 29 aprilie, ora 18,00, la Casa Armatei, va citi Marilena Apostu.

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „Ajarescu și Nichita – BARĂ LA BARĂ”

Prozatorul Dimitrie Lupu ne-a povestit odată în cenaclu că, prin anii `60, când lui Nichita Stănescu îi apărea primul volum de poezie, Sensul iubirii, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, aproape simultan, la aceeași editură, i se publica și poetului gălățean Simon Ajarescu prima carte, Metaîntâmplări. Au pornit bară la bară, mai spunea prozatorul, și ambele apariții au făcut vogă în epocă, Simon Ajarescu fiind receptat, de unii critici ai vremii, drept mai valoros decât Nichita. Însă, sistemul de promovare a valorilor în Capitală fiind superior celui provincial, traseele literare ale poeților au fost total diferite, ascensiunea lui Nichita fiind rapidă și strălucitoare, iar Simon Ajarescu rămânând în umbra provincialismului, deși nu a încetat să scrie, păstrându-și talentul și înălțimea valorică. Mulți oameni de litere, mai mult sau mai puțin consacrați, au scris despre opera poetului gălățean, când era în viață, dar, mai cu seamă, după ce a plecat în Eternitate – cum se întâmplă de obicei. În acest sens, la întâlnirea de vinerea trecută, Ioan Gh. Tofan ne-a prezentat un interesant capitol din cartea sa ”Viață de pilot”, intitulat ”Simon Ajarescu, neprețuit prieten și mentor”, din care redăm următorul pasaj: ”(…) Am să menționez doar două momente din acei ani, în care apare POETUL. (…) Pe 2 decembrie 1973 Simon Ajarescu îmi vorbește despre inițiativa constituirii unei școli de literatură la Galați, care urma să se numească Grup Literar 12. A doua zi, la Restaurantul Vânătorul, după cenaclu, câțiva dintre cei care trebuiau să constituie grupul, respectiv, Antoniu, Gurău, Parapiru, Colceriu, Florin Cilincă, Eniceicu și umila mea persoană, porneau discuțiile în această privință. Știți și d-voastră că nicăieri spiritele nu strălucesc mai mult decât la reuniunile bahice. S-au mai purtat ulterior discuții pe această temă, dar nu mai știu cum s-au finalizat pentru că eu frecventam tot mai rar reuniunile literare. Pe 16 iunie 1975 Simon Ajarescu recită la cenaclu un poem superb care începe și se termină cu acele celebre cuvinte, care îl defineau atât de bine, Sunt un venetic sideral, din poemul scris pe 3 martie 1974. Cezarina Adamescu a trecut acest poem într-unul din cele două volume, închinate poetului dispărut, pe care le-a publicat recent.”   Despre Simon Ajarescu ar mai trebui amintit, printre altele, că a fost membru U.S.R., membru al Cenaclului Noduri si Semne, precum și Cetățean de onoare al municipiului Galați, iar una dintre străzile orașului îi poartă, azi, numele.

Astăzi, la ora 18,00, la Casa Armatei, va citi Ecaterina Păun.

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „Andrei Velea – în divorț cu poezia”

Vinerea trecută, s-au prezentat în cenaclu două lucrări de factură erotică și chiar mai mult – declarate de autorul Andrei Velea ca fiind de intenționată strictă relatare – într-un registru de o frustețe și indocilitate dezarmante față de canoanele obișnuite ale scrisului. Lipsit de ficțiune și semnificație și fără nicio urmă de ecliptism sau decență, textul a fost analizat și discutat într-o asistență de excepție:

”Un soi de antipoezie; m-a ținut în priză; inserțiile de umor fac bine textului; rezumând, am încercat să nu fiu șocat.” (I. Mardar)
”Inserțiile umoristice fac diferența între factura erotică și cea porno; poemele duc cu gândul și la unele scrieri ale lui Bukowski.” (G. Gherbăluță)
”De literatură porno a fost acuzat și Mircea Eliade; scrie un soi de antipoezie față de el însuși, unele scene ne trimit și la kamasutra.” (B. Silion)
”Un divorț de poezie în care își manifestă, totuși, apetitul față de lirism; viața așa cum este; multă proză în cele două poeme; trimiterile la războiul din Ucraina vor ajuta la localizarea în timp a textului.” (A.G. Secară)
”Are dezinvoltură și plasticitate în exprimare; duce cu gândul și la literatura interbelică – ”Jurnal de sex” sau ”Poemul Invectivă” ale lui Geo Bogza; ideea eliberării din raiul conjugal mi s-a părut interesantă” (M. Vasile)
”Legătura între concret și abstract dă poezie textului; abundă de o masculinitate toxică.” (V. Pușcașu)
”Fac parte dintr-o generație care a pierdut această dezinhibare; nu-mi place un astfel de scris; apreciez, totuși, curajul autorului.” (D. L. Capotă)
”Pare o scrisoare confesivă; repetițiile slujesc textul; undeva există ceva foarte delicat ce poate fi expus într-un roman de succes.” (C. Neacșu)
”Persoanele care sunt mai pudice pot fi șocate; în toate artele – astăzi – se întâmplă astfel de experimente.” (M. Turcu)
”Este o proză confesivă cu elemente sexuale explicite în exces; se desprinde imaginea unui bărbat trist care parcă are un ADHD sexual, e conștient de asta; lipsesc gingășia, bogăția sufletească, complementaritatea intelectuală etc.” (S. Iorga)
”Textul se pretează mai mult la proză; prea multă sexualitate; mă așteptam la mai multă poezie; aș citi-o doar ca experiment; de apreciat umorul și cele câteva metafore.” (M. Gheorghe)
”Un text la care nu vei vrea să mai revii; riscă să fie luat prea personal; o relatare cu mici inserții de poezie; nu pare literatură.” (C. Dobreanu)
”Tonul confesiv, lipsa de metaforă, lipsa de pudoare duc cu gândul și la Mircea Cărtărescu; are savoare.” (A. Șerban Gaiu)

Vineri, 8 aprilie, la ora 18,00, la Casa Armatei, va citi prozatorul Ioan Gh. Tofan.

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „Poezia ca o lacrimă”

Poemele Ancăi Șerban-Gaiu au fost, metaforic vorbind, lacrimi pe mormintele victimelor celui mai absurd război din secolul XXI – dar ce război nu e absurd?! Din această cauză, cronicarului îi vine greu să comenteze ședința de vinerea trecută, dar trebuie să o facă, pentru că muzele nu mai trebuie să tacă atunci când armele vorbesc.

Puternice și izvorâte din mocnirea atâtor dureri, poemele Ancăi – în formă de proze poetice – au stârnit emoție și aprecieri pozitive. Imaginile de o plasticitate remarcabilă, rod al unei imaginații pe alocuri debordante, transformă cititorul într-un canvas pe care autoarea pictează cu ușurință, când conturând cu atenție și migală, când aruncând pur și simplu cu penelul culori care se amestecă firesc, printr-un număr de magie specific poeților cu har – ”Dima, mama crește acum mai frumoasă decât florile care i-au supraviețuit. Deasupra ei soarele s-a înnegrit, a putrezit și s-a desprins din corabia lui minunată. Dima, doar pământul întinerește pentru că se hrănește cu sânge cald. Pentru că degetele lui desenează. Pentru că pântecul lui e un imens șotron” (Scrisoare din Mariupol).

Senzația pe care o lasă versurile acestea despre o lume în care moartea e ceva cu care aproape că ieși la plimbare de mână pe străzile bombardate este că viața va merge mai departe, chiar dacă pare a se fi oprit în loc o clipă. Cu ușoare modificări acolo unde unele cuvinte dau senzația de superfluu, textele Ancăi Șerban-Gaiu pot face oricând parte dintr-o istorie scrisă în versuri a omenirii, un posibil capitol cu titlul „Ucraina rezistă printre lacrimi”.

„A crescut în poezie. Sunt versuri care arată un progres față de alte producții ale sale. Textele de azi sunt de o strictă actualitate, impresionante și impresioniste în același timp. Versuri de o atmosferă intensă. Ritmul interior este alert și dramatic. El dă o muzicalitate specifică textelor. Are multe imagini memorabile” (Ion Avram).

„Textele vin din aceeași zonă cu care ne-a obișnuit Anca. Reușește să se adune foarte bine atunci când are o țintă în sensul că zona de intenționalitate se mișcă foarte bine. Felul în care se așază lucrurile este remarcabil” (Leonard Matei).

„O prinde bine această îmbrățișare a momentului. Este o atitudine poetică sănătoasă. Este inspirată, iar textele sunt bune, cu metafore puternice. Totul pare copleșitor. Resimte momentele în deplinătatea lor” (Andrei Velea).

„Războiul e doar un pretext. E un fond anti-război, iar prozo-poemele ei sunt foarte frumoase. Nu m-au dezamăgit. Poate că unele fraze ar putea fi altfel așezate. Imagini frumoase și fragmente emoționante” (Gabriel Gherbăluță).

Vineri, 1 aprilie, de la ora 18.00, la Casa Armatei, citește Andrei Velea.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „Iulian Mardar à la secretul armei secrete”

Vinerea trecută, Iulian Mardar ne-a citit Scena I, Actul I din piesa/ comedia cu titlul provizoriu Control – Alt – Delete în care păstrează înălțimea ștachetei umoristice cel puțin la nivelul cărții sale ”UIMITORUL JACK – Jack A. Wesome” publicată recent și care ne-a dus cu gândul la cartea lui Romain Gary (Emile Ajar) – ”Ai toată viața înainte”, la ”Soldatul Švejk”, la ”Ilf și Petrov” și chiar la ”Micul Prinț” a lui Exupéry.

Iulian Mardar are un umor de calitate, cerebral, în care absurdul și raționalul se completează firesc, fără balansări exagerate – ceea ce înseamnă că știe să-și strunească ”tastatura” în așa fel încât mesajul să devină captivant printr-o expunere amuzantă în care ideaticul nu încurcă, ci stimulează percepția cititorului/ auditoriului. Un dozaj echilibrat între diferitele forme de umor – de situație, de limbaj, de nume de personaje etc. – încarcă textul cu picanterii savuroase și nu numai. ”M-a captivat.; are o fire glumeață în tot ce scrie; mesajele sunt frumoase și pline de ceva uman” – a observat prozatorul Iosif Roca.

Poeta Marilena Apostu observă că ”multe lucruri sunt punctate din realitate, din viață și calitatea ideilor este de apreciat.”

”Sper să continue la fel și restul piesei; cred că pentru un regizor indicațiile scenice sunt o încântare; dialogurile sunt firești, alerte și pline de un comic al absurdului care vine și din amestecul dintre modern și arhaic; personajele sunt umane și unele – pline de amărăciune, dând piesei și o notă de tragi-comic; are și zone de umor gros, dar rare, încât nu deservesc textul”, a punctat, competent, poetul Gabriel Gherbăluță.

A încheiat comentariile criticul A.G. Secară, menționând: ”Iulian Mardar este un scriitor matur, care manipulează un umor de tip absurd; construcțiile noi, intelectualizate m-au dus cu gândul la Eugen Ionesco; are o notă de puțin crispat – de care, sper, să scape pe parcursul lucrării; să mai revină la construcție – pentru că are câteva inadvertențe de logică. M-a dus cu gândul și la filmul ”Secretul armei secrete” a scenaristului și regizorului Alexandru Tatos.”     

Astăzi, la ora 18,00, la Casa Armatei, va citi poeta Anca Șerban Gaiu.

Ion Avram

Cronică de cenaclu: „Gabriel Gherbăluță – un trubadur de școală veche în vremuri noi”

Ediția de vineri, 11 martie, a Cenaclului literar „Noduri și Semne”, desfășurată on-line, l-a avut ca invitat pe poetul Gabriel Gherbăluță, din Galați, care a citit un grupaj de șase sonete în stil elisabetan sau shakespearian (cele 14 versuri sunt dispuse în formula 3 catrene și un distih, menit să întărească mesajul din catrene, spre deosebire de sonetul italian, unde avem de-a face cu 2 catrene și 2 terține). Asupra sonetelor citite și-au expus punctul de vedere, mai mult sau mai puțin critic, Carmen Neacșu, Cristina Nedu, Stela Iorga și Romeo Aurelian Ilie.

Prima care a luat cuvântul a fost Carmen Neacșu, care a opinat, vădit emoționată de lectură, că „în sonet, Gabriel Gherbăluță este cu adevărat acasă”. De asemenea, aceasta și-a dezvoltat afirmația spunând: „Am descoperit în aceste sonete multe metafore și trăiri ce s-au împletit cu frumusețe și eleganță. Nu am simțit nimic exagerat, totul a fost atât de firesc, ca niște imagini frumoase descrise în versuri”.

La unison cu colega sa de cenaclu, antevorbitoare, Romeo Aurelian Ilie a spus: „În sonetele domnului Gherbăluță am descoperit toate marile teme ale poeziei: relația cu divinitatea, dragostea, fie ea împărtășită sau nu, precum și poezia tributară, reverențioasă, și în egală măsură referențială, cel căruia i se aduce tributul fiind nimeni altul decât William Shakespeare. Deși nu mai sunt un mare degustător de metaforă, m-am bucurat totuși să o întâlnesc în aceste sonete, pentru că în formula aceasta poetică, metafora este foarte firească”.

Nu la fel de entuziasmată s-a arătat Cristina Nedu, care a fost de părere că în sonetele lui Gabriel Gherbăluță avem de-a face „mai mult cu formă decât cu fond, cu conținut poetic propriu-zis”; și că „este foarte greu să mai spui ceva nou în poezia cu formă fixă”. Totuși, aceasta a desemnat și un sonet care a atins-o: „Cel mai bun poem mi s-a părut Ianuar, pentru că este mai închegat atât în imagini cât și în mesaj”.

Careul critic a fost închis de poeta Stela Iorga, care a pactizat la rândul său cu antevorbitoarea sa, echilibrând astfel și balanța binomului pozitiv-negativ: „din păcate conținutul ideatic al sonetelor se pierde în dauna formei fixe impuse. Versurile șchioapătă și se simte truda celui care le-a scris de a se încadra în forma aceasta fixă. Nu mă împac deloc cu invenția lingvistică <<poezul>>. Cel mai reușit sonet mi s-a părut a fi ultimul, care aduce cu el și o imagine reușită, inedită”.

Vineri, 18 martie, ora 18.00, ședința de cenaclu se va desfășura în format clasic, off-line, la Casa Armatei, și va citi Iulian Mardar.

Romeo Aurelian Ilie

Cronică de cenaclu: „Gândurile unui plod prin colb”

Suntem mulți, foarte mulți care, dezrădăcinați din motive economice, am părăsit satele pe unde ne-am născut, autoexilându-ne printre betoane și asfalt, lăsându-ne o parte din suflet pe ulițele pline de praf vara și în care te înglodai până la genunchi după niște zile de ploaie, dar puțini suntem cei care așternem pe hârtie amintirile noastre, de parcă ne-am feri de ele. Cornel Teodoru nu numai că nu se ferește, dar evocă lumea copilăriei sale, petrecută în satul Rogojeni, atât de  viu și de sincer, că ne-a aruncat, metaforic vorbind, într-o lume pe care o știam și de care ne este dor. Și, de fapt, despre dor este vorba, acest cuvânt despre care se spune că nu are echivalent în nicio altă limbă – ”Dorul meu a avut basma. Și pestelcă a avut. Limbă lată, moldovenească, mă dojenea, apoi mă împăca duios în același grai. (…) Dorul stă la lumina candelei aprinse așternând umbre de bunici pe perete de lut zugrăvit cu rolul” (Plod prin colb).

”Am avut senzația că e un scriitor ancorat în alte vremuri. Mi-au plăcut foarte mult al doilea și al treilea fragment, cele din Plod prin colb (primul fragment a fost din volumul Gânduri de om – n.r.). Am avut un sentiment de empatie cu autorul. Fragmentul cu dorul este, de fapt, un poem plin, bogat în trăiri. Am recunoscut din ce s-a născut acel dor. Îl felicit și îi transmit să aibă încredere în condeiul său.” (Carmen Neacșu)

”E un început bun (la noi în cenaclu – n.r.), dar i-ar prinde bine niște ședințe de cenaclu. Sâmburele de literatură care există în scrierile acestea trebuie să capete o formă artistică. Are potențial, are de ce să se ”lege” în povestirile sale, tonul este unul evocator, dar nu este adaptat literaturii de azi. Îl așteptăm la cenaclu.” (Cristina Nedu)

”Sunt povestiri. Narațiunea, care există, cred că ar trebui susținută de dialog (din întâmplare am ales fragmente fără dialog, sau cu dialog minim, dar Cornel Teodoru are și dialoguri savuroase – n.r.). Remarc o oralitate pe care demult nu am mai întâlnit-o, oralitate care m-a surprins în mod plăcut și care dă textului o notă de prospețime. M-am simțit ca în copilărie. M-a recreat și mi-a redat tonusul” (Gabriel Gherbăluță).

”Primesc astfel de texte cu brațele deschise. Deși nu e un limbaj deosebit, cu termeni căutați și pretențioși, acesta curge firesc, potrivit pentru ceea ce vrea autorul să ne transmită. E frumusețea cuvintelor simple, iar eu mă regăsesc aproape în fiecare dintre ele.

Fragmentul cu dorul anunță de unde pornește lumea sa. Aș vrea să citesc aceste două cărți integral deoarece fragmentele de azi mi-au stârnit interesul” (Nona Tatiana Ciofu).

Vineri, 11 martie, poezie cu Gabriel Gherbăluță.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „Mâncătorul de îngeri”

Vinerea trecută, Romeo Aurelian Ilie ne-a prezentat un grupaj de texte din volumul de poezie „Lacrima tatălui”, care este în curs de apariție, la Casa de pariuri literare.

Sub aspectul unor gânduri care par desprinse dintr-un jurnal, autorul respiră o poezie care își caută cursul firesc în concret, printr-un discurs simplu: „Tu ești departe/ și atât. / Și mai era ceva/ dar nu îmi amintesc.” (Cu inima în gât), din care însă nu lipsesc imagini memorabile: „Te-am uitat/ cu mine/ într-o groapă/ foarte adâncă. / Mii de furnici/ ies din noi/ ca o armată de prunci/ ce ține piept/ viermilor, / gândacilor/ și uitării/ celei din veci/ înfometate.” (”În groapă”).

Între echilibru și teamă, control și resemnare, versul din poezia lui Romeo Aurelian Ilie țese un fel de plasă de siguranță pentru cititor, fiind lesne de văzut, de simțit, de înțeles.

Cristina Dobreanu: „În poezie ar trebui să existe o transcendere a limbajului și mesajul să nu fie atât de facil exprimat. Nu depășește nivelul de notație, iar stările sunt telegrafiate și de suprafață. Există o tendință spre metaforă.”

Iulian Mardar: „Avem de-a face cu o poezie masculină și „Ruleta rusească ” o confirmă. A numărat gloanțele. „Jucăm ruleta rusească. / În revolver, un singur glonț. / Spre slava adrenalinei, / amândoi avem de gând/ să trișăm./ Cât pun eu de cafea, / tu mai pui un glonț. / Cât tu te rujezi/ eu mai strecor un glonț. / Sunt bărbat, trag primul/ dar în tâmpla mea nu răsună/ decât clik-ul golului./ Tragi tu – nimic./ Trag eu – tot nimic./ E din nou rândul tău. / Eu pun mâna pe chitară/ și ciupesc primele acorduri din/ Stairway to Heaven.”

Din poezia „În lift” s-ar putea crea o poveste de film. E o poezie de idee și mai puțin de atmosferă.

Vineri, 4 martie, de la ora 19,00, pe pagina de Facebook a cenaclului „Noduri și Semne”, revine Iulian Mardar, pentru a ne lectura proză semnată Cornel Teodoru.

Nona Tatiana Ciofu

Cronică de cenaclu: „Zbor deasupra sinelui pierdut”

Nona Tatiana Ciofu reușește, în poezia sa, să își pună întrebări esențiale pe care, însă, le maschează în metaforă, uneori mai adânc, alteori mai la suprafață, oferindu-i aceluiași cititor satisfacția descifrării mesajului dacă nu de la prima citire, atunci de la a doua. Pentru că poeziile cu care autoarea a venit vinerea trecută la cenaclu e bine să fie citite de mai multe ori. Și nu numai că e bine, dar chiar merită acest lucru.

Prinsă între două lumi, una concretă, banală, și una mai înaltă, dar străină și rece (deocamdată), poeta este încercată de un acut sentiment de alienare – ” Sub noi / străzile își arcuiesc spinările / sprijinindu-se în coastele subțiri. / Deasupra noastră / un cer străin. / Ne căutăm adăpost. / Se apropie vremea / când mâinile noastre se vor căuta,  / nemaigăsindu-se” (VII).

”Nona știe să atingă sufletul cititorului. Poemele ei au darul de a vorbi cu toate simțurile, să te învăluie, să te aducă acolo unde vor ele. O poezie plină de substanță, care te pune pe gânduri” (Anca Șerban-Gaiu).
”Am apreciat vocea din aceste poeme. Ele m-au invitat într-o stare de căutare la care rezonez. Judecând după atmosfera pe care eu o percep ca fiind întunecată, este vorba despre o căutare a luminii” (Carmen Neacșu).
”E vorba despre un neo-expresionism, aici. Am dat de niște imagini superbe și o artă poetică. Sunt versuri sensibile. M-a blocat la modul plăcut, pentru că uneori nu poți spune nimic despre niște texte atât de bune” (Gabriel Gherbăluță).
”O poezie foarte concentrată. A prins foarte bine un mod de a scrie, în care metafora și ascunde ideea, dar o și dezvăluie. Are și stare, și mesaj. Uneori poate că metafora este prea densă, dar textele mi-au plăcut, cu acea căutare a identității, a sinelui” (Cristina Nedu).
”Poezie maximalistă. Un neo-expresionism soft. E într-o zonă între metafizic și mistic. Mi se pare excelent faptul că plasează lucrurile nicăieri și peste tot” (Leonard Matei).
”Cred că este prea multă metaforă în aceste versuri, ceea ce face poezia să se depărteze de concret, dar acest lucru nu înseamnă că textele nu sunt bune. Dimpotrivă. Mi-au plăcut imaginile pe care le-a construit, chiar dacă uneori senzația este de abstractizare” (Romeo Aurelian Ilie).
„Un poem – clepsidră, în care shakespearianul a fi sau a nu fi pare conjugat la un prezent caleidoscopic, oscilant între a fost – partea de sus a clepsidrei si va fi – partea de jos, între subtil și frust, cerebralitate și simțire, paradiziac și apocaliptic… Totul – într-un joc de imagini și trăiri dure, puternice, mascate discret de voalul criptic al decenței” (Ion Avram).    

Azi, de la 19,00, online pe pagina de Facebook a cenaclului, citește Romeo Aurelian Ilie.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „Și dacă dragoste nu e”

Iosif Roca ne-a citit un text plin de iubire, la propriu. Observația, care îi aparține poetului Gabriel Gherbăluță, l-a făcut pe cronicar să verifice de câte ori s-a folosit cuvântul iubire: în total, de 31 de ori (dintre care 15 sunt sub forma „iubirea”). În acest context, titlul textului – Iubirea – a părut mai mult decât firesc.

Aflat între eseu și o posibilă introducere a unui roman în care tema iubirii să fie dezbătută din mai multe puncte de vedere, textul mi-a părut a fi mai degrabă un succint rezumat al unei istorii a omenirii, o istorie privită prin filtrul dezamăgirii. Tonul pare unul resemnat și se simte un fel de pace mâhnită, aproape ca o renunțare, deși finalul redă speranța: „Aşa apare Omul-Interes care nu are alt Dumnezeu decât pe el, o clonă a celor care l-au condamnat la moarte pe cel care a făcut cunoscută Iubirea din sânul Creatorului. Nimic nou. Ca şi atunci, şi acum, Omul-Interes a uitat/omis/a dat deoparte, cu ştiinţă, ceea ce nu i-a convenit – Iubirea nu cade niciodată. Aşadar: Omule – ai grijă cum iubeşti, caută-ţi Ișa necontenit, este rostul tău. Ea va simţi adierea aripilor tale, căutându-te la rându-i şi se va alipi natural de tine. Şi-așa – iubeşte şi fă ce vrei!”

Chiar dacă nu reiese clar intenția autorului în ceea ce privește demersul literar, am remarcat izul de basm al scriiturii. Textul sprijină această afirmație și prin eroul-Dumnezeu care își dă Sieși trei încercări de a mântui lumea: potopul, scrisoarea (metaforic vorbind) de dragoste către om și darul suprem – pe însuși Fiul.

„Pare a fi o parafrază biblică, dar ideile nu se coagulează în jurul unei idei centrale, iar uneori nu există o coeziune stilistică. Trimiterile la Biblie sunt clare, dar aș fi vrut să aud mai mult vocea autorului, să simt firea și temperamentul său” (Stela Iorga).

”O povestire-parabolă moralizatoare a unor secvențe biblice ce vizează IUBIREA ca dar/har divin, dar și iubirea ca un concept filozofic speculant și speculat de potențialii lumii pentru slujirea propriilor interese/năravuri. Tenta moralizatoare se conturează tocmai din conflictualitatea/discrepanța dintre cele două percepții ale noțiunii de iubire: IUBIREA – dar/har divin și iubirea – concept filozofic profan. Se apropie, totuși, prea mult de forma textului biblic, riscând acuze de pastișă” (Ion Avram).

”Textul are ca temă iubirea văzută din perspectivă biblică. Mi se pare că e mai mult o predică și nu văd valența literară a ei. Se apropie mai mult de un text de specialitate. Poate că și tonul e un pic cam rece pentru un text cu o asemenea temă” (Gabriel Gherbăluță).

Vineri, 18 februarie, de la ora 19.00, pe pagina noastră de Facebook, citeşte Nona Tatiana Ciofu.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „Și totuși”

Stela Iorga a venit cu, probabil, unul dintre cele mai bune grupaje de poezie de până acum – Nu mă mai vizitează îngerii. Și dacă îngerii nu au mai vizitat-o – deși noi o putem contrazice și pe această temă – muza a vizitat-o în mod sigur. De o claritate remarcabilă, versurile recitate cu emoție chiar de autoare au creat o atmosferă voit apăsătoare prin tristețea și prin strigătele când șoptite, când spuse cu voce dezamăgită. Niște versuri în care trăirile sunt când înăuntrul ființei, când în afara ei, fiind, pe rând, îngeri și demoni. Jocul echilibrat, chiar calculat aș zice, dintre divin și profan este dublat de o estetică a versurilor impecabilă – „sunt seri când muzica nu mai trece dincolo de/ ochiul atoatevăzător/ ci doar îți traforează oasele/ laolaltă cu mirosul pământului de toamnă/ dincolo de ele se zărește îngerul tău personal/ nu rugându-se pentru tine/ ci dansând rock pe chocolate Jesus/ până și îngerul s-a plictisit de tine/ și adast-acum într-un cântec/ singur doar îngerul scrisului mai urcă târâș/ scara aceea fără nume/ până la cer” (scara fără nume).

„Versuri care creează un impact frumos. Poeta pare a se fi așezat la masa de scris cu ea însăși. E o relație de intimitate între omul Stela Iorga și poeta Stela Iorga” (Carmen Neacșu).
„Cuvântul ca religie. Am întâlnit în aceste versuri două tipuri de Dumnezeu: cel al cuvântului și cel al păsărilor călătoare. Iar cei care slujesc cuvântul sunt preoții cuvântului. O felicit pentru această idee!” (Gabriel Gherbăluță).
„E greu să vorbești despre aceste poeme. Poate că sunt prea directe și se insistă prea mult pe pronumele personale. E o poezie autoreferențială. Se tinde către o frumusețe a expresiei, dar cred că spune lucrurile puțin prea direct” (Cristina Nedu).
„Am observat o mare diferență între poemele din trecut și cele de azi ale Stelei Iorga: claritatea. Este, acum, o mare limpezime a textelor, a esteticului. În afară de aceasta, tema este una pe care trebuie să ai curaj să o abordezi: lupta interioară dintre Dumnezeu și demon. A obținut un echilibru între întuneric și lumină” (Romeo Aurelian Ilie).
„Relația pe care Stela Iorga o are cu poeta Stela Iorga este una crâncenă, în care raportul de putere se schimbă constant. Atmosfera din aceste texte mi-a plăcut cel mai mult. E una grea, apăsătoare și rece, ca o platoșă din gheață, cam în genul poemelor Sylviei Plath, doar că zicerea nu este la fel de încifrată” (Anca Șerban-Gaiu).
„Stela Iorga izbutește ceea ce mulți autori speră, dar puțini reușesc: să aibă o voce personală, o puternică amprentă literară, în care atmosfera și metafora sunt punctele forte” (Cezar Amariei).

Vineri, 11 februarie, de la ora 19,00, citeşte Roca Iosif.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „O povestire bună”

Ceea ce îi lipsește povestirii lui Cezar Amariei pentru a fi o povestire scurtă desăvârșită nu este mult, dar poate fi esențial. Nu știm ce repere are în minte autorul, spre ce maestru al povestirilor scurte se îndreaptă admirația sa, dar stilul ni se pare mai degrabă tributar diferitelor lecturi și, din această cauză, nu suficient de convingător. Talentul și inteligența construirii unui text par totuși să nu fie de ajuns. Mai e nevoie și de o viziune a stilului, a unei forme personale de expresie, în virtutea căreia șlefuirea, reformulările, suprimarea unor cuvinte abia atunci impunându-se ca necesare.

Cu unele retușuri, Extraordinarele ritualuri de împerechere ale păsării paradisului, textul prezentat de Cezar Amariei, rămâne însă o povestire bună.

Domnul Iosif Roca a apreciat detaliile care redau într-un mod veridic situația interioară a personajelor, dialogurile fiind firești, precum și trecerile de la un personaj la altul. Pentru domnul Gabriel Gherbăluță, povestirea este rotundă, cu un final reușit. Nimic nu e de adăugat sau de scos, fără riscul de a strica echilibrul și cursivitatea textului. Iulian Mardar remarcă stilul cinematografic impecabil și finalul deschis al povestirii: “Când ai un text atât de bine condus narativ, te bucuri de cursa în sine (una de taxi, în cazul nostru), și nu de destinație”. Adrian G. Secară așteaptă cu nerăbdare o posibilă continuare sau următoarele povestiri scurte adunate într-un volum, textul lui Cezar Amariei convingându-l prin splendoarea titlului, dar și prin narațiunea de calitate, cu un fir epic strălucitor. “Un text bine scris, cu tensiune și un final bun”, confirmă și Stela Iorga, cu observația că “personajele poate ar fi trebuit să fie mai bine conturate, pentru echilibrul prozei scurte.” O observaţie binevenită face și domnul Ion Avram, recomandându-i autorului să evite reflexivul verbului a gândi. În rest, “Cezar Amariei are o capacitate descriptivă până la a prinde și surprinde percepția cititorului prin detalii inedite plasate cu aplomb și, oarecum, teatral. (…) trece ușor și sigur de la palpabil la fictiv, de la real la suprareal slujindu-se cu pricepere de metaforă. (…) legătura firească și cursivă între paragrafe face ca textul să fie unitar și captivant”.

Vineri, 4 februarie, ora 19:00, ne întâlnim online, pe pagina de Facebook a Cenaclului „Noduri și Semne”, grup de discuţii, pentru a asculta poeziile semnate de Stela Iorga.

Cristina Dobreanu

Cronică de cenaclu: „Inocența conștientă de ea însăși”

Corina Dașoveanu a fost, vinerea trecută, omul-spectacol, recitând surprinzător pentru cei ce nu-i cunoșteau talentul actoricesc. Iar audiența a fost de acord că a avut și ce recita.

Grupajul de poezii cu care a venit la cenaclul nostru a fost unul de atmosferă. O atmosferă construită impecabil, care își transportă cititorul în timpurile și lumile născute din metafore uimitoare prin claritatea lor – ”de așa noapte / își deschid lupii urletul la piept, / sălbăticia le urcă, / dintr-un salt, / pe lună. / când se iubesc lupii, / sfâșie iarna / și / ninge cu sânge / până la răsărit”. Iar atunci când nu recurge la metaforă, compensează prin forța remarcabilă cu care pictează tablouri din care detaliile ating iubitorul de poezie la nivelul simțurilor olfactiv, vizual și auditiv – ”îmi plac pianele din baruri / și neapărat țigara / din colțul gurii unei bucăți de jazz leneș, / într-un New York ușor învechit. / îmi place aerul acela adânc / dintre melodii și pahare (…)”.

”Poeziile ei sunt metaforice. O definiție a acestui gen de poezie ar include și numele Corinei Dașoveanu. Simt influențe din Marin Sorescu. Ultimul monolog arată cum se poate transforma arta poetică în poezie și invers. O felicit!” (Gabriel Gherbăluță)
”Nu știu unde are loc atâta frumusețe! Multe metafore puternice și surprinzătoare. Parcă te dă cu capul de toți pereții sinelui. Nu-mi găsesc cuvintele pentru a descrie sentimentele pe care mi le-a transmis” (Carmen Neacșu).
”Recită într-un fel special, iar poezia ei este directă, dar cu un substrat care te face să vrei să o citești încă o dată” (Iosif Roca).
”Nu pot comenta prea mult pentru că a comenta niște poezii atât de bune ar însemna să te preamărești pe tine. Textele au o frumusețe deosebită pentru că au atâta suflet în ele! Am asistat la o seară deosebită” (Stela Iorga).
”Mi-au plăcut multe dintre versuri, dar am găsit și câteva metafore forțate, care parcă nu se potrivesc, iar altele par prea la îndemână. Mi-a plăcut foarte mult poemul care descrie o scenă din New York. Conținutul pare să joace și el o piesă de teatru” (Cristina Nedu).
”Îmi place aerul acela adânc / dintre melodii și pahare” spune Corina, şi parcă îl aud pe Tom Waits în fundal dezmierdând o piesă de dragoste în timp ce mă gândesc la fântânarul cel ,,mereu cu cămaşa curată / deschisă până-n inimă,” şi parcă simt răcoarea ,,apelor limpezi ca ochii de înger ” din fântâna de la via bunilor… ca un ,,efect al fluturelui,” îmi zic citind într-o seara de vineri, ce a lăsat în urmă un ,,joi / cu un gram mai cuminte” Frumos tare…” (Daniela Capotă).

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „Viața ca poezie”

Sunt sute, poate mii de definiții ale vieții, date de oameni cu diferite preocupări, unii definind-o în câteva cuvinte ajunse pe buzele aproape tuturor (”Viața este ceea ce se întâmplă în timp ce ești ocupat să-ți faci alte planuri” – John Lennon, ”Viața e ca mersul pe bicicletă. Ca să îți menții echilibrul, trebuie să te miști încontinuu” – Albert Einstein etc.). În grupajul de poezii de vinerea trecută, Anca Boldea a comis un act de mare curaj și a încercat, dacă nu să definească viața, măcar să formuleze unele păreri învelite în metafore: ”E-o căutare viața,/ o mirare,/ un vis de-o zi,/ o amintire poate…/ Sărim, rostogolim,/ ne dăm de-a dura,/ Sisifi pe-o lingură/ concavă-n univers./ Sub soare…/ toți ne-mpleticim aiurea!” (Viețile noastre). Deși gingașe, în aparență, și tot în aparență flirtând cu mirarea lui Nichita Stănescu, există printre aceste rânduri metafore proaspete, surprinzătoare – ”Sisifi pe-o lingură/ concavă-n univers” sau de-a dreptul subtile, dar nu ermetic încifrate – ”toți ne-mpleticim aiurea”.

Alternând între versul alb și versul clasic, cu rimă și ritm – o practică întâlnită la destul de mulți poeți definitorii pentru literatura română – Anca Boldea propune un volum de poezii cel puțin interesant.
”Poezia e un fel de muzică. Pentru autoare, aceasta este importantă. Azi am întâlnit o muzică simplă, cântată la niște instrumente mai puțin sofisticate. Am întâlnit și multă gingășie. Aștept lansarea volumului.” (Carmen Neacșu)
”Un amestec de citadin cu vegetal: iarbă, flori, cireașă etc. O anumită nostalgie. Pentru mine, poezia trebuie să fie muzicală, iar câteva poeme de aici m-au convins. Am simțit și multe accente bacoviene, dar fără să deranjeze. Poate că ar trebui să folosească mai mult versul cu rimă și ritm. Ar ieși ceva frumos”. (Gabriel Gherbăluță)
”Poate că muzicalitatea ajută, dar cred că i-a făcut poezia facilă, pe alocuri. Uneori e prea la îndemână. Faptul că temele sunt interesante poate fi umbrit de acest fel facil de a închega versurile. Cred că i se potrivește o poezie de atmosferă, în care această simplitate ar ajuta-o.” (Cristina Nedu)
”Desprinzându-se de candoarea și ludicul cu care ne-a obișnuit și învelită-n foaie de uitare (și asta pentru/ că… mamă…/ aveam penele tale largi,/ sub formă de cireașă,/ la urechea stângă,/ la urechea dreaptă…), Anca Boldea se retrage timid în interioritatea sa meditativă, filozofând discret, dar evident, într-un limbaj metaforic personal și inconfundabil. Așezată cuminte în iarba cea deasă a poeziei, cu capul în palme întors către nori, Anca Boldea visează la zborul cel măiestru și la Rai.” (Ion Avram)

Vineri, 21 ianuarie, de la ora 19.00, online, citeşte Corina Dașoveanu.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „Un poem care stă în picioare”

Noul proiect al lui Leonard Matei, intitulat ”serenadă / fericirea are picioarele tale”, ne dezvăluie un poet mai puțin sumbru și – aparent – mai grav decât cel din ultimele sale volume. Deși la fel de profunde, versurile citite în ședința de cenaclu de vinerea trecută au lăsat impresia că poetul încearcă să se apropie mai mult de cititori sau, mai degrabă, să și-i apropie pe aceștia. Ermetismul este, pe alocuri, abandonat în favoarea unui joc între metaforă și intertextualism: ”decurgem toți din niște mari iluzii necesare absurde străvechi și primordiale / și așa mai departe / suntem cu toții victimele gravitației și ale gravității / tangajul planetei ne răstoarnă adesea pe brânci / omule nu te supăra toate sunt trecătoare toate sunt fermecătoare (…)”.

Mă duc să stau în altă propoziție este miezul acestui text. Este o temă care e spusă în mai multe feluri de către autor – tema picioarelor. E un text profund, cu multe trimiteri, dar și părți ermetice, care nu-l lasă pe cititor să pătrundă prea ușor în lumea sa. Ține de o unicitate a lui” (Carmen Neacșu).
”Dacă a încercat să facă anti-poezie, i-a reușit. Textele sale aparțin oniricului. Parcă fiecare ar fi din alt vis, și din această cauză dau impresia că nu se leagă. Are și pasaje de poezie adevărată, dar cred că un poem are nevoie de mai multă emoție lirică” (Gabriel Gherbăluță).
”În mare, mi-a plăcut poemul. Textele sunt mai directe și îmi place nota aceasta auto-biografică. A depășit faza psihedelicului, iar acum noul Leonard vine cu un mesaj mult mai evident. Se simte și multă ironie rebelă în aceste versuri, cu inserții de poezie sclipitoare” (Cristina Nedu).
”Mi-a plăcut jocul pe mai multe paliere al cotidianului cu metafora. Mi-a plăcut și intertextualitatea, care dă senzația de joacă. E un grupaj echilibrat” (Romeo Aurelian).
”Leonard nu a scris nici ca să placă, nici ca să displacă. A vrut să arate o stare de spirit. E bine ce a făcut în acest grupaj. În general, textele lui presupun un anumit efort intelectual pentru a le înțelege. Valul pe care se află acum este în concordanță cu ceea ce se scrie la ora actuală. Leonard este ca un Terminator în peisajul poeziei, când personaj pozitiv, când negativ” (A.G. Secară).
”Amprentat discret de Mircea Ivănescu, Leonard Matei pendulează între shakespearismul a fi sau a nu fi, între afect şi efect, între apetitul ficţional şi dorinţa de a surprinde duritatea sufocantă a realităţilor cotidiene – „sunt optimist ca un mort/ dar câtă splendoare”. Este un fin observator al dimensiunilor existenţiale și se dovedeşte a fi un poet încăpăţânat în a scrie (dar şi în a citi)” (Ion Avram).        

Vineri, 14 ianuarie, de la 19,00, online, citeşte Anca Boldea.

Iulian Mardar

În loc de cronică: „In memoriam Dimitrie Lupu( 1944-2021)”

Pentru Dimitrie Lupu (Miti, cum îi spuneau apropiații), literatura și frumusețea cunoașterii erau totul. Cărțile erau totul. Nu vorbea despre altceva. Era în stare să vorbească despre literatură, despre scriitorii lui preferați, nu ore în șir, cum adesea o făcea, ci zile în șir. Cu patos, cu bucurie și umor, dar și cu nerv, cu vehemență, ca și când toată viața lui era pusă în joc. Așa l-am cunoscut pe Miti. Plin de pasiune pentru literatură și pentru frumos, pentru tot ce în poezie, muzică, pictură, film, dans era artă. Nu cunoștea altceva. Nu trăia altceva. Nu-l interesa altceva. În viața reală era un inadaptat. Un neîndemânatic. Un nedescurcăreț nevoit să se lase în mâinile proniei. Un aerian, cum îi plăcea adesea să pozeze. Era însă o poză care i se potrivea, care-l explica, o postură pe care o conștientizase de-a lungul timpului, în diferitele situații în care se trezise ca un încurcă-lume. O poză care contrasta ca de la pământ la cer cu siguranța sa de scriitor. Aici a știut întotdeauna să se orienteze. Viața cotidiană, cu obstacolele ei mărunte și mai mari, aparținea unui plan secund, lăsat în umbră. Își onora obligațiile curente, dar nu le acorda un interes deosebit. Nu acolo îi era inima. Și Miti a câștigat pariul. A reușit să trăiască numai pentru literatură, iar viața de zi cu zi, așa cum o cunoaștem cu toții, s-a lăsat îmblânzită, oferindu-i răgazuri infinite pentru a scrie și a citi. A fost un privilegiat, cum nu contenea să se mire. La barza chioară îi face Dumnezeu cuib, îmi spunea adesea. Greu de imaginat astăzi cum poți să ai șansa unui loc de muncă unde nu trebuie decât să arunci din când în când un ochi pe ceasul unui utilaj, să nu faci nimic altceva și tot restul timpului să îți permiți să citești… și să citești. O situație atât de privilegiată, că pare desprinsă chiar din povestirile fantastice ale lui Dimitrie Lupu. Și totuși lucrurile astea se întâmplă și poate că mai sunt posibile și astăzi, pentru doi-trei fericiți, pasionați de literatură.

În ultimul timp, inerțiile și decepțiile noastre s-au întâlnit cu apusul lui Miti. Nu ne-am mai întâlnit ca altădată, în bucurii comune. Am acceptat că unele lucruri se sting și mor. Din neputință, ne-am împăcat poate prea ușor cu asta. Dar Miti cu siguranță înțelege și e îngăduitor. Așa cum nu uita să fie îngăduitor și cu sine. Spiritul lui nu a murit. Dialogul nostru nu s-a încheiat. Ne vom întâlni și de acum încolo. Îi vom reciti cărțile, ne vom surprinde gândindu-ne la el și îl vom regăsi prezent, poate mai prezent ca niciodată, amintindu-ne ceea ce noi riscăm să uităm.

Cristina Nedu

Vineri, 7 ianuarie, de la ora 19.00, pe pagina noastră de Facebook (online), citeşte Matei Leonard.

În loc de cronică: „Serafina”( roman de Iosif Roca, fragment)

„Satul amorţit la început priveşte fără să înţeleagă prea multe, dar când se zvoneşte că se desfiinţează C.A.P.-ul şi se dau pământurile înapoi, minţile multora se înfierbântă. Îşi dau seama că e rost de prăduială. După ce au stat ascunşi, socotesc că a venit timpul să-şi arate fețele pe la primărie, pe la fostul colectiv şi în orice alt loc unde se împarte ceva. Devin adepţii clanurilor şi încep treaba pornită de manechin. Mișu este printre ei, alături de venetici oportunişti şi alţii ca ei. Bătrânii nu mai pot alerga după pământurile confiscate, iar copiii lor sunt departe. Rămân la mâna adepţilor de clan. Serafina primeşte doar a treia parte din pământurile confiscate. Aşezată pe prispă, își spune în gând: Cine să mai muncească pământul? Colectivul ne-a stors toată vlaga. Copiii nu se mai întorc. Pleacă şi cei care mai sunt în sat, dar acum se duc în alte ţări. Voi da pământurile oricui doreşte să le muncească. Vecina a murit de inimă rea. Poate copiii vor descurca toate ițele, dacă nu – Dumnezeu cu mila. Lăcomia pentru pământ ne-a adus numai necazuri. Nu a fost niciodată cum am gândit noi şi nu va fi nici de acum încolo. Lumea începe să fiarbă – orgoliile şi lăcomia îi orbesc. Aşa a fost mereu, acum se repetă doar, iar noi nu am învăţat nimic. Pământ, pământ, pământ… parcă e un blestem. Alt vecin a început să mute gardurile după bunul plac, să revendice ce nu este al lui şi tot aşa. Fără să-şi dea seama, îşi fac rău singuri. Nu vreau să-mi fie povară pământul. Am şaptezeci de ani şi mă voi bucura în continuare de familie. Comoara mea sunt copiii, soţul şi cei doisprezece nepoţi. Voi continua să mă bucur de ei şi să-mi trăiesc bucuria în iubirea lui Dumnezeu. Pentru asta voi face după învăţătura credinţei mele. Ştiu şi simt că aşa este bine. Port în mine speranţele părinților şi trebuie să rămân fidelă şi dreaptă pe calea mea. Ştiu – va fi din ce în ce mai greu să muncesc, dar mintea, inima şi sufletul se vor hrăni cu bucuriile acestei vieţi. Voi rămâne aceeaşi. Dacă va vedea cineva vreodată toate acestea, atunci să le transmită mai departe, dacă nu – Dumnezeu va avea grijă. Aceasta este credinţa mea şi cu ea voi pleca pe lumea cealaltă. Până atunci mai am multe de făcut. Am o datorie față de familie pe care o voi îndeplini chiar acum.

Intră în odaia mare şi pune Cartea Sfântă pe colţul mesei făcut de primul soţ. Rupe o foaie dintr-un registru vechi, ia creionul chimic de pe poliță şi începe să scrie: Blestemul comorii şi nenorocirile lăcomiei. Cu multă răbdare şi atenţie, scrise totul pe acea coală de hârtie, după care o făcu sul şi o legă cu o panglică tricoloră.”

Anul Nou, 2022, cu normalitate, inspirație, apropiere socială! La mulți ani!

Cronică de cenaclu: „Fragment de istorie, parțial color”

Scriitorii sunt, fără să vrea, cronicarii timpurilor în care trăiesc, chiar și atunci când scriu despre trecut. Iosif Roca nu face excepție, iar dovada acestui fapt este fragmentul de roman pe care ni l-a împărtășit vinerea trecută, intitulat „Serafina”.

Deși scriitura este echilibrată, aparent calculată și distantă, tonul este unul de tristețe profundă, o tristețe așa cum doar un om care își iubește cu adevărat neamul poate să o simtă. Ceilalți, cei cărora nu le pasă, își pun pe tricouri și pancarte dragostea falsă pentru țară, în timp ce duc mai departe blestemul unui neam aparent blagoslovit: „Crăciunul libertății neamului, simbol al renașterii adevărate, aduce moartea în direct, prin televizorul în culori sau în alb-negru. Viața și moartea oglindite prin ecranul rece, după placul lui Moș Gerilă, care își vede drepturile amenințate. Face ce știe el mai bine: minte cu nerușinare, arată cu degetul spre șarpele închipuit, ia multe vieți nevinovate, țipă și scuipă venin. Vrea cu orice preț să-şi păstreze supremația în fața veşnicului Moș Crăciun.”

Evocarea unui trecut pe care l-a trăit în direct și autorul acestor rânduri este de o concizie admirabilă, stabilind în doar câteva paragrafe direcția pe care avea să o urmeze întreaga societate românească în următorii ani de după ceea ce numim îndeobște Revoluția din 1989, cu tulburările ei, cu nedreptățile ei, cu anticriștii ei, în mijlocul cărora Serafina, personajul central, pare a fi o stâncă înălțându-se drept în calea furtunii, hotărâtă să rămână acolo unde divinitatea a hotărât că trebuie să fie: ”Port în mine speranțele părinților și trebuie să rămân fidelă și dreaptă pe calea mea.”

„Fragmentul este încadrat de două pasaje care se referă la sărbătoarea Nașterii Domnului, echivalată cu Moș Crăciunul copilăriei noastre. Primul pasaj este o incursiune semianalitică în paralelismul Moș Crăciun – Moș Gerilă. Al doilea pasaj îl văd ca o referire la revenirea lui Moș Crăciun ca o renaștere a spiritului nostru. Serafina este simbolul țăranului român care a trebuit să treacă prin două drame, una a venirii comuniștilor și a doua a retrocedării care s-a făcut injust și cu multe înșelăciuni. Sunt curios să văd cum evoluează” (Ion Avram).

„E o confruntare între profan și sacru. Serafina este un nume cu puternice rezonanțe creștine. Textul începe cu o aparentă demitizare a sărbătorii Crăciunului. Prezentarea Serafinei este bine făcută. Scheletele din dulapurile noastre duc spre profan, iar comoara, oricare ar fi ea, e mereu însoțită de lăcomie” (Gabriel Gherbăluță).

Săptămâna viitoare vom reda un fragment mai amplu din romanul „Serafina”.

Iulian Mardar

Cronică de cenaclu: „Poeme prietenoase”

Cu o perseverenţă lăudabilă, Anca Şerban Gaiu îşi netezeşte calea întru ale scrisului acordându-şi, de fiecare dată, vocea poetică la inălţimea unei personalităţi literare proprii. În grupajul de poeme prezentat, intitulat “Dacă zăpada ar fi avut degete ce îmbrăţişare”, au fost uşor remarcate apetitul autoarei pentru metaforă, pendularea constantă între real şi fantastic, precum şi unele expresii de-a dreptul memorabile.

“Îmi plac poemele pentru că le inţeleg, sunt prietenoase cu cititorul, curg frumos, sunt echilibrate. Imaginile sunt clare şi metafora este puternică. Unele imagini gingaşe alternează cu altele dure, reale. Cred că Anca s-a împlinit ca poet.” (Iulian Mardar)

“Un titlu impresionant. A simţi este verbul ce se poate atribui grupajului. Poeme senzoriale; ascultându-le, iţi deschid o lume a fantasticului. Fiecare imagine este întreagă. Mi se pare nedrept că Anca nu își are locul în nişte cărţi.” (Carmen Neacşu)

“Am remarcat hotărârea în a citi şi a scrie.” (Iosif Roca)

“Are ceva de spiriduş, de basm; are candoare, dar şi duritate, un fel de dezvrăjire a spiriduşului. Cum am mai spus, poezia este arta de a spune ce nu poţi spune. Unele chestii, relativ facile, alternează cu altele subtile, încărcate.” (a.g. secară)

“Anca ţese din cuvinte o scoarţă pe care apoi o aşază ca pe o icoană în casa ce deja miroase a busuioc şi a pâine… ţese din cuvinte o ie din borangic şi o aşază uşor peste pământ, copaci, păsări şi apoi peste noi, ca să nu uităm niciodată că limba română este patria noastră.” (Daniela Lăcrămioara Capotă)

“Poemele sunt scrise cu gingăşie. Am senzaţia că are două părţi: o parte suavă, gingaşă şi alta – demolatoare, dură. Textele sunt pline de imagini – cinematografice, parcă – transfigurate în poezie. Cel închinat Limbii Române mi s-a părut foarte reuşit.” (Gabriel Gherbăluţă)

Poemele, ca întreaga seară, de altfel, au fost dedicate memoriei prozatorului Dimitrie Lupu – coleg de N&S, prieten şi unul dintre mentorii de cursă lungă ai cenaclului – care a plecat dintre noi de curând.

Lui Dimitrie Lupu îi datorez aproape totul. E greu să redau dintr-odată, într-o unică imagine, personalitatea omului și scriitorului Dimitrie Lupu( Miti pentru apropiați) și ce a însemnat întâlnirea cu omul cel mai important din viața mea. Cel mai sigur, așa cum viața este inepuizabilă, și cum până și cel mai banal lucru e imposibil de prins într-o formulă definitivă, și personalitatea lui Dimitrie Lupu își va spune necontenit cuvântul printre rânduri. Nu într-o portretizare obiectivă îl vom regăsi pe Miti, ci în dialogul discret și formator cu cărțile lui, și în întâlnirile pe care ni le va prilejui, nu capriciul memoriei, ci intensitatea prezenței noastre. Căci Miti cu siguranță va fi prezent. Asta a fost în fond Dimitrie Lupu, o prezență vie, tonică, plină de înțelepciune și de eleganță, refuzând să se lase copleșit de mărunțișurile fiecărei zile și de promisiunile unor interese meschine. Pentru Miti, literatura și frumusețea cunoașterii erau totul. Cărțile erau totul. Nu vorbea despre altceva. Era în stare să vorbească despre literatură, despre scriitorii lui preferați, nu ore în șir, cum adesea o făcea, ci zile în șir. Cu patos, cu bucurie și umor, dar și cu nerv, cu vehemență, ca și când toată viața lui era pusă în joc. Așa l-am cunoscut pe Miti. Plin de pasiune pentru literatură și pentru frumos, pentru tot ce în poezie, muzică, pictură, film, dans era artă. Nu cunoștea altceva. Nu trăia altceva. Nu-l interesa altceva. În viața reală era un inadaptat. Un neîndemânatic. Un nedescurcăreț nevoit să se lase în mâinile proniei. Un aerian, cum îi plăcea adesea să pozeze. Era însă o poză care i se potrivea, care-l explica, o postură  pe care o conștientizase de-a lungul timpului, în diferitele situații în care se trezise ca un încurcă-lume. O poză care contrasta ca de la pământ la cer cu siguranța sa de scriitor. Aici a știut întotdeauna să se orienteze. Viața cotidiană, cu obstacolele ei mărunte și mai mari, aparținea unui plan secund, lăsat în umbră. Își onora obligațiile curente, dar nu le acorda un interes deosebit. Nu acolo îi era inima.  Și Miti a câștigat pariul. A reușit să trăiască numai pentru literatură, iar viața de zi cu zi, așa cum o cunoaștem cu toții, s-a lăsat îmblânzită, oferindu-i răgazuri infinite pentru a scrie și a citi. A fost un privilegiat, cum nu contenea să se mire. La barza chioară îi face Dumnezeu cuib, îmi spunea adesea. Greu de imaginat astăzi cum poți să ai șansa unui loc de muncă unde nu trebuie decât să arunci din când în când un ochi pe ceasul unui utilaj, să nu faci nimic altceva, și tot restul timpului să îți permiți să citești… și să citești. O situație atât de privilegiată că pare desprinsă chiar din povestirile fantastice ale lui Dimitrie Lupu. Și totuși lucrurile astea se întâmplă, și poate că mai sunt posibile și astăzi, pentru doi-trei fericiți, pasionați de literatură. Și dacă l-am asculta pe Miti, ca minunea să se întâmple nu ține decât de dăruirea cu care te lași prins pe calea artei, sfidând asaltul necesităților materiale, sociale.

Nu știu pe altcineva de la care să fi învățat mai mult despre literatură și despre cunoașterea de sine. Ani de zile ne întâlneam aproape în fiecare în săptămână, mai mereu în același local, și ne pierdeam în discuții despre literatură până la miezul nopții. Ne desprindeam greu, întotdeauna ar fi vrut să mai rămânem. Bucuria era de două ori mai mare când descopeream că ne plac aceleași cărți, aceiași autori. Miti se lansa în recitări cu glas tare, care mă stânjeneau, poate și fiindcă cei din local deveneau atenți la noi, poate și fiindcă mi se părea un pic excesiv, demonstrativ. Dar nu-i tulburam bucuria. Îl absorbeam, îl admiram și îmi asumam postura ucenicului care tace și așteaptă. Târziu ne-am și contrazis. Ruptura, antrenând de ambele părți convingerile cele mai intime și încrâncenările unor personalități diferite, nu a fost însă insurmontabilă. Știam să redevenim prieteni.

Miti era un comunicativ. Era fericit când ceilalți îl căutau, dar nu iniția niciodată o invitație, o întâlnire, din timiditate sau dintr-un bun simț excesiv de a nu-l deranja pe celălalt. Și-a trăit ultimii doi ani într-o singurătate dramatică, răvășitoare pentru natura sa solară. Se întunecase. Și credeam că măcar puținele momente când îl vizitam îi mai îndulceau un pic existența. Cu siguranță aș fi putut să fac mai mult. Cu siguranță și ceilalți ar fi putut să-și amintească mai des de el și să-l caute. În ultimul timp, inerțiile și decepțiile noastre s-au întâlnit cu apusul lui Miti. Nu ne-am mai întâlnit ca altădată, în bucurii comune. Am acceptat că unele lucruri se sting și mor. Din neputință, ne-am împăcat poate prea ușor cu asta. Dar Miti cu siguranță înțelege și e îngăduitor. Așa cum nu uita să fie îngăduitor și cu sine. Spiritul lui nu a murit. Dialogul nostru nu s-a încheiat. Ne vom întâlni și de acum încolo. Îi vom reciti cărțile, ne vom surprinde gândindu-ne la el, și îl vom regăsi prezent, poate mai prezent ca niciodată, amintindu-ne ceea ce noi riscăm să uităm.” (Cristina Dobreanu Nedu)

Vineri, 17 decembrie, ora 19,00, la Paris Café, va citi Iosif Roca.  

Ion Avram