(interviu realizat de Ion Zimbru)

Ion Zimbru: Poete Simón Ajarescu, credem că scrii să exprimi nedumerirea şi mirarea dincolo şi dincoace de Dumnezeu…  Nuanţează!

Simón Ajarescu: Credinţa voastră, dragi colegi, vibrează la cronotopii logicii lui Stefane Lupasco, savantul francez de origine română, pe care poeţii din baruri îl ignoră dar electroniştii de toate speţele îl aprofundează! Teza, antiteza şi sinteza au devenit fluide, feerice în timpul nostru… Îmi place să cred că nedumerirea şi mirarea sunt a patra stare de agregare a Universului. Dumnezeu se simte bine în colosala nebuloasă a energiilor… Dincolo de Bine şi de Rău (Nietzsche!) şi Dincoace de Bine şi de Rău, poezia poate să nască monştri şi teamă mi-e că ei vor fi clonaţi! Situarea Întru Divin este cel mai sigur punct geometric ivit din încrucişarea de fulgere dintre Alfa şi Omega! Un spaţiu de securizare al bietei fiinţe umane… Cunoaşterea prin Dez-Amăgire – un concept ajarescian! – temperează avântul negativ şi vibraţia întunecată, deşi acestea justifică adesea lirica profundă. A nuanţa nu înseamnă aici a slăbi timbrul culorilor existenţiale, ci a-l întări la modul spiritual, nu? Sper că nu vă răspund într-o Sahară în care exultă siliciul cu şacali ci într-o Oază epistemologică, de un verde longevin în mirajul generalizat… Dincolo acasă, dincoace acasă, în Dumnezeu Acasă! Mutat la bloc în iulie 1998, am scris „Casa Mea, Biserica Mea”… Sertarul s-a cam burduşit!

I.Z.: Dacă frumuseţea textelor tale este înaltă, vorbeşte-ne despre „susnicia” poeziei în spaţiul nedefinit”

S.A.: „Înaltă” e un truism, un poncif, un eufemism? Susnicia – îmi place că faceţi apel discret la modurile mele exprimative, care-l calcă pe nervii cam lombrozieni pe concetăţeanul Viorel Dinescu, ha! ha! El nu vede mai departe de troaca fondului principal de cuvinte, ca de altminteri şi Corneliu Antoniu, cel ce-mi bârfeşte pe Domnească volumul „Eminescu versus Eminescu”… non stop!, în loc să-i facă o cronică literară în „Antares”… Într-adevăr, a ne învârti precum dervişii poetului sublim Rumi – sper să nu se întoarcă pe partea cealaltă în mormântul său asiatic din pricina unui european ca mine! – în spaţiul nedefinit, în fond inefabil, al poeziei, rămâne o aventură care produce mult succinat în sângele cosmonauţilor din barocameră când sunt antrenaţi şi testaţi în vederea bravurii lor cosmice!, aşijderea şi-n tumultul de globule roşii ale poeţilor dintotdeauna, ameţiţi bine de mişcarea de rotaţie a planetelor! stelelor! galaxiilor EU-lui proprietate personală şi inviolabilă! Susnicia e o cauză uneori pierdută, alteori câştigată a căţărătorilor şi şerpaşilor ce-şi zdrelesc tălpile goale şi palmele nude pe Scara lui Iacob şi pe modulii marilor ziggurate interioare! Dacă şi cu Parcă sunt capetele Infinitului, de care Ion Vinea se descărca pur şi simplu ca de un balast în versurile sale… Din când în când apar tot felul de idiosincrazii lingvistice: nu trebuie luate în serios decât cu titlu de control! Eu folosesc infinitul dintre dacă al vostru şi parcă al meu drept un miraculos bandaj la rănile mai greu de pus în ecuaţie taumaturgică ale celor şapte corpuri subtile, zestre de duh şi har a trupului!

I.Z.: După cum ne amintim, Iisus, răstignit, i-a spus lui Ioan: „Fiule, iată mama ta, pentru veşnicie!” Comentează, poete!  

S.A.: Iisus, dragostea mea transcedentală, ca şi Eminescu, a cunoscut, ca experienţă-limită a Nemărginirii Mistice, trei infernuri: al Batjocurii multibunde, al Crucii multibunde şi-al Mormântului multibund. Ioan, după umila mea părere, cel mai mare iisusolog, cel mai fierbinte iisusofor, cel mai devotat iisusodul al Omenirii căzute la picioarele Înviatului şi Înălţatului, într-o genuflexiune de miriapod – se poate spune! – a primit aramaica adresare a lui Crist ca pe o lovitură de buzdugan atomic în cap. Şocul acesta l-a trezit la uluitoarea sa inspiraţie eschatologică din Patmos pentru Evanghelie (cea mai sofianică printre evanghelii – apocrife sau nu!) şi pentru Apokalipsă – operă de un profetism iluminat şi iniţiatic în cea mai superbă măsură!, care depăşeşte de foarte departe cele mai valoroase vocaţii poetice de pe Pământ. Înlăcrimata terestră şi cerească, măreaţa Mamă a Lumii, născătoare de Increat, gân-di-ţi-vă!, a găsit ulterior – atâta ulterioritate câtă conţine o instantaneitate – a găsit în acest fiu al iubirii cristice un sprijin istoric, dar bine ferecat ca fenomen diferenţiat pe circumstanţe şi pe meandre temporale, într-o Cutie a Pandorei (una Specială şi Singulară!) care poate nu va fi deschisă niciodată, mantra necesară „tip Sesam” nu s-a descoperit încă! Pentru ignoranţi, ar conta, pentru dioptriile aleatorii ale vizionarilor, nu contează… Disperarea umană a lui Iisus se detaşa astfel, de disperarea Sa Divină. Mesajul primit de Ioan Teologul în Momentul Răstignirii se pare că n-a avut martori pe măsură, dar a supravieţuit peste două mii de anişori datorită în exclusivitate universului akashic în substanţa căruia ne scăldăm toţi, mai mult sau mai puţin fiecare. El Greco este singurul pictor genial, după Michelangelo Buonarotti, care zugrăvindu-l cu penel mântuitor pe Însuşi Dumnezeu-Tatăl – care ca Deus Ignotus n-are iconografie! – (magnanimă temeritate artistică!), îl aşează pe Hristos în Poala de Opal a Dumnezeirii, într-o Pieta (vezi şi Rilke!), într-o Pieta Extraordinară, între braţele pleromice (plenitudinare!!), Pantocratorul şi Omnipotentul plângându-şi, în Cercul vast al Omenirii, condiţia supernală de Îndurerat Tautologic! În după-amiaza când a auzit „Iată mama ta, fiule!”, Ioan a preluat toată bateria de epifanie şi transfigurare instantanee, iar Maica Mirifică a Domnului a devenit făptura mijlocitoare a celei de-a doua nativităţi în proiecţie cristofanică şi cristosofică. Dumnezeul Tuturor Lucrurilor a oblăduit-o pe Maria-Miriameea din Nazareth, cu o nouă Identitate, care va uimi în veci de veci pe teo-hermenenţi, pe teo-exegeţi! Cu acest prilej, înainte de Paşti cu aproape două luni, vă mărturisesc faptul că mă preocupă trei arhipoeme: „Marele Increat (sau criteriul Divinităţii)”, „Placenta lui Crist (sau criteriul Graadului)” şi „Înlăcrimata (sau criteriul Maicii Domnului)”. Anul trecut am avut norocul unei documentări care mi-a transcens informaţia din domeniul religios, fixaţie a mea mai veche! M-aţi nimerit în Accent – aşa numesc eu potrivirile de habaruri şi chiar de zadaruri, spre spaima cunoşticaştrilor mei…

I.Z.: Ştim că ai locuit pe strada Morilor. Vorbeşte-ne despre locuirea ta în Strada Limba Română!

S.A.: Treizeci de ani trăiţi şi existaţi, citiţi şi scrişi pe acea on line municipală din Galaţi, ca „Don Chijotte de pe strada Morilor” – după titlul unei povestiri de Eugen Teodoru, scriitorul gălăţean-bucureştean pe care-l apreciez şi-l respect de ani şi ani de zile, susţinător în fel şi chip al poetului care vă vorbeşte, şi, afirm cu tărie, m-a scos, prin avocatura sa ideală, din ghearele securităţii, prin anii 1973-’76, de mâhnită amintire, mă bucur că am ocazia să-l salut de la Dunăre şi să-l reamintesc tuturor gălăţenilor conectaţi la această prietenie între purtătorii de Pană Imaculată. Acest episod merită o mise-en-abime! Dar locuţiunea cu morile chiar dacă e fermecătoare, este desigur doar parţial veridică (orice metaforă vizează relativul cu pârghii de absolut şi probabilitatea cu pârghii de improbabil!) deoarece mi-a lipsit Rosinanta, Sabia şi Scutul, iar Morile de Vânt semicitadine de Altădată au dispărut cu desăvârşire. Existenţialul moraritudinii mele, atâta cât a fost şi mai este câtva, în imaginarul dichisit al unora mai recenţi (vezi Patapievici!) care poate nici n-au underground cervantesc, contribuie din plin la un C.V. care se prelungeşte în abis… Daaa! Locuirea mea magică pe Strada de Fildeş a Limbii Române, cum vă place vouă s-o botezaţi – şi bine faceţi – este o Realitate suprapusă, etajată, palierată, translată şi cu o semnificaţie autentificată de Destin. Părinţii şi fraţii mei nu vorbeau un idiom iluzoriu, iar eu n-am scris niciodată în graiul Esperanto! Inefabilul care îmi prieşte este cel care sparge zidul sonic al tezaurului haşdeian, intrat în alchimia eminesciană, sadoveniană, argheziană, dar şi în Dada şi în suprarealism, oh, la, la! Pentru că sunt ispitit să recunosc imediat, cu cărţile pe masă, vorba lui Ion Trif Pleşa, să admit rapid că scriu „În limba dragobiană”, iar voi, de-o inteligenţă extraterestră, mă percepeţi indubitabil şi comprehensiv, în limba română! – lucru stabilit de mine în poemopeea încheiată astă-vară, intitulată „Cuvântul-Rază şi Prisma de Ametist”. Sponsorii noştri îşi scurg bănetul la Bingo-Europa?…

I.Z.: După cele patru „porunci” ale noastre, credem că suporţi şi o întrebare: Ce-ai fi fost dacă nu erai cine eşti?  

S.A.: Ar fi greu să aflu pentru proiecţia mentală de care mă bucur în exercitarea conceptului meu de Poezie mai mult decât o supernovă producătoare de Penlumină pe orbita unei absolut obligatorii explozii! Felul punerii acestei întrebări presupune din partea mea un profetism „retro” – el nu ilustrează „efectul de zar” mai puţin ca spiritul profetic propriu-zis… Cele trei poziţii ale lui a fi, verb de-o celebritate sfâşietoare, din interogaţia voastră parşivă, mă susţin şi vă susţin în centrul câmpului unitar al limbajului, conştiinţa ca materie primă pentru Poezie! Pe mine asta mă salvează, mod curent, nu credeţi?, metanoia fiind mereu, pe persoane şi personalităţi, un proces!, care se încheie doar la Judecata-de-Apoi! Am observat însă că vocaţia mea poetică a devenit un zid chinezesc pentru viaţa mea! Pot oare lăuda pe fiecare, cu o dragoste ecumenică încât să opresc la timp nişte porţi, ale căror ţâţâni sunt fixate în neant gata să mă/să ne lovească în obraz?! Vă mulţumesc pentru gestul interactiv, oferit înainte de 3 martie (n.a. – ziua de naștere a poetului), cu o generozitate de sfinţi: nominalizarea voastră într-un Who’s Who in Romanian al inimii mele, vă este asigurată pe anul 2003!!, plus eternitatea datată de el…

A consemnat Ion Avram