Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Între tristeți și doruri metafizice”

doar ce-ți ascultasem refrenul acela castaniu, pe care mi-l zăngănise și-altă dată,

o șuviță de păr la chitara ochiului tău,

când a căzut copertă albumului peste chipul tău de puștoaică.

cu un gest sălbatic de dor te-am căutat filă cu filă.

după ani din nou în pridvorul ființei tale încărunțite sub jugul unei clame.

genele-ți izvorau un alt refren, cristalin.

nu mai știu pe ce pagină ne-am reîntâlnit, era seară.

atunci ți-am recitat zâmbind poemul tăcerii. (Poemul tăcerii)

orice poveste e o altă poveste când se povestește greșit.

să luăm gardul de la drum, de exemplu, dărâmat deja de-atâta tristețe.

nu-i mai trăiește absolut niciun trecător.

treaba asta e veche,

așa că de-atunci și până-aici,

în pragul casei părintești,

câte nu s-au mai întristat fără să fim atenți la narațiune?

mama – dumnezeu s-o odihnească – îmi spunea ,,așa o să fie băiete”,

când a plecat ea într-o zi după tata.

și-așa este… trist.

mai pe scurt, fericirea mea natală,

e o istorie simplă și tristă, într-o limba veche, maternă,

în care un deget arătător povestește o nemiloasă călătorie.

la braț cu el, eu. (Trist)

e posibil să nu fie nimic adevărat,

mai precis, să nu fi fost eu în dimineața somnolentă a acelor ape,

decât povestea exagerată a unei cizme pescărești, spusă-n șoaptă la urechea celeilalte,

în timp ce încă dormeam în ele ca un suflet recent-conceput, ațipit într-o mamă caldă.

din largul acela foarte adânc mi-am ridicat privirea de somn,

și, iată, dinspre soare venea tăcut un țărm necunoscut.

am întins sfios mai întîi o mână, după care alta, și alta,

și ne-am îmbrățișat cu undițe și stânci,

și cu toate cele văzute, nicicând povestite.

apoi am tăcut îndelung unul către altul.

astfel a fost o seară și-apoi o dimineață.

asta a fost ziua aceea.

dar, cum spuneam, e posibil să nu fie nimic adevarat, iar eu nici să nu fi-nceput măcar să ațipesc înlăuntrul vreunei mame.

poveștile cizmelor pescărești sunt totdeauna exagerate. (Inițiere)

fără falsă modestie, despre estetică aș putea scrie tomuri, sau picta ca dali, figuri enigmatice, pe care nici matematica nu le-ar putea descâlci.

aș putea enumera ca exemplu, o mie de maeștri, dar mă opresc la mama.

ea, în fiecare dimineață, cam la aceeași oră, ca o florăreasă fermecată de frumusețea negoțului ei, își plimba degetele iscusite și înzestrate cu simțuri de răspundere, prin flora nărilor mele, de unde niciodată nu pleaca fără un buchet măcar, pe care-l culegea în șoaptă:

”vai, uite ce muci uscați!”.

poala îi era plină mereu cu astfel de recolte, de toate culorile.

de aia azi inspirația mi-e adâncă.

fără falsă modestie, spuneam, despre mama aș putea scrie tomuri, sau picta ca dali, memorii enigmatice, pe care nici matematica nu le-ar putea povesti.

i-aș putea enumera ca exemplu, o mie de lipsuri, dar mă opresc la designul dorului de ea,

care e perfect.

doare la fel de cumplit în orice parte aș căuta.

de aceea, grilajul ăsta din fier forjat, vopsit în negru, cu cruciulițe aurii, nu e conturul lui,

cel mult un curent artistic trecător.

dorul doar doare, fără margini.

în concluzie, estetica este o mamă fără falsă modestie. (Tratat de estetică)

Matei Ungureanu (MU) ne-a citit 19 poeme prozaice scrise în maniera umoristică satirico – romantică a lui Marin Sorescu sau proze poematice ultrascurte cu paragrafe autobiografice în care umorul de limbaj și de expresie ne-a trimis și la Ion Creangă – prin expresiile sale neaoșe, în care lumea copilăriei cu mama, prietenii, întâmplările și toate amintirile năstrușnice și melancolice ale satului natal este repusă în vizorul cititorului ca pe o scenă magică în care autorul – regizor le reînvie cu tandră tristețe și nostalgie; în același timp, se desprinde de drumul bătătorit prin originalitatea expresiilor.  

”Textele prezentate amintesc cumva de ciclul sorescian «La lilieci», prin inserțiile de oralitate a limbajului, dar au o notă distinctă de originalitate, care vine din însăși creația autorului. Satul este evocat într-un mod detașat emoțional, dar foarte autentic totodată. Unele pasaje vin și potențează mesajul autorului, creând adevărate oaze lirice. La nivel de limbaj, se disting influențe și ale altor subdialecte decât cel moldovenesc – dar, ca o privire generală, poeziile emoționează, prind la cititor și sunt conduse inteligent de către autor.” (Stela Iorga) 

”În poeziile sale, MU are efervescența nostalgică, sălbatică uneori, de a ne arăta cum simte iubirea pentru literele scrisului ce i se nasc din inimă. Pe un fundal viu al iubirii, comunicarea cu mama sa rămâne vie în poeziile sale despre care autorul ne mărturisește că ar scrie tomuri: «Mama ca o florăreasă fermecată de negoțul ei își plimbă degetele iscusite înzestrate cu simțul răspunderii».” (Maria-Rodica Patraș)

”În fața ochilor se ivi un domn cu aer de țăran autentic, chit că o mare parte din viață și-a petrecut-o prin țări străine. Asemenea unui patriarh al locului – prin gest, simplitate ori smerenie. Vorbim de Matei Ungureanu, pseudonim al țăranului ivit de niciunde, Nicolae Munteanu. Pe chip i se așternu o bucurie cuminte. Un Moromete prins de vremuri între tristeți și doruri metafizice. Așa își începu curgerea poemelor sale, cu miez melancolic, filozofic, sarcastic ce par înmugurite din frumusețea tărâmului strămoșesc. Un pământ bun, roditor, plin de sevă și vigoare care-și lasă amprenta prin multitudinea metaforelor din poeme. Totul curge ca și apele acestui ținut străjuit din toate părțile de pârâuri cuminți, rar năvălitoare și înspăimântătoare. Amintiri dăltuite în stârvul sinelui meu – cum spune autorul. Negreșit – și iubirea, natura, puternic înlănțuite în zborul lor nemărginit tatuează caligrafic în sângele înaripatelor gânduri și-n curgerea tăcerilor din suflet. Excepționale definiții ale acestui explorator al amintirilor – cum se autodefinește, multe în stil arhaic specific locului (Rogojeni) din care izvorăște ca o apă limpede acel umor subtil, sarcastic uneori. Ne înlăcrimează acel spațiu sacru care face legătura dintre cer și pământ, pe rol de Axis Mundi care este mama, mămuca din poveste, despre care ar putea scrie tomuri sau picta ca Dali memorii enigmatice și unde dorul doar doare fără margini în concluzie estetică, este o mamă fără falsă modestie. O întreagă disertație la iarbă verde, inițiere lângă un mic tratat de agheazmă, ecumenism ori – cum frumos spuse autorul – lângă o poveste (cu)antică la hotarele lumii ce într-o dimineață somnolentă a acelor ape cuprinse în vremuri pline de anomalie și începuturi cu o potecă învolburată, rod al tăcerii lăuntrice:

«ssiss-ssiss aud. chiar și văd./ coasa/ coasa!?/ da, da, coasa construiește ierbii o nouă înălțime./ prin aer, printre fotoni, triluri și fluturi, duhurile buruienilor ucise caută disperate ieșiri sau intrări./ nările descifrează duhurile: duh de brândușe, duh de fân, duh de floare de colț./ ssiss-ssiss cântă coasa, cartografiind natura. eu, pe-aici – gură cască. plutesc».

La o bună vedere, simțire, auzire a unor noi poeme scăldate de luminile colțului de rai…” (Mioara Ardieleanu)

”Texte care atrag și sensibilizează cititorul; are talent de povestitor și o anume ciudățenie în modul cum se exprimă care pot atrage cititorul matur și, mai cu seamă, copiii; textele sunt armonioase și metaforice.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”Mi-a amintit de viața de la țară; vorba este tipic moldovenească, specifică satului.” (Ioan Gh. Tofan)

”Ne introduce/ readuce cu bucurie, tristețe și melancolie în lumea satului în care oamenii trăiau după reguli nescrise; o poezie plină de metafore vii, puternice; are o ambiguitate care contribuie la crearea unei atmosfere calde, triste și, paradoxal, plină de bucurie în același timp; sunt pline de vibrație și cuceritoare; are și pasaje de-a dreptul pastelare care trimit, cumva, și la Topârceanu; mama este un personaj omniprezent.” (Anca Șerban Gaiu) 

Vineri, 16 octombrie, ora 18,00, la  Centrul Cultural ”Dunărea de Jos”, după un memento Dimitrie Lupu, va citi Mioara Ardieleanu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Când cuvântul devine trezire – victorie!”

în această casă cuvintele/ cunosc două stări de agregare:/ ropot și tăcere./ în această casă plânsul a devenit organ/ de simț/ și grai/ între mine și El, Cel Mult Iubit,/ Care din când în când mai înnoptează/ umil/ sub cerul liber al ochiului meu miop și impar/ numit inimă. (în casa lui Zaheu)

într-o zi m-am trezit cu pieptul spintecat/ cu toate la vedere/ dar fără spectatori// un miros greu mă însoțea pretutindeni/precum duhul unei lămpi// (pesemne un duh necurat dacă socotim cum s-a făcut el stăpân pe lampă și apoi/ pe posesorul lămpii/ devenit saltimbanc/ salahor în imperiul dresorilor de oameni/ a scamatorilor îmbrăcați în haine alese/ a iepurașilor de joben/ și a tuturor jonglerilor de imagini, cuvinte & so)// umblam stingher cu bocceluța mea descusută/ care altă dată strângea pe mulți în jurul ei/ așa cum orice bizarerie stârnește/ și mulți băgau mâna până la cot/ fiecare să ia/ să evalueze să pună la loc ce nu e conform/ să-și lingă degetele/ sau să scuipe// iar noapte nu dormeam nicicum/ căci duhul se foia ba încolo, ba încoace/ gospodărind neîncetat între pereții casei sale/ șlefuindu-i/ precum un meșteșugar priceput// cât era ziua de lungă străbăteam ținuturile oamenilor/ eram goală și nimeni nu mă privea/ pluteam în siajul însingurării/ pe drumul celor care nu se mai întorc/ la cei vii vreodată// cu pieptul frânt supurând nectar numai bun de alăptat/ viței de aur, îngrășați pe soclul minții/ făuriți în focul gândurilor/ animați de gurile lor mincinoase/ un act de curaj avu loc:/ îmi luai propria mână/ cea care știe să scrie/ și îi spusei: dansează!/ și va plăcea dansul tău/ eu însămi voi aduce pe tipsie inima mea/ înaintea Lui/ să facă ce va ști El cu ea. (povestea inimii)

Membră a Cenaclului N&S încă de prin anii ’90, gălățeanca Sabina Penciu Macovei (SPM) – actualmente, brașoveancă – ne-a prezentat un grupaj de poeme în care poezia sa câștigă o calitate specială prin echilibrul armonios între nou și vechi, între laic și biblic, între trăire/ simțire și cuvântare; s-a comentat frumos și bine; expresii ca: sinceritate și corectitudine, căutare și curaj, profunzime și forță – au fost câteva dintre multele atribute valorice ale comentatorilor.

„Un grupaj de poeme închegat ce ar putea, fără îndoială, intra într-un volum; a reușit să contureze o paradigmă poetică proprie; poemele au unitate de sens poetic și tind să atingă o anumită coardă sensibilă; o jumătate aproape mistică se armonizează cu o jumătate a propriei ființe/ propriilor trăiri laice; este evidentă căutarea în sensul poveștilor biblice, a rugăciunii; de aici – aparența că o poezie foarte modernă se asociază/ contopește cu o parte ce vine din credința în Dumnezeu și, tot de aici, concluzia că această combinație între nou și vechi, între laic și biblic poate exista și chiar poate genera un asemenea gen de poezie, oarecum original, care s-o reprezinte și s-o recomande; avem de-a face cu texte mature, proprii căutărilor sale; o poezie cu miză sinceră și corectă”. (Tudor Neacșu)

„Se vede tendința de a-și lămuri ideea de poezie, un fel de conștientizare a ceea ce simte/ trăiește; căutările și trăirile sunt sincere și discrete; poate, din această sinceritate, apare și tenta de a fi prea directă; în poezia Praznic a ieșit un pic din ceea ce și-a propus, revenind în mijlocul nostru; ca o concluzie – poemele sale ne sugerează relația artistului cu divinitatea”. (Cristina Dobreanu)

„Poezia lecturată s-a apropiat sufletului meu prin trăire sinceră laicizantă – fără, însă, a epata sau a îndeplini standardele complete ale unei creații lirice mistice sau de inspirație pur biblică. De altfel, aceasta a fost una dintre caracteristicile predominante ale lecturii, evidențiind componenta fundamentală a cunoașterii, ca premisă a sa, și anume smerenia. Dincolo de aceste nuanțe, sistemul de trimiteri religioase din încheierea majorității textelor a reprezentat matricea spirituală căreia nu i se poate adapta decât cheia unui suflet în care există aceeași trăire sinceră. Am remarcat în mod deosebit poeziile Îndrăzniți!, alături de În casa lui Zaheu – alcătuire a cărei notă predominantă tinde să transforme locuința personajului biblic într-un templu moral, cu accente personale”. (Ștefan Pavăl)

„SPM își construiește arhitectura interioară a poeziei folosind o structură simplă  executată aproape ca un crochiu, dar relația dintre imaginea percepută și mesajul transmis se desfășoară într-un spațiu dinamic, deoarece cuvântul învinge o rezistență și devine victorie, transformare, trezire. Nimic  nu este lăsat la voia întâmplării, ci este asumat și descris cu o putere interioară dusă până la însângerare”. (Daniela Lăcrămioara Capotă)

„SPM scrie dintr-un spațiu de autenticitate; un spațiu relațional unde, parcă, se întâlnește cu Dumnezeu; o poezie înaltă”. (Cristina Carmen Neacșu)

„SPM scrie poezia de o structură modernă, în care misticul se îmbină cu laicul – ceea ce nu e ușor; o poezie matură care pare a avea răspuns la toate întrebările”. (Coralia Coca Drăgan)

„Încă din primii ani de creație, SPM m-a uimit cu siguranța cu care scrie. Poeziile ei erau foarte concise, mici bijuterii lirice ale unei liceene sfioase, dar, paradoxal, cu o expresie artistică elaborată. Fără zorzoane stilistice, simple și penetrante, în poeziile ei se descoperea pe sine și o dată cu ea o descopeream și noi. La o anume distanță în timp, a continuat pe aceeași linie, dar cu alte teme abordate, care se situează cumva într-un limbaj poetic ce se caută pendulând între cel religios și cel laic. Poeziilor prezentate nu le lipsește aproape nimic din punct de vedere artistic și estetic, rămânând totuși ca în dezvoltarea ei personală poeta să filtreze într-o manieră artistică situarea ei în universul credinței și în cel personal. Poeziile sunt impresionante fiindcă relevă tribulațiile unui spirit șlefuit de căutări continue, cât și de acumulări artistice constante. Ea nu se reinventează, cum este la mare modă, nu este prinsă de curente de tot soiul, nu face deloc concesii, ci clădește o lume originală, cu o țesătură fină și delicată formată din cuvinte simple, cărora le potențează valoarea, turnându-le în forme fericit alese”. (Stela Iorga)

„Are un curaj fantastic în a așterne cele trăite în pagină; o sinceritate dureroasă; poezia sa pare a face ordine       într-o lume hâdă, dură; pare a fi un fel de katharsis; miza mistică există în fiecare poem și o rigiditate în construirea textului; are un echilibru între simplitate și încărcătura emoțională care ridică valoarea textului”. (Anca Șerban Gaiu)     

„Ascult în liniște feciorelnicele versuri ale SPM. Prima impresie: totul parcă se derula în Fuga lui Bach – versuri uimitoare, complexe, citite cu frica de a nu se pierde gândul, ritmul versurilor sale. O demonstrație de forță venită de pe plaiurile brașovene. Ce spune în casa lui Zaheu: (…) Cuvintele/ cunosc două stări de agregare: ropot și tăcere. (…) știi/ uneori/ când tac/ toate celelalte încep să-mi vorbească (…) Fuga lui Bach se continuă sub cerul liber al ochiului meu miop și impar/ numit inimă. Epifania conștiinței când se împărtășește în Cuvânt, devine poezie ce blagoslovește/ rărunchii/ cu suflare de viață… Vuietul legăturii cu Dumnezeu se metamorfozează în lacrimă, căci ochiul său nu știe a vedea/ci doar a plânge… (Vuietul). Autoarea să scrie într-un ritm alert, un pic mistic, filozofic, cu accente profunde căci poetul trebuie să cunoască mișcările inimii sale; ba, mai mult, își ia propria mână cea care știe să scrie și îi spuse dansează!”. (Mioara Ardieleanu)

Vineri, 9 octombrie, ora 18,00, la  Centrul Cultural Dunărea de Jos – citește Matei Ungureanu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „În pași de imn laic”

”Ești aici, stai, te uiți…/ Însă nu vezi./ Ești aici, în mijlocul atâtor lucruri;/ Întorci privirea./ Ce-ai vrea să vezi? Pe tine? sau pe ceilalți?/ Stai./ Ai vrea să fii altundeva…/ Însă tot aici ești./ Vrei să scapi, să călătorești./Nu se poate./Ești om, o picătură de ploaie./ Cazi./ Ești o frunză purtată de vânt./ Zbori./ Ești un întreg copac ce răsare pe pământ./ Te ridici./ Dar nu ai vrea să fii mai mult de-atât?/ Nu. Sunt deja./ Crezi? După atâtea prăbușiri/ De câte ori ai spus oare aceasta?/ Încetează să mai speri! Fii ceea ce ești!/ Refuz. Ceea ce sunt nu e decât o mască/ A unei înfrângeri dureroase./ Ceea ce sunt este o spaimă/ De viitor, de căderi rușinoase./ Dar acum, acum sunt altul…/ Te cred, căci amândoi/ Suntem totuna”. (”Controversă”) 

Ștefan Pavăl (ȘP) – elev la Colegiul Național ”Vasile Alecsandri”, cunoscut ca scriitor de proză beletristică și documentară, în special – ne-a surprins cu un grupaj de șapte poeme, unele dintre ele de tip monolog în oglindă, ce-l apropie de scriitorul/ colegul nostru de cenaclu Dorian Stoilescu și de alți scriitori ai genului; din comentarii, s-a observat că are curajul și tendința de a se exprima în vers clasic ca formă, dar și în ceea ce privește conținutul de idei și tematica – profunde și redate într-o tonalitate gravă; întrebările și răspunsurile în stilul acela de monolog sunt specifice vârstei căutărilor cu înclinație vădită către universalitate și, implicit, către filozofare – fapt care, și acesta, îi dă acea tentă de clasicism și în conținut, nu numai în forma care curge în pași de imn laic.

”Deși l-am cunoscut ca scriitor de proză, chiar și de documentare, este remarcabilă preocuparea pentru poezie, pentru literatură, pentru cultură, în general; se văd căutarea tipic adolescentină, dorința de cunoaștere etc.; textele au, cumva, legătură cu forma și tonalitatea bisericească și, implicit, clasică; căutările sunt sincere și oneste; este într-o stare de dibuire a lucrurilor, a cunoștințelor; forma fixă pe care o cultivă este foarte pretențioasă pentru că trebuie să se țină seama de ritm, de măsură și de rimă; la el nu le găsim pe toate așa cum trebuie; i-ar trebui mai multă rigoare în acest sens; îi recomand să citească mai atent haiku-urile care sunt foarte concentrate, distilate și înalte valoric; are idei frumoase care vin dintr-o cultură generală bogată pe care se sprijină în scris, dar și în tendința continuă de meditație/ filozofare; să nu ocolească versul liber/ alb care i-ar da mai multă libertate în scris și, implicit, nu i-ar înăbuși încărcătura lirică a poemelor.” (Tudor Neacșu)

”ȘP scrie o poezie psihologică, filozofică; versul său este, uneori, o călătorie către sine însuși, un drum inițiatic într-o geografie în care intensitatea cromatică a liricului este comunicată printr-o profundă meditație.” (Daniela Lăcrămioara Capotă) 

”Un tânăr care promite. Poate – chiar un critic și istoric ce iese din tiparele vremurilor actuale, dar poezia sa adolescentină face parte din spiritul său. Ucenic încă, întrebările sale vin și le simți perpetuu de imn laic. Într-o filozofie atipică, profundă, melancolică definește timpul ca și o coroană a vieții și a lumii roată. Între ieri și mâine, dincolo de el și mâine, versurile de iubire și dor curg într-o continuă mirare. Zici că-și poartă pașii Eminescu ori Shakespeare ca o șoaptă ce tresare printre gândurile ce-și potolesc setea de cunoaștere într-un elogiu al suspinului. Măștile cad, binele câștigă/ Iar răul piere.” (Mioara Ardieleanu)

”Cred că este într-o căutare a poeziei din interior care, în poemele lui, pare ascunsă/ protejată de o platoșă; la ȘP poezia este ca un freamăt – un demers de folosire a cunoștințelor, dar nu și a trăirilor/ emoțiilor; de aici – senzația că poemele/ textele sale țin cititorul cam încorsetat.” (Carmen Cristina Neacșu)

Vineri, 2 octombrie, ora 18,00, la  Centrul Cultural ”Dunărea de Jos”, citește Sabina Penciu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „O copleșitoare baie de lirism”

„(…) Ana cea matură: Hai cântă cu mine

                            Ca să te-nveselești

                            Norocul îți surâde

                             Când nici tu nu te gândești.

Ana cea tristă: Îți amintești? Prinț și cerșător.

Ana cea copilăroasă : Ascultai vinilul ăsta până se tocea.

Ana cea veselă: Știai toate replicile pe de rost.

Ana cea matură: Dacă m-aș evapora într-o clipă nimeni nu ar suferi.

Ana cea tristă: Nimeni nu ar observa.

Ana cea veselă: Și ce?  Parcă când pleacă pescărușii fac mare tam tam.

Ana cea tristă: Când mor florile pe câmp nu plânge nimeni.

Ana cea matură: Când se risipesc norii se naște ploaia.

Ana cea tristă: Ți s-au pârguit grânele din păr, Ană!

Ana cea matură: Odată și odată trebuia să se întâmple.

Ana cea veselă : Cântă Ana Lugojana.

Ana cea matură: Mai ții minte cum cântai în corul școlii? Ce silitoare erai! Și când îți era lumea mai dragă îți cădeau șosetele. Mai ții minte?

Ana cea tristă: Uram șosetele ălea verzi cu dungi portocalii. Erau atât de groase.

Ana cea matură. Mă sufocam în ele.

Ana cea copilăroasă: Iuhuu, a ieșit soarele!

Ana cea veselă: Uite-i mă ce fel țopăie. Hopa, a mai apărut unul.

Ana cea copilăroasă: Ce caraghios e!

Ana cea matură: Dacă aș pleca într-o zi nimeni nu mi-ar simți lipsa.

Ana cea veselă: Poate pescărușii ți-ar simți lipsa. Poate ploaia.

Ana cea tristă: Poate pisicile ți-ar simți lipsa. Și șosetele groase ți-ar simți lipsa.

Ana cea matură : Poate florilor din ghiveci li se va face dor de tine.

Ana cea copilăroasă: Poate ferestrelor prin care intră stelele și visele în mai multe culori li se va face dor de tine. Poate stelele vor muri de dorul tău.

Ana cea tristă: Poate scaunul va fi doar un biet scaun de lemn fără căldura corpului tău. Cana o biată cană fără îmbrățișarea buzelor tale.

Ana cea matură: Și  paginile cărților vor duce dorul degetelor tale ca o umbră.

Ana cea copilăroasă: Poate soarelui i se va face dor.

Ana cea veselă: Poate copacului din dreptul căminului.

Ana cea tristă: Poate nopților, norilor.

Ana cea veselă: Norilor”. („Se caută o spălătoreasă” – fragment)

Anca Șerban Gaiu (ASG) a citit piesa de teatru „Se caută o spălătoreasă” care, după părerea celor ce au ascultat-o/ citit-o, ar putea fi chiar o proză scurtă sau o înșiruire de poeme de sine stătătoare alăturate/ legate între ele prin ideatică și filozofare într-o poveste moralizatoare/satirică, analitică și psihologică, demascând moravurile, nedreptățile și viciile unei societăți în care sistemul politic, juridic și educativ sunt într-o criză acută fără precedent. Și, toate acestea într-o copleșitoare baie de lirism – așa cum ASG ne-a obișnuit deja.

„ASG ne-a prezentat unul dintre cele mai sofisticate și mai tensionate/intense texte pe care le-am întâlnit în ultima vreme – și nu numai ca teatru ci, chiar și ca proză; cred că a reușit un lucru greu de realizat; se găsesc influențe din teatrul contemporan, dar și din teatrul clasic; are și multă poezie; actul I și cel final par a fi/ sunt, de fapt, poeme de sine stătătoare – cel final este zguduitor; are și absurd, și comic, și clasic, și diverse influențe – de nu poți să-l încadrezi; are multe idei, curge firesc; poate fi pusă în scenă fără rezerve; ar putea fi și o proză scurtă foarte sofisticată”. (Tudor Neacșu)

„Personaje conturate cu tușe puternice, dialoguri care conțin elemente ale societății contemporane, ASG alternează metafora, descrierea; ea își lucrează cu acribie textul, mai adaugă o nuanță, mai pictează o umbră și, la final, tabloul de pe șevalet este gata. Poezie, psihologie – scriitoarea le adaugă personajelor sale complexe, definind valoarea lor cromatică; textul din această seară m-a făcut să trăiesc cu emoția spectatorului așezat în fața scenei”. (Daniela Lăcrămioara Capotă)

„Interesant… câtă emoție, filosofie și matematică socială se poate ascunde în spatele unei spălătorese. O spălătoreasă care nu este numai o mască a lumii contemporane, ci însuși chipul unei societăți în care valoarea este echivalată și depășită de informație, iar empirismul este copleșit de o epistemologie limitată și uneori absurdă. Personajul Anei reprezintă sinteza a ceea ce mulți dintre noi consideram esența sufletului, emoția. Acest element completează un parcurs personal tumultuos, măcinat fără voie de colții unor inimi absente, dar care au șlefuit un caracter pe măsura «cerințelor» contemporaneității: singur, subestimat, divizat. Interviul, apogeul acestei discrepanțe, devine un dialog între suflet și rațiune, sau, mai bine spus, între omul util și omul capabil de a simți. Astfel, totul este încheiat prin monologul aparte al finalului piesei, care pare să ne îndemne către o întrebare fundamentală: Ce rămâne cu adevărat din omul frumos în această societate?”. (Pavăl Ștefan)

„Piesa de teatru «Se caută o spălătoreasă» are un mesaj foarte clar: ce trebuie să faci ca om ca să-ți găsești locul în lume; are mult dramatism, profunzime și singurătate într-o cheie foarte simplă; poate fi pusă în scenă cu brio”. (Carmen Neacșu)

„Are un umor ușor absurd și mult lirism”. (Ioan Gh. Tofan)

„Ne-a obișnuit cu un umor spumos; textul nu pare a fi o piesă de teatru; ultimul act are un monolog interior intens, cu multe intruziuni filozofice”. (Cristi Chivu)

„Am găsit asemănări din Eugen Ionesco; paradoxal, pare prea dramatică – să poți râde și prea satirică – să poți plânge; are abordări interesante în care absurdul devine firesc etc”. (Ecaterina Mihăescu Păun)

„O croșetare psihologică și satirică a personajului principal și a societății, în general; pare tributară copilăriei; personajul este introvertit; introspecția psihologică m-a captivat, dar m-a și obosit; ca proză – este excelentă”. (Mioara Ardieleanu)

„Este o voce lirică ce se aude singular de-a lungul întregii piese, fapt care o face să semene mai mult a monolog; demersul artistic este inteligent condus, dar consider că-i lipsesc exact două elemente care definesc dramaturgia, și anume: personajele clar conturate și un conflict dezvoltat gradual; din punctul meu de vedere, din textul prezentat s-ar putea crea un poem de mari dimensiuni, în care vocile să se îmbine fericit, sub umbrela genului liric, în care ASG excelează”. (Stela Iorga) 

Vineri, 25 septembrie, ora 18,00, la  Centrul Cultural ”Dunărea de Jos”, citește Pavăl Ștefan.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Toxicitatea iubirii sau despre seducția creației”

Vineri, 11 septembrie, Cenaclul „Noduri și Semne” de pe lângă USR – Filiala S-E și-a reînceput activitatea după vacanța de sezon estival, cu Plasa lui Varo – o proză scurtă de tip/ gen SF, F sau realism magic – greu încadrabilă, deci – scrisă de prozatorul Victor Dragomir (VD) și discutată intens, cu multe observații pro și contra, demonstrându-se, încă o dată, că VD este un scriitor care promite și realizează ceea ce promite, cu obstinație și patimă, cucerind cititorul prin atmosfera și tensiunile create.     

(…) Păianjenul își apropie încet colții de corpul nemișcat și străpunse învelișul fin. Din rană nu se scurse însă lichidul obișnuit al unei insecte. Un gust straniu îi inundă simțurile. Era dulce precum nectarul florilor care înfloresc o singură noapte pe an și amar precum seva arborilor bătrâni. O aromă tulburătoare care nu aparținea lumii pe care o cunoștea. Mai luă o înghițitură. Atunci jungla începu să se destrame. Mai întâi dispărură marginile lucrurilor și ramurile se topiră în umbre verzi. Apoi firele plasei se prefăcură în șiraguri de stele suspendate între cer și pământ. Pădurea întreagă deveni un vis țesut de lumină.

În mijlocul acestei nebunii, trupul creaturii începu să se schimbe. Aripile se metamorfozară în voaluri strălucitoare, iar corpul suplu căpătă forme familiare. Ochii imenși și reci deveniră blânzi și calzi. Înaintea păianjenului apăru o femelă din propria sa specie.

Varo rămase nemișcat. Întreaga lui ființă fusese lovită de o emoție pe care nu o cunoscuse niciodată. Toate diminețile în care se trezise fără să vadă pe nimeni asemenea lui și nopțile în care ascultase ploaia tropicală căzând peste junglă. Toate se adunaseră într-o suferință ascunsă pe care nici nu știa că o poartă. Iar acum, rana era atinsă. (…) (Plasa lui Varo – fragment)

„O parabolă despre dragoste ca joc al seducției și al pierderii, ca o forță care te copleșește și te poate ucide – un fel de toxicitate a iubirii – în sensul că îndrăgostitul (păianjenul – în acest caz) devine victimă, este devorat, dar este și un câștig  – și-a pierdut viața, dar a câștigat dragostea. Un altfel de «Romeo și Julieta». Povestirea are tensiune și atmosferă; are pasaje foarte bine scrise, descrieri frumoase; creează o atmosferă dulce – amăruie și tristă în același timp; găsim idei interesante, cum ar fi aceea a sufletului pereche și creează o stare de stranietate”. (Anca Șerban Gaiu)

„În plus față de ceea ce s-a spus până acum, aș vrea să pun puțin în lumină viespea. Ea este un element inedit al poveștii, cea care îi oferă păianjenului daruri, dar care, în cele din urmă, este folosită. Pentru mine, viespea devine astfel un simbol al iubirii neîmplinite, al iubirii care doar oferă, fără să primească nimic în schimb. Textul mi-a plăcut și m-a surprins, mai ales pentru că nu am reușit să anticipez firul narativ.” (Ramona Banu)

„Nu știu unde să încadrez această proză: SF, F sau realism magic. Mă duce cu gândul și la «Molia de sticlă» a lui Victor Cilincă, și la văduva neagră din soiul de păianjeni de pe la noi”. (Ioan Gh. Tofan)

„O parabolă despre iubire, despre singurătatea și nostalgia pe care acest sentiment le trezește, uneori, și în viața umană”. (Coralia Coca Drăgan)

„Alcătuirea literară citită în această seară a reprezentat o interesantă alegorie a sentimentelor care nu au fost pur și simplu înșirate pe pânza sufletului care se destramă atât de ușor, ci au constituit o expunere prin modalități simbolice neconvenționale a rolului vindecător, dar, totodată, distructiv al dragostei. În prima parte a textului am putut observa o exprimare a condiției omului (sau păianjenului) de geniu, adesea închis în propriile convingeri și incapabil să coboare din cauza greutății sale închipuite pe treptele turnului de fildeș, dar care încă mai păstrează un licăr de speranță și recunoștință pentru ceilalți, element ilustrat prin viespe. Totuși, prima insectă care îi inspiră cu adevărat respect protagonistului este rapid surclasată de o apariție meteorică în viața sa, și anume intrusul care are să devină mai târziu o parte importantă a sufletului păianjenului: libelula. Am putut identifica rapid o apropiere datorată unei percepții de moment din partea personajului principal, erosul din lumea insectelor căpătând caracterul unui avânt în necunoscut și, implicit, către moarte. Poziția inițială a lui Varo m-a condus aproape inevitabil către personaje dostoievskiene precum Raskolnikov, prezența salvatoare a Soniei fiind înlocuită de apariția fatidică a libelulei. Prin urmare, scrierea lui VD nu a îndeplinit așteptările inițiale referitoare la turnura acțiunii, ci m-a purtat în direcții nebănuite, construind detaliat și plăcut cadre narative complexe și evidențiind jocul străin de minciună al dragostei”. (Pavăl Ștefan)

„O poveste – parabolă care ne arată că moartea este un eșec – dar, în acest caz, și un sacrificiu în numele creației. M-a prins această poveste de iubire a păianjenului”. (Ecaterina Mihăiescu Păun)

„Nu am înțeles miza personificării personajelor în unele insecte care nu par a fi capabile de sensibilitate (emoții, sentimente etc.). O poveste neverosimilă care pare proprie literaturii F pentru copii; timpul verbelor pare a o lua razna, uneori, pe parcursul textului”. (Tudor Neacșu)

„Un fel de introspecție în viața/ trăirile autorului, un demers în procesul autocunoașterii”. (Carmen Neacșu)

„Scrierea autorului VD aduce în prim plan creaturi antropomorfe, dar scriitorul subminează logica cititorului prin mecanisme psihologice și lingvistice, fiind capcana ce aduce o literatură nonsens (absurdă). Am sugerat recitire și reevaluarea romanului epic «Alice din Țara minunilor». Mi-a plăcut descrierea din «Plasa lui Varo» făcută vegetației, care o ridică la o Împărăție vegetală”. (Maria-Rodica Patraș)          

„«Plasa lui Varo» sau, mai degrabă, seducția creației – i-aș spune eu – descrie excelent modalitatea de metamorfozare a sentimentelor într-o metaforă foarte frumoasă”. (Mioara Ardieleanu)

„Textul propus de autor nu întrunește nicio caracteristică a vreunui gen literar consacrat, el conține elemente din mai multe genuri literare, aceasta reflectându-se în cheia de lectură cu care se poate opera în discutarea lui. Extrapolând și făcând o comparație, aș putea spune că am asistat, parcă, la un hibrid de teatru japonez, ceva între arta NO și Kabuki. Este foarte probabil că, dacă autorul s-ar fi lăsat condus de acribia cu care se scrie un text literar propriu-zis, și nu de imaginație în primul rând, dacă le-ar fi conjugat pe ambele, rezultatul ar fi fost un fel de SF”. (Stela Iorga)

În final, o felicităm pe colega noastră de cenaclu Coralia Coca Drăgan pentru cartea „Aspirații prin vers”, apărută la Editura Boema – care va fi lansată miercuri, 23 septembrie, ora 11,00, la Salonul Cultural „Armonii de toamnă” din cadrul CAR a Pensionarilor – Galați.

Vineri, 18 septembrie, ora 18,00, la  Centrul Cultural „Dunărea de Jos” citește Anca Șerban Gaiu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Poeta Anca Șerban Gaiu se caută și în teatru”

În piesa de teatru Să facem grădina lui Isus din nou! sau Se caută un discurs, Anca Șerban Gaiu (ASG) vine cu o aglomerare de ingrediente artistice specifice teatrului de comedie și nu numai, ce țin de expresii de limbaj, de logică și discursive, cu scopul de a înfiera demagogia bombastică, fariseismul politicienilor, aroganța și lipsa lor de scrupule în a face promisiuni gratuite și manipulatoare – toate cu o ironie și spirit satiric pline de un umor dulce-amărui, parodia fiind peste tot la ea acasă, dar (nota bene) și un lirism filozofal asupra unor categorii existențiale universale și indispensabile, totodată. Această lucrare vine după piesa Se caută un motiv, prezentată/ citită cu puțin timp în urmă la Teatru pe Țeavă – unde s-a bucurat de aplauze și aprecieri la scenă deschisă, cum se spune, întărindu-ne convingerea că ASG se caută și în teatru.

(…) Oare aerul înseamnă doar oxigen? Doar azot? Doar dioxid de carbon? Doar argon? Nu, dragii mei, nu! El este impregnat cu vocile străbunilor, cu șoaptele lor, cu murmurul vitejilor dinainte de luptă, cu oftatul mamelor ce și-au pierdut fiii. Oh, da. Aerul are memorie. Aerul pe care îl respirăm și tu și eu a hrănit milioane de oameni până să ne hrănească și pe noi. Aerul este informație, este vibrație, este simbolul libertății, este sanctuarul emoțiilor noastre. Vântul nu poartă cu sine doar zborul vulturilor, vântul este o Meca a înaintașilor. Aerul spală, aerul unește, aerul purifică, aerul hrănește. (…) Patria această alergare de șosele și hârtoape de munți de gunoaie și biserici înegrite această legănare de stele și țâțe de capră această fiere a muncitorilor decorați cu sudoarea învățătoarelor răsuflând în perciunii elevilor a doctorilor investigând arterele cerului a analfabeților de aur și diamante patria această încâlcire de nopți nedormite precum o defilare de vene această țeastă verde a memoriei această supunere continuă a boierilor îngropați la căpătâiul slujnicelor a bunicilor pieptănându-mi lung sângele descâlcindu-l de poverile liniștii (…) (Se caută un discurs) 

”Este o satiră despre influența inteligenței artificiale și a manipulării în viața politică și socială. Este o înfruntare între două lumi, cu acțiunea plasată într-un viitor hiper-digitalizat, în care un candidat aparent carismatic se dovedește a fi doar o interfață AI. Un aspect remarcabil al piesei este actualitatea temelor abordate. Autoarea  pune în discuție probleme precum autenticitatea discursului public, propaganda, plagiatul și ușurința cu care tehnologia poate modela opiniile oamenilor. În același timp, sloganul electoral Aer, pământ, liniște! al celuilalt candidat sugerează dorința unei întoarceri la simplitate și la o existență mai puțin dependentă de tehnologie, ridicând întrebarea dacă acest ideal este cu adevărat posibil.” (Victor Dragomir)

” Un umor caustic ce poate avea un impact deosebit asupra spectatorilor/ cititorilor.” (Ioan Gh. Tofan)

”Deși se vrea satiric, textul este foarte grav; îmi place stilul ASG, are talent; mi-ar fi plăcut ceva à la Reconstituirea lui Lucian Pintilie.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”ASG trece, în această piesă, prin toate registrele: proză, teatru, poezie – ceea ce nu plictisește cititorul.” (Daniela Lăcrămioara Capotă)

”Îi cunosc stilul; nu cred că este o piesă de teatru; se adresează unei anumite categorii de cititori.” (Cristi Chivu)

”Ca parodie – merge; pare a avea un personaj colectiv, pentru că nu au personalitate și psihologie proprie; umorul este proaspăt și incitant; miza este aceea de a ironiza un anumit tip de discurs; ca text dramatic – este fain, dar nu are carnea și psihologia necesare unei piese de teatru pentru că, deși umorul este reușit, îi lipsește un anumit tip de intrigă și dramatism; personajele sunt prea multe și, oarecum, prea dense; pot fi reduse ca număr.” (Andrei Velea)       

După vacanța estivală, Cenaclul N&S își va relua activitatea în luna septembrie, când va citi Victor Dragomir.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Monologuri în oglindă”

Vineri, 19 iunie, poetul Dorian Stoilescu ne-a citit câteva poeme din volumul în lucru Revanșă vegetală.

Suflul tău împrăștiindu-ți praful către stele, însă, nu poate fi așezat

În coduri ca pe o bibliotecă publică

Vrei să-ți rămână o implozie a desăvârșirii, o ieșire de tânăr,

O descălecare pe dinăuntru, în spatele luminii,

O creștere a frunzelor în interiorul ramurilor, a clorofilei clipei,

O explozie a guerilei așteptării batjocorind pentru o clipă moartea

„Observ o intenție de conectare la supernou. Este un experiment avant la lettre, un experiment înaintea experimentului. Este remarcabil curajul autorului de a propune o astfel de abordare, dar cred că subiectul trebuia cântărit cu atenție. Discursul rămâne același, dar mijloacele folosite sunt un pic prea sofisticate. Se vede că sunt scrise dintr-un suflu. Acest experiment mi se pare interesant, dar nu știu dacă aceste texte vor avea o identitate poetică. Se remarcă tendința de a sparge tipare.” (Tudor Neacșu)   

„Poezia lui D.S. are și pasaje memorabile, mai ales prin încărcătura emoțională. Poemele sunt un soi de monolog în oglindă, o succesiune de trăiri, observații, prinse într-un ritm alert, scrise cu foarte multă luciditate. Aproape toate poemele se desprind de textul lui jurnalistic. Termenii vulgari nu ridică valoarea textului.

Cred că vocea poetului D.S. este una angajată și responsabilă. Mi-aș fi dorit să adauge și o notă de romantism în toată această lume hâdă, strâmbă.” (Ion Avram)

„Poezia Alzheimer are o voce aparte iar dinamica poemului este extrem de alertă. Mi-a plăcut în mod deosebit ultimul poem, în special pentru că abordează tema iubirii.” (Rodica Munteanu)

„M-am oprit un pic la poezia Alzheimer și am remarcat incapacitatea poetului de a iubi. Mi se pare deosebit și ultimul poem din grupaj.” (Carmen Neacșu)

„Din mai toate textele răzbate frica autorului de a-și trăi viața. Sunt încărcate de durerea viitorului.” (Ecaterina Păun)

„Nu am rezonat cu poemele.” (Sabina Penciu)

„Poezia lui D.S., deși se înscrie în registrul experimental, deschide cititorului un univers complex și profund, dominat de o permanentă interogație asupra existenței și a realității. Discursul poetic se remarcă printr-un caracter cerebral și reflexiv, solicitând o lectură atentă și o receptare diferită de cea a unui cititor obișnuit. 

Limbajul uneori prea elaborat și structura uneori stufoasă nu reprezintă totuși un obstacol, ci o invitație la descifrare și la participare intelectuală. Puternicele accente ultramoderne, alături de caracterul experimental al creației, situează poezia lui D.S. într-o zonă a căutărilor estetice contemporane unde reflecția și inovația se îmbină pentru a oferi o experiență poetică aparte.” (Victor Nicușor Dragomir)

„Poezia lui D.S. este una mai mult constatativă, autorul preferând o contemplare non-implicată asupra lumii și, de ce nu?, asupra propriilor sentimente. Poemele mi-au amintit de omulețul lui Gopo, singur pe planeta Pământ, cu o floricică. La D.S., floarea lipsește, este doar el și un univers asupra căruia proiectează propriile angoase.

Cât despre textele așa-zis dadaiste, ce să spun?, dadaismul a fost un curent care a și dispărut deja, o altă încercare de resuscitare mi se pare caducă, in ciuda faptului că textele cu pricina sunt scrise inteligent și cu ironie. Așa cum Juan Miro a punctat puncte și linii ondulate o viață, iar la senectute a revenit la clasicismul expresiei picturale, tot așa sper ca Dorian să revină la formula textelor lirice, care transmit emoție artistică.” (Stela Iorga)

Vineri, 26 iunie, membrii cenaclului vor participa la Festivalul Internațional de Literatură “Poezia – Port la Dunăre“. Pe data de 3 iulie va citi, în cadrul cenaclului, scriitoarea Anca Șerban Gaiu. După această ședință, membrii cenaclului vor intra într-o binemeritată vacanță.

Anca Șerban Gaiu

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „În țara oglinzilor strâmbe”

Cristina Dobreanu Nedu (C.D.N.) a revenit, după mai multă vreme, în Cenaclul „Noduri şi Semne”, cu o lucrare de critică literară – un fel de întâmpinare la cartea de debut a poetei Stela Iorga, „Miza pe 13 bis”, apărută la Editura „Axa” Botoșani și reeditată de curând la Editura „Eikon”.

Lucrarea – intitulată „În țara oglinzilor strâmbe” – ne-a fost prezentată într-un text dens, bine susținut analitic și ideatic. Pentru edificare, redăm un fragment: ”(…) Poezia Stelei Iorga, deși autobiografică, nu are o natură confesivă. Poeta nu ține un jurnal al recluziunii sale spitalicești. Nu se spovedește. Nu se explică. Depresurizarea, mai degrabă decât analiza, introspecția, pare să fie mobilul său creator. De multe ori ironia, umorul îmblânzesc peisajul. Ai putea să râzi în hohote la unele poezii, dacă n-ai ști ce urmează. Ca în „Despre descălecat”: «Hercule vânează noaptea țânțarii cu perna, omoară gândacii de baie cu papucul, de două luni a adoptat o pisică matură, de când au chemat Deratizarea, mănâncă la cantină și își ține mașina de gătit în gaz de frica gândacilor de bucătărie, a tăiat toată cireada lui Ciclop și și-a pus blănurile în cârcă zbierând că el e la capăt de conductă, se ceartă ca o țață în piață și face crize de nervi la cozi, i-a furat tridentul lui Neptun și l-a trăsnit pe cel care-l scuipase pe pantof, blestemă cu voce tare musafirii care-i pică neivintați, aseara a luat-o pe Gorgona de cânepa dracului și a dat-o cu capul de pereți de a trezit vecinii, că-i umblase la banii de buzunar, își taie țigările în jumătate să-i ajungă de câte una mica, de cum se culege poama bea la subsolul blocului cu administratorul, își pune ziare în pantofi, are otită de la poluare, ascultă muzica unuia care zbiară de ți se face părul măciucă Zeus era Minerva cu walkman pe skateboard ar fi timpul să-l zeificați pe Hercule maestre, doi, Iorga, ce-oi fi văzând tu în tavan, am să mă întreb până mor,// maică-mea m-a adus, nu vreau să ajung Mandarinul Chinei, noi doi o să ne mai întâlnim, doctore». (…)” (C.D.N. – „În țara oglinzilor strâmbe”)

”Prezentarea cărții „Miza pe 13 bis” este scrisă cu acribie, autoarea recenziei/ eseu critic prezentat la cenaclu a analizat în profunzime și cu un limbaj rafinat cam toate înțelesurile cărții, subliniidu-și cu citate generoase din carte ideile dezvoltate flexibil intelectual, cât și emoțional. Ca autor, sunt plăcut surprinsă de adâncimea cu care a analizat volumul de versuri, reușind să țină treaz interesul, să nu plictisească auditoriul prin limbaj prețios, ori excesiv de doct.” (Stela Iorga)

”C.D.N. rezonează perfect cu versurile poetei Stela Iorga, în special cu volumul „Miza pe 13 bis” la care s-a referit în lucrarea prezentată. Poemele Stelei Iorga nu sunt ușor de citit, mai bine spus de înțeles, prin „colajul straniu, dizarmonic” – cum însăși autoarea punctează, pline de sarcasm, ironii/ autoironii, un vocabular pe ici, pe colo, neplăcut, astfel încât te mai apleci încă o dată asupra versurilor pentru a înțelege ce vrea să transmită poeta. Ei, aici intervine rolul C.D.N. care, înțelegând perfect poemele Stelei Iorga, vine și, cu subiect și predicat, ne confirmă că „poeta nu se lasă ghicită, cu atât mai puțin înțeleasă”, dar că „la suprafață răzbat câteva fragmente ale unei drame adânc îngropate”. Prin analiza sa pertinentă, autoarea a făcut inteligibil universul poetic al Stelei Iorga, poeme care, la prima vedere, par greu de pătruns.” (Coralia Drăgan)

” C.D.N. are vocație de critic literar; conduce bine discursul analitic cu un limbaj adecvat, strict și la obiect.” (Leonard Matei)

”Am susținut totdeauna că Stela Iorga este un brand al cenaclului, al Galațiului și nu numai – din punct de vedere literar/ poetic, iar C.D.N. a prins bine această postură a poetei.” (Ioan Gh. Tofan)

”Textul citit este o prefață critică profesionistă dedicată volumului „Miza pe 13 bis” și reprezintă o analiză a universului poetic al autoarei. Este bine evidențiat atât dramatismul existențial al poetei, cât și modalitatea originală prin care aceasta își exprimă trăirile. Suferința și sentimentul alienării sunt teme dominante, însă iubirea și speranța rămân puncte de sprijin care permit continuarea vieții și a creației. Prefața conturează imaginea unei poete autentice, marcate de suferință și de o sensibilitate extremă, dar capabile să transforme drama existențială în artă prin intermediul ironiei și al autoironiei. Râsul sardonic și luciditatea reprezintă sursele forței sale creatoare și elementele care conferă originalitate universului poetic al Stelei Iorga.” (Victor Dragomir)

”Pentru multă vreme, am considerat că literatura este un „spital” al celor neîmpliniți… Recent, într-un context cu totul aparte, însă, totodată, ciob al vieții zilnice, am aflat exact contrariul, și anume că lumea exterioară este în pericol de a deveni un spital al celor încă neluminați de profunzimea și uneori ludicul cuvintelor. Tot astfel, am retrăit mulțumirea acelor clipe prin textele Stelei Iorga, însă, cu atât mai mult, am fost martorul unei critici obiective în limitele viziunii îngăduite de scriitoare, cu nuanțe ale subiectivității prin intermediul textului de analiză al C.D.N. Atât ca lector al alcătuirilor în sine, cât și ca ochi ce a remarcat critica literară, am putut asocia descrierea Stelei Iorga prin prisma caracterului direct, uneori de un naturalism absurd, chiar metafizic, cu unele texte proprii prezentate în întâlnirile precedente ale cenaclului, îndeosebi cu „Mykhali” al subsemnatului. De asemenea, tehnica unui absurd eclectic și eclectizant conținută și remarcată prin critica literară se distinge într-un univers bine construit al scrierii, întregul loc de întâlnire a „doctorului” devenind un forum al viselor lirice. În calitate de cititor, pot afirma cu sinceritate că am îmbrăcat pentru câteva minute haina mulțimii vide pentru a lăsa loc unui mare vânt să adie peste propria minte. Așa am decoperit, îndepărtând egoul de cititor și atât, un „glonț de lumină” (așa cum Stela Iorga însăși amintește într-un volum anterior) ce străbate întunericul necuvintelor absurdului. Portretul zugrăvit și detaliat ulterior printr-o oglindă dreaptă, de data aceasta, în textul C.D.N. nu este un clișeu, nici un pur joc de cuvinte, ci un adevărat preparat cu gust ușor înțepător, însă care creează un gust final dulce prin îmbinarea săratului, amarului și a elementelor iuți. Aș îndrăzni să compar scrierile ei cu metodele compoziționale ale lui Alban Berg, în cea de-a doua școală muzicală vieneză, întrucât, după ce lectorul este introdus abrupt în natura realității distorsionate, un efect literar somatic se răsfrânge prin porii necunoașterii în sufletul cititorului. Astfel, necunoașterea se desăvârșește prin alungarea ei, iar absurdul își unește cioburile risipite în tabloul final, ilustrat printr-un singur enunț, cel al epilogului. Doctorul nu mai e, iar viața, prin esența ei, îsi regretă amestecul într-o asemenea negură poate prea obscură…” (Ștefan Pavăl)

Vineri, 19 iunie, de la ora 18.00, la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, citește Dorian Stoilescu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „De la COLOANA INFINITULUI la DUNĂREA DE JOS”

Rodica Patraș (R.P.) vine de la Cenaclul „Constantin Brâncuși” din Timișoara, unde a activat mai mulți ani, publicându-și textele mai întâi la revista „Coloana Infinitului” și apoi în cele două volume/ cărți, „Castitatea privirii” (Editura Eurostampa) și „Iubirea – subtila energie” (Editura Ispirescu).

Textele prezentate în Cenaclul „Noduri şi Semne” – ușor declamative și marcate de înclinația autoarei către credință în divinitate și, implicit, către filosofia și narațiunea biblică/ religioasă – au fost analizate și comentate cu înțelegere și obiectivitate.

(…) în pieptul meu/ balansoarele inimii vibrează/ în așteptarea norocului:/ sunt norocul – nenorocul/ nenorocul – norocul/ clar – neclar/ clar – neclar/ norocul – nenorocul/ nenorocul – norocul!/ în cerul pieptului meu/ lumina dezvăluie frumusețea/ stai, suflete, stai!/ să-mi arunc-piatră de-ncercare – inima/ și să-mi vânez norocul! („în așteptarea norocului”)

”Poemele R.P. fac parte dintr-un univers spiritual foarte personal. Au o tonalitate meditativă, religioasă și simbolică în care eul liric caută sensul existenței prin raportare la Dumnezeu, lumină, inimă și transformare interioară. Exprimarea este mai apropiată de meditația filosofico-religioasă decât poezia bazată pe imagine și sugestie. Dintre textele prezentate, „Inima mea – piatră de-ncercare” mi se pare cel mai echilibrat poetic, deoarece îmbină reflexia cu imagini mai vii și mai personale.” (Victor Dragomir)

”I-aș sugera să aducă expresiile spirituale în actualitate.” (Dorian Stoilescu)

”Trebuie să facă diferența între textul de inspirație religioasă și textul religios; am avut senzația că sunt la o slujbă religioasă; mă așteptam la mai multă literatură, chiar dacă tematica/ ideatica este de factură religioasă; ceva à la Vasile Voiculescu, de exemplu, care scrie o poezie de inspirație religioasă.” (Gabriel Gherbăluță)

”Poezia R.P. are un puternic filon spiritual-filosofic, ideile-i sunt profund meditative și versul poate deveni cu adevărat liric dacă poeta va renunța la încărcătură. Mi-a reținut atenția în mod special, poezia „Trup invizibil (Suflet răsărit)” – o poezie scurtă, succintă care exprimă misterul și profunzimea sufletului uman. Finalul, „singurul nostru, în Adevăr, răsărit real”, conferă poeziei o dimensiune clar spirituală, sugerând că adevărata trezire sau lumină a omului vine din interior, din suflet.” (Coralia Coca Drăgan)

”Poezia trebuie să fie esență…, ba, chiar, chintesență. La R.P., dacă se renunță la unele expresii/ pasaje care balastează textul, găsim zone de un lirism autentic.” (Anca Șerban Gaiu)

”Are unele texte care sunt adevărate perle poetice; dar, are și unele zone pleonastice la care s-ar putea renunța; per ansamblu – sunt texte frumoase.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”Are unele expresii remarcabile ca poezie – de exemplu „te simțim ca pe un soare/ invizibil lângă umăr” sau „balansoare mișcătoare/ în formă de inimă” etc. Să prindă mai mult trăirea, inefabilul, și nu doar cuvintele ca atare.” (Cristina Dobreanu)

”Poeziile prezentate, cu toate că au multe elemente religioase, la care fac trimitere directă, suferă din cauza explicitării, în primul rând, iar în al doilea rând sunt descriptive, deci situate cu mult în afara trăirii lirice implicite, poeta preferând să țină un discurs de natură religioasă, în loc să ne livreze un mesaj liric profund emoțional. Există, totuși, unele oaze de lirism, care ar trebui exploatate pe viitor, astfel încât trăirea poetei să se structureze într-un mesaj liric dens, către cititor.” (Stela Iorga)

”Influențate majoritar de puterea credinței, uneori descriptive, sau poate prea explicite, poemele autoarei poartă această influență, chiar în detrimentul scrierii artistice, lirice. Mi-a atras atenția poezia „Nădejdea: Întruchipați din greșeli… Nădăjduim la iertarea cu Har” – unde se citează aproape tot din „Cartea Sfântă”. Îmi plac filosofiile autoarei, năzuința acesteia către perfecțiune și comparațiile inspirate.” (Cristian Chivu).

Vineri, 12 iunie, de la ora 18,00, la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, citește Cristina Dobreanu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Un scriitor… periculos”

Vinerea trecută, la Cenaclul „Noduri şi Semne” a avut loc lansarea cărții „Șahiştii” a lui Ionuț Iamandi (I.I.), apărută la Editura Eikon. A fost, mai bine spus, o expoziție de carte a lui I.I., dacă ținem seama de faptul că, lângă volumul lansat, autorul a expus și celelalte șapte cărți ale sale: „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio” (Vremea, 2019); „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” (Eikon, 2020), „Șahiștii. Povestiri” (Eikon, 2021), „De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia” (Vremea, 2022), „Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice” (Eikon, 2023), „Un galop de gând/ A Gallop of Thought (haiku)” (Eikon, 2024), „Eu. Jurnal inexistențial” (Eikon, 2024), „Heraclitice. Încercare asupra gândirii” (Eikon, 2025).

Despre toate publicațiile sale, autorul ne-a vorbit pe scurt, dar suficient de cuprinzător pentru a ne dezvălui un spirit enciclopedic, o privire, memorie și atenție asupra istoriei, filozofiei și, în mod deosebit, asupra contemporaneității lumii în care ne aflăm și în care autorul se manifestă intens – cultural și informațional vorbind – dacă ținem cont că activitatea sa de bază este cea de jurnalist, așa cum cei prezenți și-au putut da seama din expunere și comentarii:

„Formația mea de bază în jurnalism este cea de știrist. În acest domeniu am lucrat la BBC și lucrez acum la Radio România Actualități. La emisiuni lucrez ocazional. La BBC, am realizat emisiuni precum Arena, Discuția săptămânii și Documentarul săptămânii, iar la RRA, tot ocazional, am participat ca invitat la unele emisiuni sportive (Arena Națională și Contracronometru), unde de regulă vorbesc despre șah și sumo.” (I.I.)

„Aș vrea să vă spun că m-am apropiat de volumul lui I.I. „Un galop de gând” cu mare bucurie, fiindcă știam cum scrie poezie, haiku, îl auzisem citind la Biblioteca „V.A. Urechia”. Are o rară delicatețe a cuvântului, o profunzime care circulă prin capilarele sale și apoi, ca o prelungire, această profunzime capătă o altă viață, metamorfozându-se în rotunjimea perfectă a celor trei versuri ale poemului japonez – ex.: au plecat norii/ ce-mi vorbeau prin pustiul/ Bărăganului. Da, norii ne scriu și ne vorbesc, își poartă dialogurile cu generozitate mai ales într-un pustiu ca al Bărăganului, unde nu au rama unui caiet de fereastră și nu sunt așezați între două volume de blocuri din beton, eul haijinului percepe natura ca un partener de discuție, care știe să comunice prin propriul alfabet format din lumini, culoare, forme, umbre; m-am regăsit foarte mult în acest poem, fiindcă, uneori, locuiesc – cu ghilimele de rigoare, într-un birou, a cărui fereastră lasă foarte puțin loc pentru cer și norii de pe acest cer, îmi vorbesc deseori în timpul zilei. Aici nu este un strigăt al anxietății provenit din singurătate ca la Edvard Munch, dimpotrivă, e o acceptare, poetul are lumina și echilibrul culorilor complementare, ca într-un tablou de Paul Cezanne – ex.: luna tăcerii -/ mă trezesc mai trist decât/ la adormire. (Daniela Lăcrămioara Capotă – despre haikuul „Un galop de gând”)

„Glumind mai mult sau mai puțin, I.I. este un scriitor… periculos. Și pentru că, având armele filosofiei, poate învinge Poezia și poate exila poeții, dacă nu cumva chiar îi ostracizează, îi trimite în afara Cetății; și pentru că, după ce-l citești, parcă te obligă să te întrebi dacă tot ce ai scris sau ai citit până la momentul Întâlnirii, mai este valabil; existențial, este periculos deoarece, jonglând cu Nimicul și cu Neantul, heideggerian, te poate ruga să te întrebi de ce nu ar exista mai degrabă non ființa decât ființa (mai exact, De ce există ființare și nu mai degrabă nimic?), la I.I. existând varianta Mai mult, de ce lucrurile ar avea mai degrabă înțeles decât neînțeles? Nedramatizând sau nealegând Tragicul, I.I., ca și Heidegger sau Wittgenstein, pare să ofere soluții de a ieși dintr-o situație de aproape șah mat, apropo la/de altă mare pasiune a sa. Între istorie, filosofie, jurnalism (radio și presă culturală), literatură, religie și credință, sportul minții, matematici, Gândirea găsește mereu sacrificiul spectaculos sau care este necesar…” (Adi G. Secară)

„Pentru un șahist, eșichierul este doar suprafața, doar fața văzută a jocului său; dedesubt, e viața cu zbaterile și constrângerile ei, care de multe ori ne scapă atunci când ne aventurăm în lumea șahului. Prin povestirile din cartea sa, cuprinzător și inspirat intitulată „Șahiștii”, domnul I.I. ne oferă tocmai șansa de a face incursiuni în geologia partidelor de șah din toate vremurile și de pe toate continentele. O lectură fascinantă, care te absoarbe fără să îți dai seama!” (Florin Gheorghiu, mare maestru internațional de șah)

Vineri, 5 iunie, ora 18,00, la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, citește Rodica Munteanu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: De la „Humanitas” la „Iulian Mardar”

Vineri, 22 mai. Cenaclul ”Noduri şi Semne” a participat la lansarea romanului ”LÉA” (Editura ”TracusArte”) al lui Andrei Velea, care s-a desfășurat la Librăria ”Humanitas”, avându-l ca moderator pe scriitorul Doru Căstăianu și recenzori pe Oana Gheorghiu și Livia Pătrașcu. Acțiunea s-a bucurat de o atmosferă și prezență speciale; ”Un subiect delicat pentru societatea românească: să faci ceea ce vrei fără a da socoteală nimănui”, ”are talentul de a te intriga și a te introduce în subiect, apoi de a te face să-l analizezi”, ”un roman care are o tensiune literară reală și care nu te lasă să stai comod”, ”un roman greu care se citește ușor”, ”nu este un roman cu o miză despre gen, ci un roman care susține ideea de a performa continuu”, ”un scriitor care folosește subiecte provocatoare (…) care nu ne lasă să adormim”; ”Lansarea romanului „LÉA” al lui Andrei Velea este o premieră pentru mine. O seară care-ți rămâne în minte, cu oameni pasionați, calzi și cu o poveste care-ți stârnește curiozitatea încă de la primele pagini. Abia aștept s-o răsfoiesc!” (Lena Sava) etc. – sunt câteva dintre afirmațiile analitice ale serii, care s-a încheiat cu întrebări adresate autorului, aplauze, autografe, fotografii și felicitări.

Sâmbătă, 23 mai. Membri ai Cenaclului au participat, în Sala de carte ”Profesor Iulian Mardar” de la Rogojeni, la lansarea cărților „Gânduri căzute pe om” – autor Iulian Mardar, „Glonțul de lumină” – autor Stela Iorga și „Chironul” – autor Cornel Teodoru. Invitati speciali: Valentin Ajder – directorul Editurii „Eikon”, Otilia Țeposu – scriitor, redactor la revista „Formula-AS”, Cristian Crăciun – critic literar și eseist. Criticul Cristian Crăciun a punctat ideea că Stela Iorga folosește cinematic imagini inedite pe care le propune în ansamblul cărții, cât și metafore neașteptate, care conferă un anume tragism cărții de poezie.

”Sâmbătă 23 mai, la Rogojeni, am participat – într-o companie selectă, la o triplă lansare de carte. Prima dintre ele, a uimitorului Iulian Mardar – „Gânduri căzute pe om”, poate fi citită ca un exercițiu de luciditate poetică, în care sensibilitatea se întâlnește cu ironia și reflexia existențială. Titlul însuși sugerează o schimbare de perspectivă: nu omul cade pe gânduri, ci gândurile – pe om. Cea de-a doua – „Chironul”, este un grupaj de proze scurte despre satul de odinioară. Descoperim o lume pe cale de dispariție, un evantai de sentimente adunate într-o scriere plină de savoare. În volumul de poezie „Glonțul de lumină” – o metaforă pentru cunoaștere, introspecție și acces la o realitate mai profundă – descoperim glonțul ca simbol al întâlnirii cu lumina și cu dimensiunea spirituală, în coexistență cu fiorul religios, liric și filozofic.” (Victor Dragomir)

Vineri, 29 mai, de la ora 18.00, la „Salonul Artelor” de la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, strada Domnească nr. 61, Cenaclul ”Noduri şi Semne” propune tuturor iubitorilor de literatură o întâlnire cu scriitorul Ionuț Iamandi; invitați: Daniela Lăcrămioara Capotă şi Adi G.Secară; vor fi prezentate volumele „Heraclitice. Încercare asupra gândirii – jurnal liric și filosofic”, „Un galop de gând/ A Galop of Thought” – poezie, „De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia” – istorie, „Șahiștii. Povestiri”. Așadar, vor fi lansări de carte, lectură publică, ședințe de autografe, discuții despre arta cuvântului, istorie și filosofie.

Sâmbătă, 30 mai, la Brăila, de la ora 11.00, întâlnirea se va repeta, la Muzeul de Istorie „Carol I”, Casa Colecțiilor Etnografice, strada Polonă nr.14.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „POEZUL – PUNCT DE SPRIJIN ÎN UNIVERS”

ploaia asta a lăsat urme adânci pe aripile păsărilor/ desenate pe asfaltul din curtea grădiniței/ nu mai reușim să deosebim zborul vrăbiilor de acela al albatroșilor/ cântecul ciocârliei de cel al omului/ pasăre/ și visele femeii din zăpadă de cele ale femeii în galben// ploaia asta de gheață frige cu fiecare picătură a ei/ lasă urme adânci pe sufletul respinșilor/ pe literele poemelor de dragoste/ pe culorile care ne încălzesc visele// e aproape miezul nopții și omul negru/ nu a apărut încă// e aproape miezul nopții și îngerii poeziei/ merg la culcare (Gabriel Gherbăluță – november mood 13)

Poetul Gabriel Gherbăluță (GG) are în pregătire două volume de poezie: Mă numesc Gabriel și sunt sonetodependent și Adicții, din care ne-a citit la întrunirea de vineri douăsprezece poeme în care cei prezenți l-au recunoscut pe autorul Poezoland-ului – tărâmul său poetic, pe/și care l-a consacrat, deja, în literatura română.

”Cred că, în grupajul prezentat, GG și-a propus o temă dificilă care se constituie, parcă, într-o profesiune de credință – aceea de a încerca să sintetizeze relația lui cu poezia – prin aceasta înscriindu-se, cumva, în spiritul optzecismului – și pot spune că tipul acesta de postmodernism îl prinde; are anumite prețiozități care vin din tema înaltă pe care și-a propus-o; cred că ar merge mai bine cu mai multă simplitate – fără a fi prea explicit; are zone de poezie excelentă care alternează cu balastări.” (Andrei Velea)

”Poezia lui GG valorifică disciplina clasică a construcției poetice, însă fără rigiditate ornamentală. Se observă o preocupare constantă pentru muzicalitatea versului și pentru densitatea imaginii poetice. Discursul capătă o respirație reflexivă, uneori melancolică, alteori discret elegiacă, păstrând însă aceeași gravitate intelectuală. GG cultivă o poezie a interiorității, în care simbolul și reverberația afectivă au mai multă greutate decât efectul retoric imediat. Citit atent, poetul oferă nu doar emoție, ci și un exercițiu de contemplare.” (Victor Dragomir)

”Mi-a plăcut, în mod deosebit, poezia Shadows in the light; în rest, este același poet al Poezolandului pe care îl știm.” (Ioan Gh. Tofan)       

”Grupajul prezentat astă seară este unul ce vine cu o certitudine: avem în față un poet care stăpânește foarte bine textul, un meșter iscusit al literelor, al imaginilor, al metaforelor, al construcției. Asta face ușor de observat ctitoria: o poezie bine scrisă! Eu mi-aș fi dorit însă să pot ghici unde anume, în ce zid al ctitoriei este îngropată Ana. Adică găsesc cu greu în aceste poeme sacrificiul acela care face ca înfăptuirile să dureze și să te cutremure.” (Tudor Neacșu)

”Poeme scrise de un poet adevărat pe care-l recunosc și-l admir; face poezie din expresii simple, vizuale.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”Poemele transmit, cu trimitere la arta rusească, atât frumusețea, cât și amploarea construcției, plină de emoție. Personaje ca Anna Karenina, Vronski, Ivan Karamazov reies partea narativă a textelor – ceea ce, din punctul meu de vedere, îi conferă poetului dreptul de a interveni și a comenta sentimentele și ipostazele personajelor. Poezoland-ul poetului este regăsit și prin intermediul nopților albe, o imagine poetică fascinantă, universul în care nu mai știm care e om și care e înger”. (Marina Gherghef)

”Atmosfera apăsătoare a poemelor este construită prin imagini surprinzătoare. Există mai în toate poemele o căutare nesfârșită, o oboseală existențială. Singurătatea devine apăsătoare, măștile cad, Dumnezeu e ateu, mai toate zilele seamănă între ele și doar el, poezul, devine singurul punct de sprijin din Univers.” (Anca Șerban Gaiu)  

”Poezia november mood 13 mi-a plăcut cel mai mult; GG nu doar scrie, ci transmite un sens al vieții care, de fapt, înseamnă poezia pentru el, aceasta fiind mai importantă decât ceea ce scrie; la el, este vital să scrie, asemeni lui Ion Zimbru.” (Carmen Cristina Neacșu)

În încheiere anunțăm că sâmbătă, 23 mai, ora 13,00, vom fi prezenți în SALA DE CARTE PROFESOR IULIAN MARDAR – ROGOJENI, unde va avea loc lansarea cărților Gânduri căzute pe om – autor Iulian Mardar, Glonțul de lumină – autor Stela Iorga și CHIRONUL – autor Cornel Teodoru. Invitat special: Valentin Ajder – editura EIKON.

Vineri, 22 mai, ora 18, la Librăria HUMANITAS, Cenaclul N&S va participa la lansarea cărții LÉA a lui Andrei Velea.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Prozator de apă dulce”

Mă numesc Ionel Corban și sunt în mare încurcătură pentru că prietenul meu, prozatorul, care a scris până acum două cărți despre copilăria și adolescența mea, refuză categoric să-mi susțină pe mai departe proiectul Călătoriilor paralele, care, la final, ar fi trebuit să numere cel puțin patru volume sau chiar cinci. A scris două până acum plus un capitol din al treilea, după care a capotat. Ce a motivat? Că nu mai poate continua pentru că nu poate ști cât de departe poate mina în scris sinceritatea mărturisilor mele, mai ales după ce i-am declarat că în ceea ce mă privește, eu nu cred că există o măsură pentru sinceritate, așa cum există o măsură în toate, adică ce voiam eu să spun era că nu cred că există sinceritate absolută în nici o mărturisire și că oricât ne-am strădui nu reușim să fim sinceri pe deplin, așa cum genial ne spune și Dostoievski într-o nuvelă a lui mai puțin cunoscută – ”Omul din subterană”(…): ”Orice om are printre amintiri unele lucruri pe care nu le dezvăluie nici măcar prietenilor, ci, poate, doar sieși; chiar și asta în mare taină. Dar în sfârșit, sunt lucruri pe care se teme să și le dezvăluie barem lui însuși: asemenea lucruri cam adună, tare multișoare, orice om cumsecade. Ba, cu cât omul e mai cumsecade, cu atât adună mai multe.” (…) (Ioan Gh. Tofan – „Măsura sincerității” – Cap. II)

Prozatorul Ioan Gh. Tofan (I.Gh.T.) a fost căpitan de vas pe Dunăre/ ape interioare – deci, putem spune că este un căpitan/ prozator „de apă dulce”, care, parcă, vrea să demonstreze cât de veridică este expresia „Dumnezeu/ Perfecțiunea este în detalii” – atribuită și lui Michelangelo, expresie care, mai târziu, a fost răsturnată în „diavolul stă în detalii”. Și, într-adevăr, dacă trecem prin prozele lui, vom vedea că, până și detaliile tehnice, vin cu o tentă de emoționalitate din memoria afectivă a personajelor (a autorului – de fapt).

La ultima întâlnire, ne-a prezentat un capitol din cartea sa în lucru – „Măsura sincerității” – în care, în afară de o frumoasă dizertație privind sinceritatea în viață, dar, mai ales, în scris, se pare că nu s-a ridicat la înălțimea pe care i-o cunoșteam și care l-a consacrat drept un prozator al poveștilor/ povestirilor despre Galațiul vechi, al detaliilor semnificative înșiruite cu perseverență pentru a convinge, parcă, cititorul de autenticitatea celor scrise/ descrise. Dar, a fost doar capitolul II. Îl așteptăm cu încredere până la ultimul capitol.

”Detaliile nu ar mai trebui plasate cu atâta insistență în loc și timp (spitalul, combinatul siderurgic etc.), ci ar putea fi mai generalizate, mai arhetipalizate.” (Gabriel Gherbăluță)

”Subiectul nu m-a impresionat; sunt sigură – ne-a demonstrat deja – că poate mai mult; sunt lucruri care ar fi putut fi ocolite, pentru că nu servesc proza/ povestirea.” (Carmen Neacșu)

”Are repetiții care-i deservesc textul; faptul că se erijează într-un personaj/ autor care ține la adevăr nu este redat în mod semnificativ; s-a distanțat de cel pe care-l cunoșteam.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”Titlul este reușit; capitolul – scris, parcă, de un autor fără prea multă experiență; dizertația despre sinceritate este prea pretențioasă.” (Rodica Munteanu)

”Textul lui I.Gh.T. este o confesiune cu puternic caracter autobiografic și reflexiv. Fragmentul îmbină două planuri: unul teoretic – meditație asupra sincerității și celălalt – narativ, un episod intim, pe care îl transformă într-un pretext pentru o reflexie mai largă, despre cât de mult suntem dispuși să ne expunem în fața celorlalți. Apare o tensiune interesantă: pe de o parte – dorința de autenticitate, pe de altă parte – conștientizarea faptului că sinceritatea absolută este, probabil, imposibilă. Stilistic, textul este colocvial, cu inserții ironice și per ansamblu funcționează bine. Miza nu este doar povestea în sine, ci și modul în care este ea spusă și filtrată prin conștiința autorului.” (Victor Dragomir)

Din motive tehnico-administrative, pe viitor, activitatea Cenaclului „Noduri și Semne” se va afilia Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sud-Est – prin bunăvoința poetei Florina Zaharia, președinta filialei, iar întrunirile se vor desfășura la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”. Vineri, 15 mai, de la ora 17,45, la Centrul Cultural, va citi poetul Gabriel Gherbăluță.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „O zi cu Isus – un text luminos și delicat”

Motto:

Cade luna până-n crâng,

Sângele-nverzește-n piept,

Lacrimi pe piciorul stâng,

Lacrimi pe piciorul drept

(Ion Zimbru)

Vinerea trecută – după un moment de reculegere ținut în memoria poetului Ion Zimbru, colegul și prietenul nostru din Cenaclul „Noduri și Semne”, pe care l-a și înființat, de altfel, în anul 1984, împreună cu Gelu Ciorici – Victor Dragomir (V.D.) a citit proza scurtă „O zi cu Iisus” – unul dintre cele mai reușite texte ale sale, după cum a fost comentat, analizat și apreciat de cei prezenți.

(…) Chipul Lui nu avea strălucirea pe care o atribuim regilor. Pielea îi era arsă de soare, de un brun cald, cu umbre mai închise pe pomeți. Se vedea că umblase mult sub cerul deschis. Fruntea îi era lată, traversată de linii fine, nu de încruntare, ci de gând adânc și de atenție continuă față de cei din jur.

Părul îi cădea aproape de umeri, în șuvițe ușor ondulate și întunecate, prinse ici-colo de fire mai deschise, arse de lumină. Era purtat firesc, ca al unui om pentru care drumurile sunt mai importante decât oglinzile. Barba, plină dar îngrijită fără pretenție, îi încadra gura și îi accentua liniștea trăsăturilor.

Iar ochii…

Ochii nu puteau fi comparați cu nimic din ce văzusem. Nu pentru culoare – deși aveau o adâncime care părea să înghită lumina și să o redea mai blândă – ci pentru felul în care priveau. Nu treceau peste tine, nu te măsurau și nu te judecau. Se așezau deasupra ta cu o deplină prezență, ca și cum în acel moment nu ar fi existat nimeni altcineva pe pământ.

Când m-a privit, am avut senzația stranie că toate zgomotele se retrag. Murmurul mulțimii, foșnetul palmierilor, pașii neliniștiți – toate s-au îndepărtat, ca valurile care se sparg de țărm și apoi se retrag.

În ochii Lui nu era deloc asprime, dar nici slăbiciune. Era o putere liniștită, stăpânită, care nu avea nevoie să se impună. Părea că vede dincolo de hainele mele prăfuite, de cicatricea de pe picior, de anii care mă apăsau.

Gura Lui, ușor arcuită, păstra urma unei blândeți care nu era naivitate. Colțurile buzelor aveau acea fină oboseală, ca a omului care a ascultat prea multe plângeri, însă nu s-a îndepărtat de niciuna.

Tunica pe care o purta era simplă, țesută din pânză groasă, de culoarea nisipului deschis. Peste umeri îi cădea o mantie ușoară, prinsă lejer – semn că era gata oricând să pornească din nou la drum.

I-am observat mâinile abia când le-a ridicat ușor, ca să facă semn mulțimii să se liniștească. Nu erau mâini de scrib sau negustor. Aveau asprimea muncii, tendoane vizibile, degete puternice, cu unghii scurte. În ele se vedea obișnuința de a lucra lemnul, de a atinge lucruri grele, de a sprijini trupuri căzute. Totuși, când s-au oprit pentru o clipă în aer, am descoperit o delicatețe neașteptată, ca și cum ar fi putut frânge o ramură, dar ar fi ales întotdeauna să o mângâie. (…) (V.D. – „O zi cu Iisus”)

”O proză excepțională. Descrierile sunt bogate în detalii și, prin aceasta, devin captivante.” (Ioan Gh. Tofan)

”O atmosferă bine conturată care te introduce în zona Ierihonului – cu multe elemente specifice locului/ zonei bine descrise.” (Mioara Ardieleanu)

”Are imagini foarte bine realizate și o bună simbolistică. Descrierea lui IIsus este foarte bine realizată.” (Antoanela Mardar)

”Trimite către oniric și către poematic; are două personaje principale – Iisus și eul epic; are multe metafore care sunt bine realizate; traseul simbolic de la suferință la speranță este bine construit; atmosfera este realistă și metaforele – reușite; ca de obicei – în scrierile sale se dă o luptă între bine și rău, binele câștigând de fiecare dată; este tulburător.” (Gabriel Gherbăluță)

”Am trăit povestea; am văzut scenele; are expresii realizate, frumoase și metafore care lasă loc pentru admirație și meditație; un text luminos și delicat.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”Mi se pare cel mai bun text al lui V.D.; creează atmosferă și o imagine reușită, profundă a lui Iisus; o lucrare binefăcătoare.” (Carmen Neacșu)

”Un text care dovedește că scriitorii au vederea atât în trecut, cât și în viitor și, implicit, posibilitatea de a sugera prezentul continuu, ceea ce ne întărește convingerea că gândul omului este creator și fantastic; liberul arbitru este bine prins; sugestia că alegerea drumului mai greu este benefică și că suntem măsura faptelor noastre este impresionantă; are multă simplitate și liniște; atmosfera este fină, subtilă; are și inserții lirice; imaginea/ privirea lui Iisus, așa cum a descris-o, induce multă pace și liniște.” (Anca Șerban Gaiu)

Vineri, 24 aprilie, de la ora 18:00, la sediul „Viaţa liberă”, citește Ioan Gh. Tofan.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Poetul se începe acolo unde se termină cuvintele”

Motto: „Pentru că voi, eu” (Iulian Mardar)

Vineri, 3 aprilie, la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Dunărea de Jos” au fost lansate două cărți ale lui Iulian Mardar (I.M.): „Gânduri căzute pe om” – poezie și „Uimitorul Jack. Jack A. Wesome” – proză, ambele apărute la Editura „Eikon”, prin bunăvoința lui Valentin Ajder, care a și moderat evenimentul organizat sub îngrijirea Antoanelei Mardar – soția și a lui Radu Mardar – fiul autorului. Participarea a fost deosebită, sala a fost arhiplină, iar discuțiile, lecturile şi vizionările au fost primite cu interes, cu aplauze și, desigur, cu autografe, flori și comentarii/ aprecieri.

Eu, neîn-semnatul,/ aflat în deplinătatea/ a tuturor ce contează,/ las mesei de scris/ galopul care m-a purtat/ de multe ori/ în valea uitării de sine,/ las creionul tocit/ vârfurile mele,/ pe care le-am atins/ din întâmplare,/ iar calului care paște/ priponit pe marginea/ autostrăzii veșnic nenăscute/ îi las aripile mele,/ ca măcar/ unul din noi doi/ să fie complet. („Testament”)

Pentru că voi,/ eu. („Epilog”)

(…) Măștile sunt ca să nu se/ recunoască între ele./ Astfel,/ se pot izbi/ unele de altele,/ sunând mai ales/ a naștere și a trădare,/ până când cuvântul minus/ se izbește de cuvântul plus,/ până când cuvântul fân/ se izbește de cuvântul coasă,/ până când cuvântul soldat/ se izbește de cuvântul glonț…/ Și tot așa, două câte două,/ dispar, lăsând lumea cum era/ înainte de a fi.// Poetul se începe/ acolo unde se termină cuvintele. („Poetul”)

”Volumul de versuri „Gânduri căzute pe om” are drept titlu o parafrază, un joc de cuvinte de la expresia verbală „a cădea pe gânduri” – însemnând a începe să gândești. Acesta este de fapt principalul rost al poeziei în concepția autorului… „gândește cititorule, poezia te învață”, pare a spune Iulian Mardar. Poemele aflate în acest volum au teme diverse (social, erotic, natură, filosofie), toate însă străbătute de un puternic filon ironic. Ele ilustrează perfect portretul lui Iulian, omul prietenos, blând, iubitor de oameni, de muzică, de libertate a gândirii, cu un ascuțit și fin simț al ironiei. Știi ceva?/ Eu zic să nu pui nici un fel de culoare/ pe fața mea/ când o pictezi/ sau, mai bine,/ nici măcar nu-ți bate capul/ cu ea. Mă trădează la fiecare dragoste… Sau Dacă ați putea/ în fiecare dimineață/ să vă îmbrăcați/ cu voi în loc de haine/ nu-i așa că/ nu ar trece mult timp/ până ce/ v-ați îmbrăca pe dos?” (Gabriel Gherbăluță – din prefața la volumul de poezie lansat)

””Gânduri căzute pe om” nu este doar o carte de poezii publicată postmortem, ci este o carte care reușește să așeze în ordine tot ceea ce I.M. nu a spus sau poate noi nu am fost suficient de deschiși să îl auzim, să îl înțelegem și să îl cunoaștem în adevărata dimensiune. Gândurile lui ne-au atins vineri pe toți cei prezenți, așa ca o ploaie măruntă de primăvară menită să ne reamintească că I.M. a trecut prin lumea aceasta cu inima în palme și cu zâmbetul plin de soare!” (Carmen Neacșu)

”Calitățile de scriitor și critic literar ale lui Iulian Mardar, rafinate în perioada 2019-2022, când a fost membru activ al cenaclului literar „Noduri și Semne”, sunt oglindite, printre altele, în numeroasele cronici de cenaclu publicate în secțiunea culturala a ziarului „Viața liberă” și în textele reprezentative publicate în reviste de profil, culminând cu publicarea romanului „Uimitorul Jack. Jack A. Wesome” în 2021.

„”Gânduri căzute pe om”, în selecția făcută de autor la finalul anului 2022 și completată cu o serie de poezii din arhiva acestuia, reprezintă manifestarea literară a celor mai profunde emoții, rostite și nerostite, ale lui Iulian Mardar.” (Antoanele Mardar – coperta III)

”E firesc să spun despre minunatele evenimente pe care Antoanela le organizează la Facultatea de Litere! O adevărată oază de cultură, m-am simțit ca peștele în apă la ultimul eveniment! Vă invit să descoperiți ce lume frumoasă se construiește acolo!” (Daniela Lăcrămioara Capotă)

”I.M. a îmbinat rigoarea cercetării cu sensibilitatea creației literare. În proză, dar și în poeziile sale, cultivă un stil lucid și expresiv, în care umorul discret se împletește cu reflecția asupra cotidianului și a condiției umane. Versurile sale trădează o voce atentă la nuanțe și o sensibilitate autentică. Astăzi, cei care l-au cunoscut și i-au citit scrierile păstrează convingerea că, de acolo, de sus, continuă să vegheze cu aceeași luciditate și bunătate asupra lumii pe care a descris-o cu atâta finețe.” (Victor Dragomir)

”Fuzionez relativ greu cu oamenii, în general, dar și când o fac, o fac temeinic, așa s-a întâmplat și cu Iulian, când ne-a ținut pe toți uniți, ca membri ai unei comunități artistice, în timpul pandemiei. Mi s-a lipit de suflet generozitatea lui, entuziasmul, deloc gratuit!, spontaneitatea și umorul cald. Despre I.M. e greu să vorbești la trecut, așa că, din galeria de amintiri cu el, păstrez și azi acel cenaclu în numai trei persoane, la care citeam dintr-o carte de proze a mea, la lectura căreia s-a râs mult. Făcea anumite gesturi mici, în aparență!, dar care ulterior, la citirea lor, îți dădeai seama, că erau mari și că veneau toate din sufletul lui generos. Când l-am văzut acum în mica prezentare video, de la lansarea volumului lui de poezii, îmi venea să-l iau la rost și să-l întreb, măi, ce cauți tu azi, acolo, haihui, dă-te jos și vino cu noi în sală, că e cenaclu…!” (Stela Iorga)

”Imaginați-vă că totul ar fi fost bine, că I.M. s-ar fi bucurat în lumea noastră de apariția Poeziei sale între coperte, că metaforele și celelalte transfigurări ale Cuvintelor și mai ales atingerea Cuvântului ar fi contribuit la noua lume care nu este cea a lui Huxley, iar noi ne-am fi adunat pentru o altă seară, pentru sufletele noastre și am fi început să discutăm despre versuri, precum că sunt prea multe pentru a fi citate, oricum, despre sfaturile sale pentru plecat (la munte – așa este poemul intitulat, cel cu sfaturile prietenești!)… Ne-am fi bucurat cu toții, evident, am fi fost superîncântați (și de chitara sa; parcă și cânta, nu-i așa?), l-am fi invitat și pe Jack, Uimitorul Jack. Jack A. Wesome, celălalt copil (literar) al său, rămas și el aproximativ orfan în Azilul dintre noapte și zi al culturii scrise (române), un personaj care urmează să cucerească univers după univers, deoarece Timpul mai are răbdare, Jack la braț cu Poezia lui Iulian, la marele bal al unei istorii despre cum Frumusețea, Bunătatea au fost, mai sunt și vor mai fi ale oamenilor adevărați!” (Adi G. Secară – din Postfață – Uimitorul Iulian Mardar)

Vineri, 17 aprilie, de la ora 18:00, la sediul „Viaţa liberă”, citește Victor Dragomir.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Cu Mykhali la „Noduri şi Semne””

Motto: Eu mă mai uit cu ochii goi  la stele/ De pe Pământul mișcător/ Când singur fi-voi printre ele/ Și n-oi avea mormânt să mor/ M-or plânge Limba Românească/ Cu totul de cuvânt al ei/ Nu voi muri de niciodată/ Un Făt-Frumos fără de tei. (Nichita Stănescu, n. 31 martie 1933)

(…) Dar mai degrabă să începem cu sfârșitul…

Ce s-a întâmplat?

Era noapte. Întunericul acoperea întreaga cameră a lui Mykhali. Nu vă imaginați o sală de palat, dar nici o celulă gulag. Era pur și simplu o cameră decorată simplu, cu câteva tablouri pe pereții crăpați prin care se vedeau cărămizile de lut ars. Asta e tot. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Bărbatul s-a ridicat din pat și a crezut că e dimineață. A părăsit camera, s-a spălat, a făcut un duș cu apă destul de rece și apoi a părăsit apartamentul. A făcut câțiva pași dincolo de ușa de ieșire, dar a fost surprins să constate că mergea cu mâinile goale. Sub el se afla o gaură imensă în pământ care părea să-l înghită în adâncimea ei. Cu toate acestea, în mod ciudat, Mykhali i se păru că aude o voce, ca un apel, care insista să se scufunde în întunericul de dedesubt. Chiar s-a gândit că vede portretele marilor puteri ale Rusiei pe tavanul înstelat al naturii, ca niște fantome care l-au bântuit pentru totdeauna. Cu toate acestea, cuvintele pe care le-au rostit nu pot fi scrise aici de teama vreunei plângeri din partea cititorilor… Totuși, ceea ce era interesant a fost că blestemele și cuvintele rele erau adresate în rusă veche, fapt care părea să-l fascineze și mai mult pe Mykhali. Așa că, după câteva minute de contemplare, bărbatul s-a aruncat în golul de sub propriile picioare și a căzut în abisul eternității. Dintr-o dată, a fost înconjurat de mii de voci, din ce în ce mai stridente, inundându-i urechile cu scandări precum: „Moarte lui Mykhali, huă comunismul! Trăiască capitalismul! Prokofiev e un învins!”. În scurt timp zgomotul a devenit de nesuportat, iar în fața bărbatului căzut au apărut mii de alte fețe. Printre aceștia s-au putut remarca și cerșetorii care până de curând au fost împinși cu aroganță de Mykhali. Au mai strigat: ”Mâncare! Vrem mâncare!”

Acum omul nostru înțelege de ce Raiul este atât de strălucitor: Iadul îl luminează cu flăcările sale. („Mykhali” – fragment)

Ștefan Pavăl (ȘP) – elev la Colegiul Național „Vasile Alecsandri”, autor al volumului „Principii fanarioți – decadență sau reformă?” apărut în 2026 la Editura „Sf. Ierarh Nicolae” – ne-a prezentat trei proze ultra/scurte intitulate „Aprilie”, „Insomnie de toamnă” și „Mykhali”, etalând o erudiție culturală (literară – îndeosebi) conturată atât în zona beletristicii, istoriei și chiar a sociologiei. Dar, indiferent de genul/ domeniul abordat, textul este bine susținut de o ironie/ autoironie căreia satira și umorul îi dau savoare, iar meditația, ușor filozofardă îl apropie de Ilf și Petrov („Vițelul de aur”, „Douăsprezece scaune”), de „Peripețiile bravului soldat Švejk” de Jaroslav Hašek, „Ai toată viața înainte” a lui Romain Gary și – nota bene! – „Uimitorul Jack” al lui Iulian Mardar.

”Grupajul este relevant pentru a ilustra căutările autorului. Am să mă refer însă mai mult la textul intitulat „Mykhali”, pentru că mi se pare cel mai închegat. Povestea de aici funcționează pentru că există un personaj cert. În plus, acest personaj este construit  surprinzător: un amestec de ridicol, delir ideologic și fragilitate, ceva între mult prea concret și suprarealist. Dacă aceasta a fost intenția scriitorului, atunci avem de a face cu o reușită. Altfel, scriitura  are energie și potențial, dar e risipită în prea multe părți, sunt prea multe referințe culturale și nu sunt deloc clare direcțiile.” (Tudor Neacșu)

”Trei proze ce ne descoperă un promițător scriitor de 17 ani; lectura ne-a încântat și ne-a incitat să participăm emoțional.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”Se vede că este în căutarea unui stil; are mână de scriitor.” (Ioan Gh. Tofan)

”Se poate observa cum atât pasiunile cât și gândurile introspective ale lui ȘP au avut un impact important în prozele prezentate. Referințele la Aristotel, Xenopol sau Tolkien arată preocuparea lui pentru cultură și reflecție. În opinia mea, stilul acestor proze este foarte dens și încărcat, ceea ce le oferă un aer intelectual, dar uneori le face mai greu de urmărit. Se simte o tendință clară de a folosi fraze lungi – ce m-au trimis și spre literatura rusă; are imagini elaborate, care creează o atmosferă puternică – dar care ar putea obosi cititorul. Limbajul este expresiv și plin de metafore, sugerând o gândire profundă și influențe culturale: Lucian Blaga, Mircea Eliade etc. Totuși, pe alocuri, stilul pare prea încărcat; ar câștiga claritate dacă ar fi mai simplificat.” (Marina Gherghef)

”Prozele lui ȘP sunt introspective și reflexive, cu o puternică dimensiune filozofică și contemplativă; descoperim dimensiuni multiple, suprapuse într-o scriere plină de energie, cu trimitere la referiri culturale mature și puternice. „Mykhali” este cel  mai aproape de beletristică. Personajul este dominat de vanitate, iar ideea centrală este contrastul dintre orgoliu și condiția sa reală.” (Victor Dragomir)

”Are eleganță în scris – ceea ce este o raritate în zilele noastre – cu sugestia că nu ar trebui să exagereze, ca să nu pară prea scorțos.” (Carmen Neacșu)

”Primele două proze – „Aprilie” și „Insomnie de toamnă” – au multe imagini frumoase; nu este o lectură facilă; schimbările bruște de subiect și de idee dau un dinamism captivant textului; în general, toate trei prozele reflectă, de fapt, meditațiile și trăirile personajului/ autorului.” (Antoanela Mardar)

”Deși este vorba de un scriitor la început de drum, se remarcă prin apetența pentru citit și scris. Textele sunt pline de metafore îndrăznețe, sunt rotunde, începuturile și finalurile acestora fiind foarte reușite. Atmosfera,absurdul, ironia, sarcasmul și personajul Mykhali – foarte bine creionat, contribuie la frumusețea acestor mici proze.” (Anca Șerban Gaiu)

Vineri, 3 aprilie, de la ora 18.00, membrii Cenaclului „Noduri şi Semne” participă la lansarea cărților lui Iulian Mardar „Gânduri căzute pe om” și „Uimitorul Jack”; evenimentul se va desfășura la Facultatea de Litere a Universității Dunărea de Jos (Corp M, Sala AS 111).

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Jurnalul unei despărțiri”

(…) Domnul C: Dar, ghici ce coincidență?! Nici eu nu mai puteam. Și eu mă săturasem. Și eu mă țineam de toate gardurile. Și eu plângeam o oră întreagă înainte de a intra în casă dar îmi mușcam buzele și mâinile și intram în casă și zâmbeam și îmi puneam mănușile și spălam vasele și puneam aspiratorul și făceam curat și făceam de mâncare fiindcă trebuia să ne hrănim, nu știu de ce supraviețuirea nu e obligatorie. Chiar, de ce ne-am înverșunat atâta să supraviețuim? Supraviețuirea nu e obligatorie. Și este și foarte dureroasă. Dar eu m-am încăpățânat să supraviețuiesc și să te trag după mine la lumină, dar hei, scumpo, și eu muream. Și era un soi de moarte lentă și a dracului de hâdă. În fiecare zi muream, în fiecare oră muream, în fiecare milisecundă muream, dar țineam cu dinții. De ce? Simplu. Pentru că singurul păcat pe care-l mărturisesc la spovedanie este acela că te iubesc mai mult pe tine decât pe El. Pentru că ne-am jurat iubire veșnică la biserica aceea mică de carton și pentru că dacă iubești cu adevărat nu te lepezi, dacă iubești cu adevărat nu renunți. Nu renunți niciodată. Ești foarte, foarte încăpățânat atunci când iubești.

Doamna C: Știu că ți-a fost greu.

Domnul C: Știi? Scumpo, îți amintești povestioara pe care o predam într-a cincea. Fapte, nu vorbe. De fapt, m-am gândit mai bine. Fapte și vorbe. Am scris un jurnal. Un jurnal al despărțirii. (…) („Se caută un motiv” – Actul II – fragment)

Vinerea trecută s-a citit partea a doua (Actul II) a piesei „Se caută un motiv” scrisă de Anca Șerban Gaiu (ASG) – prima parte a fost, deja, jucată/ citită la Teatrul pe Țeavă, unde s-a bucurat de o primire spectaculoasă și de aplauze îndelungate – parcă nu ca o continuare a primei părți, ci, mai degraba, ca o fulminație cu inserții poematice în care replicile meditative, trăirile, sentimentele, motivațiile – pe scurt, adevărurile unui cuplu în faza de divorț se cer, parcă, scoase la rampă cu o acuitate dură, spectaculară. Astfel, modalitatea plină de tensiune și diversitate a conținutului Actului II transformă primul Act într-un fel de preludiu pretextual al celei de-a doua părți.

”Actul al doilea al piesei deschide o perspectivă nouă textului. Universul post-divorț este, pe cât de descătușant, pe atât de complex. Rănile sunt adânci și depășesc simpla explicație născută din dialog. Amănuntele creează senzația că spectatorul trăiește alături de personaje. Intensitatea reiese din faptul că orice mască este dată la o parte și sunt aduse la suprafață adevăratele motive ale divorțului. Dialogul capătă valențe confesive, iar tăcerile dintre replici devin la fel de semnificative ca și cuvintele rostite. Personajele nu mai încearcă să impresioneze sau să se apere, ci își asumă vulnerabilitatea, ceea ce conferă autenticitate textului. Cadrul – aparent banal – contrastează cu tumultul interior al celor doi și amplifică tensiunea dramatică. Spațiul deschis devine un loc al confruntării cu sinele și cu trecutul, unde fiecare detaliu – o privire, un gest ezitant, o rememorare – contribuie la conturarea unei atmosfere încărcate de semnificații. Reîntâlnirea nu este o rememorare a trecutului, ci și o formă de reevaluare a propriilor alegeri. Personajele ajung să înțeleagă că motivele divorțului sunt mult mai profunde decât cele invocate inițial, ținând de incompatibilități emoționale, nevoi neexprimate și de capacitatea de a comunica autentic. Astfel, actul al doilea devine un punct de maximă intensitate dramatică, în care adevărul iese la lumină, iar spectatorul este invitat să reflecteze asupra fragilității relațiilor umane. Textul câștigă valoare prin complexitatea psihologică a personajelor și prin capacitatea autoarei de a surprinde nu doar ruptura dintre doi oameni, ci și ecoul acesteia în timp.” (Victor Dragomir)

”Prima parte mi se pare mai reușită pentru teatru; a doua parte, care vine ca un reproș adresat destinului, mi se pare mai nepotrivită pentru scenă.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”Prima parte a scrierii este ușor ireală, distractivă, comică. Partea a doua nu e explicată și motivată deplin, deși posibilă. Per ansamblu, o scriere facilă care induce o stare de bine. Titlul piesei ar putea fi reconsiderat.” (Cristi Chivu)

”Un cuplu plin de afectiune, rupt de tragedia morții copilului lor; falsitatea afișată este forțată pentru a supraviețui tragediei, falsitate care dispare după despărțire; reîntâlnirea din parc scoate la suprafață/ lumină adevărul (trăirile, sentimentele, motivațiile) care vine cu o autenticitate dură, acută, care-și cere dreptul de a ieși la suprafață.” (Carmen Neacșu)

”Se crede adesea că un text dramatic reușit trebuie să abordeze o tehnică și o categorie artistică distinctă unitară, fără abateri de la normele impuse de scriitură. Însă scrierea ASG constituie un buchet desăvârșit a două elemente dramatice opuse… umorul și conflictul, ca temă elaborată. Astfel, consider că opera reușește să sudeze în mod detaliat viața unui cuplu căsătorit, împreună cu toate vicisitudinile, dar și micile bucurii, pe alocuri ale acestuia, cu un plan alternativ al despărțirii, marcat cât se poate de direct la finalul piesei. Totuși, ceea ce imprimă caracterul memorabil al textului nu constituie divorțul însuși al celor doi soți, ci însăși alternanța și succesiunea stărilor emoționale ale personajelor. Prin intermediul antitezei generale soț-soție, sintagma clișeică a personajului de hârtie se adeverește sub forma unor cuvinte uneori dure, directe, dar parte fundamentală a adevărului. Drept consecință, nu este de mirare că protagonistul devine rapid antagonist, la fel și viceversa în amalgamul trăirilor de cuplu. De altfel, în același text al ASG este întărit cunsocutul proverb „Dragoste cu forța nu se poate”, fapt dovedit în repetate rânduri de manifestările sincere ale personajului masculin percepute de partea feminină drept acte de persuasiune, borne pe drumul tot mai sigur către divorț. Prin urmare, piesa dramatică alcătuită de ASG reprezintă atât o exprimare evidentă a tensiunilor de cuplu – iar, în cele din urmă, a despărțirii tulburi, cât și a unei regăsiri în care însăși lumina potențială este învăluită de o furtună cu nuanțe egocentriste și individualiste.” (Ștefan Pavăl)

  • Vineri, 27 martie, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, de la ora 18:00, citește Ștefan Pavăl.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Un poet veșnic îndrăgostit”

Ca într-o dulce așezare a toamnei, /Sufletul meu,/ O broboană de strugure/ Din care se hrănesc/ Viespile tale. („Comentariu la dor”)

Așteptam zorii,/ Ochii mei ierbivori/ Doreau să pască iar/ Lumina plină de clorofilă,/ Ca să o rumeg la iarnă,/ Ca pe o amintire/ A ta. („Venirea simplă a dorului”) 

Poate că m-am născut fără inimă/ Și ursitoarele uimite/ Nu au știut ce soartă să îmi prezică/ Și mi-au pus ceva în locul gol/ Ca să fiu întreg/ Pentru a avea și eu viitor,/ Uneori, cred că mi-au pus în locul inimii/ Un opaiț/ Și acesta în fiecare toamnă/ Începe să pâlpâie și iarna se stinge,/ Alteori cred că în locul inimii/ Mi-au pus un ghem de lână/ Ce se va deșira în mine până la moarte,/ Însă, de cele mai multe ori/ Cred că în locul gol/ Mi-au pus o carte/ Pe care de fapt,/ Nu o povestesc,/ Ci o scriu,/ Doar când îmi este dor. („Despre anatomie”)

As vrea să îți scriu,/ Măcar așa să pot/ Prin ochii tăi/ Să pătrund dincolo de granițe/ Și să las cuvintele înlăuntrul tău,/ Ca și cum ar fi răni/ și tu un munte de sare. („Altfel de dor”) 

Mă gândesc prea mult la următorul vers,/ Așa cum se gândește toamna/ La o frunză ce nu se usucă,/ Zidirea durează prea mult,/ Poate că poemul acesta leneș/ Nu va putea să fie casa cuiva,/ Așa cum sihastrul/ Nu este casa nimănui,/ Va fi un poem neliniștit/ Ca un vagabond ce nu se oprește nicăieri,/ Dacă nu aș fi atent la cuvinte,/ L-aș pierde,/ Cum te-aș pierde și pe tine/ Dacă nu ai fi scrisă ca un vers/ În pieptul meu. („Citirea”)

Din volumul de poezie „Șovăielnic”, Dumitru Viorel Neagu (DVN) ne-a prezentat douăsprezece poeme în care se vede că-și păstrează atitudinea de veșnic îndrăgostit – o dragoste în care nostalgia, speranța, fericirea și regretele își dau mâna într-o armonie bine dozată de condeiul său înverșunat în a pune cuvântul potrivit la locul potrivit, cu observația – de bun augur, zic eu – că poemele scurte par mai spontane – deci, mai inspirate – față de cele lungi, unde se ghicește travaliul și proiectarea, în prealabil, a temei/ poveștii.

”DVN cultivă o poezie așezată, discretă (sunt tentată să spun smerită), în care metafora abundă și crește firesc din materia vie a lumii. Versurile sale respiră o lumină blândă, aproape iconografică, semn al legăturii tainice dintre scris și meșteșugul pictării icoanelor. În poezia sa, cuvântul devine trup, iar emoția se așază pe pagină cu răbdarea și smerenia unui iconar. Mi-a plăcut foarte mult poezia „O zi oarecare”, în care metafora este aleasă cu grijă, cu delicatețe, izvorâtă, parcă, din sufletul poetului: (…) „Degetele mele ar înghiți literele,/ Apoi în fiecare buric/ S-ar strânge mai multe cuvinte/ Și dacă te-aș atinge/ Pe pielea ta ar apărea versuri,/ Poate asta ar fi singura soluție/ Să gândesc literele cuvintelor în degete/ Și apoi să te mângâi/ Iar pe pielea ta să se arate versuri/ Ca și cum ai transpira/ Cu sufletul meu.” (Coralia Coca Drăgan)

”M-am regăsit în aceste poeme – atât în ceea ce privește stilul, cât și trăirile, care sunt copleșitoare; lasă și o vagă senzație de nesiguranță, o percepție mai mult tactilă decât meditativă; cred că va fi un volum reușit.” (Ecaterina M. Păun)

”Întreaga scriere este traversată de deznădejde, nesiguranță, dragoste neîmplinită și, mai presus de orice, de multe întrebări adresate sieși, la care poetul nu a găsit încă răspuns. De aceea, este foarte sugestiv numele volumului: „Șovăielnic”. Alternarea ușoară, abia simțită și perpetuă între real și ireal, apoi metafore expresive dau poemului o identitate aparte.” (Cristi Chivu)

”O transcendere/ pendulare între lumea vegetală și cea a visului/ visării; este de remarcat subtilitatea versurilor; DVN ne demonstrează, și el, că scrisul poate reda o multitudine de posibilități magice lăsate de Dumnezeu creatorului de artă/ literatură; este un poet așezat, cu un stil format, care-i dezvăluie dragostea pentru scris; poezia sa este vie, plină de eros, ironie, dorință, melancolie, tristețe – ca o cărămidă în zidul unei catedrale.” (Anca Șerban Gaiu)

”Textele prezentate sunt marcate de o unitate ideatică și stilistică aparte în peisajul liric contemporan; structuri lirice clasice și complexe au fost și sunt bine asimilate, toate conducând către un mesaj bine articulat și, mai ales, original în toată desfășurarea sa; imaginile au un profund impact artistic și liric, autorul reușind să depășească prin prestația artistică absolut deosebită, drumuri (lirice!) deja bătute, sintagme deja expirate, atunci când vine vorba despre un sentiment atât de profund uman și înălțător mai ales, cum este iubirea; singura așteptare ar fi ieșirea dintr-o zonă clar definită, spre o mișcare interioară, care să îl arate reinventându-se atât pe sine, cât și discursul său liric – dar aceasta va veni, sigur, într-un alt timp al creației sale!” (Stela Iorga)

”Poeziile citite au toate ingredientele pentru a putea fi socotite bune; sunt imagini frumoase, instrumente de stil manevrate cu pricepere, iar lucrul acesta poate fi descoperit în fiecare vers; însă poate că tocmai această siguranță și forță a autorului este periculoasă pentru poeziile sale; există un risc al banalizării, care pândește la tot pasul, dar care, trebuie spus, nu produce până acum efecte.” (Tudor Neacșu)

* Vineri, 20 martie, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, de la ora 18,00, citește Anca Șerban Gaiu.

* Sâmbătă, 21 martie, de Ziua Internațională a Poeziei, Cenaclul „Noduri și Semne” va participa la spectacolul „Coffezie”, organizat de Uniunea Scriitorilor – Filiala Sud-Est.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Martie, martie – Mărțișor”

Vinerea din prima săptămână a lunii martie – numită, încă din vechime, și Mărțișor, într-un context deosebit, colegele noastre de cenaclu au citit, fiecare, câte 1-3 poeme, primind aplauze și felicitari; redăm unele dintre acestea în cronica de astăzi.

Soarele se decojea încet/ Peste noi nisipul/ îmbrăcat în aerul acela sărat/ Avea sclipiri roșiatice// O pasăre își desena zborul/ Fără să se grăbească/ Am fi putut căpăta forma unor arbuști/ În care pasărea să își țeasă un cuib/ Să scrie o poveste/ Cu penele ei mici (Carmen Neacșu – „Cuibul”)

De mult nu te-am mai ținut în brațe,/ O, pădure de molizi,/ Cu a ta coloană vertebrală a unui Colossus…// Îți simt lipsa/ Iar cu aceasta, simt și cum ard pinii și florile de pe arborele genealogic,/ Iar idealul se prăbușește.// Să nu-ți pierzi sprijinul de pe capitel./ Dragă tu…/ Eu nu te-am mai ținut în brațe de acum 17 primăveri./ Oare primăvara de molizi îmi strigă numele?// Colossul posibil să fie ruginit./ La fel ca și mie de altfel./ Un puiet tăiat de rădăcină/ Ce are promisiunea ca o dată să înflorească.// Vreau să te țin în brațe și să te alin,/ Dragă pădure de molizi…/ Odată cu acești ani grei/ Coloana mea a început să aibă forma/ Unui pom de al tău: crud, cu crengile crescânde/ Până îmi ajung la inimă… (Marina Gherghef – „Coloana vertebrală a unui Colossus”)

Veniți cu mine/ Acolo unde se conjugă/ Veșnicia/ Cu un sărut de lumină./ Acolo unde jurămintele/ te strigă,/ te cheamă,/ te îmbrățișează/ Cu firul vieții/ Din palma ta/ În palma lui/ Din lacrima ta/ În lacrima lui,/ Din făptura ta/ În făptura lui. (Ecaterina Mihăiescu Păun – „Veniți…”)

dacă orice cuvânt al meu nu ar costa nimic/ nu ar fi adevărat/ dacă nu m-ar durea/ nu ar fi viu/ dacă nu ar arde/ nu ar lumina/ zise pasărea fără nume/ și am crezut fără să stau pe gânduri/ deoarece cred orbește/ în cele ce trăiesc în acord cu firea lor// Poezia/ e aceea care mă oprește din citit/ și/ mă trezește/ perfect lucid într-un vertij/ înțepenit/ în gaura de vierme a conștiinței/ numită mai frumos/ epifanie// Poezia nu nedreptățește/ pe cei ai casei ei/ dintre care cel din urmă-s eu/ ci blagoslovește/ rărunchii/ cu suflare de Viață/ și toate redevin firești (Sabina Penciu – „Misterul doamnei P. – lui Rainer Maria Rilke”)

Cafeaua din această dimineață/ A fost magie, cu aromă de viață -/ În ceașcă mi-au înflorit/ Zori de primăvară/ Și lingurița, ca o baghetă fermecată,/ A amestecat lumina crudă-a soarelui/ Cu foșnetul fragil al unui ghiocel/ Ce-mi tremura sfios în palmă.// Și fiecare sorbitură – o treaptă spre cer -/ S-a prefăcut în oratoriu de lumină,/ Păsările pădurii, nevăzute arcușe,/ Și-au încordat trilurile ca pe corzi de vioară,/ Ce au curs peste pământ și peste mine/ Spărgând hotarul dintre suflet și viață. (Coca Coralia Drăgan – „Cafeaua cu aromă de viață”)

Un copac este un poem japonez/ care îmi vorbește despre viață prin frunze. (Daniela Lacrămioara Capotă – „Haiku”)

când eram copil/ maica mea venea în fiecare dimineață/ cu farfuria plină de fluturi/ acolo unde degetele/ scobesc până la os să descopere marea/ unde picioarele sunt frumos rânduite/ în vitrina de lux/ unde mama nu vine niciodată cu fluturi/ puteți să trageți/ am învățat să trăiesc tiptil/ să mă târăsc până la marginea înghețată a unei iluzii/ să strige toamna iar/ e toamnă (Anca Șerban Gaiu – „Porția de fluturi”)

să privești răsăritul prin ochii mei/ și vei vedea noaptea ascunsă sub pleoapă/ să asculți respirația căprioarei prin urechile mele/ și vei simți teama foșnetului din umbră/ să bei din apa ce păstrează tainic țipătul uliului/ și vei învăța din alfabetul cuvintelor nerostite/ aș vrea să trăiești prin inima mea/ și acolo/ vei găsi o ușă mereu deschisă… (Silvia Curelaru Ibănescu – „aș vrea”)

Înainte de a închide cronica, o felicităm pe colega noastră Daniela Lăcrămioara care a fost unul dintre premianții concursului „The 8th Basho – an International English Haiku Competition”, desfășurat în Japonia, la care au fost prezentate 1.307 haikuuri primite din 38 de țări.

Vineri, 13 martie, la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Dumitru Viorel Neagu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Reabilitarea lui Terente”

Motto:

Iar te-ai speriat de potera gazel?

Stai scufundată-n vis cu stufu-n gură!

Spasmul cretin, vampir și anofel

Ți-l faci poem căruță, paceavură!

(Panait Căpățână – „Poem absurd” – fragment)

Pentru Teatru pe Țeavă, Andrei Velea (AV) pregătește o minipiesă în trei personaje intitulată bine și apăsat, inspirată de cazul Terente și răpirea fetelor de pension – un episod din viața lui Ștefan Vasali, căsătorit cu fata lui Calistrat, cu care a avut patru copii. Recrutat, înainte de război, la Marina Militară, la întoarcere, ajunge căpitan de șlep. După ce doi dintre copii îi mor înecați, mama și ceilalți doi copii mor de ciumă, dă în patima băuturii și intră pe calea unor ilegalități (crime, tâlhării, violuri) și, după ce este închis și evadează, își continuă nelegiuirile haiducește – à la Robin Hood – intrând, astfel, în legendă sub porecla Terente, supranumit și Regele Bălților. Piesa prezintă o poveste savuroasă – răpirea a două fete de pension, Ana și Ileana, pentru care Terente este eroul visat, asemenea fetelor și nevestelor vremii și se remarcă printr-un dialog alert și bine strunit și prin replici de un umor ușor absurd și subtil, aducând realismul epocii în actualitate. De aici și tenta de modernitate a piesei. 

Personaje: Ileana – I; Terente – T; Ana – A

(…)I: Și tu… Nu-ți vezi de lungul nasului! (Către T, pe un ton blând) Tu ai avut familie, Terente?… (Către sală) Asta nu spun ziarele care circulă prin pension. Acolo, Terente e fie singur, fie printre prietenii lui tâlhari, fie în iatacul boieroaicelor. Terente și familia?… Asta n-am auzit. Și sună atât de… (Face un gest de atracție) Uhh…

T: (Privește în gol. Pe un ton melancolic) Înainte să fiu Terente, ”marele Terente”, am fost un simplu Ștefan. Ștefan Vasali. La douăzeci de ani m-am căsătorit nu cu o vedetă, ci cu o fată simplă. Ustina, o chema. Fata lui Calistrat. Am avut patru copii. Înainte să înceapă războiul, am fost recrutat de Marina Militară. Acolo mi-am pierdut fratele mai mare. La întoarcere, am ajuns căpitan de șlep. Mai învârtind ceva aici, ceva acolo… Doi dintre copii… (Pauză. Privește înfricoșat) au murit înecați. (Doi pași înapoi) Dunărea s-a umflat și i-a înghițit. (Simulează cu brațele acest fapt) Se jucau nesupravegheați într-o barcă. Nu le-a găsit nimeni trupurile. Două zile mai târziu… (Cu ochii mari, înfricoșați) mama lor a murit de ciumă. Singură, într-un spital din Giurgiu. N-am avut voie s-o văd. (Dezarmat) În scurt timp s-au dus și ceilalți doi. Tot din cauza ciumei…

I: (Impresionată) Dumnezeule, nu pot să cred…

A: Ce-i cu poveștile astea triste, dragă? (Către public) Lumea vrea acțiune, nu chestii dintr-astea siropoase. Pe bune, cine-ar da banii pe bilet să afle de ciumă și alte dintr-astea?! Nu mi l-am închipuit pe Terente vorbind așa și, sinceră să fiu, mie nu-mi place… (Către Terente) Spune ceva… nu știu… mai vesel. Cum ai comis prima ta… crimă? (…)

”Textul dramatic prezentat are consistență, ritm (poate chiar prea mult ritm) și umor. Dar, mai presus de toate, este construit în jurul unui personaj despre care deja s-a spus și scris tot. Și cu toate astea, este posibil să nu știm încă nimic despre el. Autorul își propune, astfel, o miză ce poate dinamita textul, dar explozia ar putea fi una ce trebuie văzută. Cred că este puțin cam riguros cu ancorarea subiectului într-un fel de realitate istorică și aș fi preferat ca referințele să fie puțin mai îndrăznețe și chiar atemporale.” (Tudor Neacșu)

”Un Terente prea picant, prea licențios pentru gustul meu de fost navigator de apă dulce; dar este bine scris, poate i-ar mai fi trebuit ceva sugestie.” (Ioan Gh. Tofan)

”O piesă bună de pus în scenă; un text bine scris – deschis, fără ocolișuri.” (Coca Coralia Drăgan)

”Prea multe explicații; mult prea liniar și natural.” (Ciprian Laurențiu Crișan)

”O piesă amuzantă, plină de un umor subtil, sănătos; o dramoletă care se încadrează undeva între Caragiale și serialul românesc Adela.” (Ecaterina Mihăiescu Păun) 

”Ar putea fi mai concentrat și cu mai multe picanterii care să țină de replică/ dialog etc.” (Carmen Neacșu)

”Nu înțeleg de ce neînfricatul Terente (care văzuse și făcuse de toate) a rămas mut, blocat de atitudinea Anei (neașteptată, într-adevăr); în aceeași cheie, el nu făcea nimic când lanțul se strângea, potera se apropia. Asemănarea cu Bonnie & Clide este temporală (în ciuda unor discuții anterioare) și adaugă o pată de culoare așteptată și frumos aleasă.” (Cristian Chivu)

”Textul lui AV fixează, încă de la început, două coordonate principale: caracterul concentrat (trei personaje) și ancorarea într-un caz cu rezonanță istorică. Prezintă un moment de tensiune intensă, construit în jurul personajului Terente, surprins într-o stare de agitație și frustrare crescândă. Conflictul este dublu: interior și exterior. Terente se simte amenințat de autorități, iar la nivel interior izbucnirea de ton creează nesiguranță și frică mascată prin bravură și vulgaritate. Fetele de pension introduc o notă ironică și contrastează cu lumea brutală a haiducului modern. Textul curge firesc și  are ritm de teatru.” (Victor Dragomir)

”AV scrie așa cum Terente își rezolvă problemele; cred că textul îl ridică în scris față de el însuși; are subtilitate, umor și un dialog alert; un text care pleacă de la o legendă pe care o actualizează cumva și care se pretează bine scenei.” (Anca Șerban Gaiu)

Vineri, 6 martie (între 1 Martie – Ziua Mărțișorului și 8 Martie – Ziua Internațională a Femeii), la sediul „Viaţa liberă”, de la ora 18:00, colegele noastre sunt invitate să citească fiecare 1–3 poeme sau o proză ultrascurtă. Însoțim această cronică de tradiționala urare La mulți ani!, adresată tuturor femeilor.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „SF-ul junglei urbane”

(…) Copacii dominau peisajul, dar nu semănau cu nimic din ce știam. Trunchiurile aveau o textură compactă, minerală aproape, iar scoarța părea să se refacă sub privire. Am înțeles – sau poate mi-am amintit – că nu pot fi tăiați. Orice tentativă de a-i răni îi făcea să se retragă în sine, devenind de neclintit. În coroane, animale ciudate dormeau agățate de ramuri, atârnând cu capul în jos, susținute de cozi musculoase. Semănau cu niște urși cu blana de culoarea frunzei crude. M-am oprit la capătul aleii betonate, aproape de un arbore masiv. La baza lui se mișcau termite imense, cu boturi lucioase. Nu rodeau lemnul. Stăteau aproape nemișcate, hrănindu-se cu saliva care le curgea lent și continuu din gură uriașelor mamifere atârnate. (…) Am deschis ochii și m-am privit. Aveam mâini scurte, genunchi juliți și respirație rapidă. Corpul știa lucruri pe care mintea încă nu le înțelegea: mirosul de pământ reavăn, lemn vechi și fum slab de sobă. Casa era acolo. Prispa scârțâia la fel, cireșul un pic strâmb. În spate, o găină cotcodăcea fără motiv. Bunica era în bucătărie. M-a recunoscut din prima clipă. Cred că asta era una din regulile acestui univers: lucrurile importante nu necesitau explicații. Bunicul era afară și repara un cărucior care nu se strica niciodată definitiv. A ridicat capul și mi-a făcut semn cu mâna. Pentru prima oară de când au început alunecările nu m-am simțit o anomalie. Am zâmbit cu gura până la urechi. Și am descoperit ceva ce îmi doream atât de mult: siguranță. (Victor Nicușor Dragomir – „Alunecătorul”)

Cu proza scurtă „Alunecătorul” – tot de factură SF, așa cum ne-a obișnuit – Victor Nicușor Dragomir (VND) se înscrie în parcursul cărții sale „Taxiul lui Charon” apărută anul trecut la Editura „StudIS” din Iași și care s-a bucurat de o lansare deosebită, unde a fost apreciată și aplaudată de o asistență însemnată și avizată întru ale literaturii și ale genului SF.

”O idee generoasă, care, totuși, ar fi trebuit dezvoltată și argumentată mai mult și anume trecerea dintr-o dimensiune temporală în alta, cu dorința secretă de a regăsi un paradis al copilăriei, reprezentat de bunicii personajului, călător printre lumi. Este, deocamdată, o eboșă a unei idei profund umane, tratată în registru SF, aceea că un spațiu definit al copilăriei ne urmărește oriunde, indiferent de vârstă și de dimensiunea temporală în care ne aflăm.” (Stela Iorga)

”Textul lui VND este scris în stilul său caracteristic; este una dintre cele mai reușite povestiri ale sale, ce se datorează atât ideaticii, atmosferei create cât și fanteziei debordante de care autorul dă dovadă; foarte interesantă ideea centrală a textului, acea alunecare în diferite universuri, universuri care sunt de fapt diferite straturi ale sinelui, diferite etape din viață; finalul este unul foarte puternic și emoționant, cu care nu ai cum să nu rezonezi; cred că, pentru fiecare, reîntoarcerea la rădăcini, la universal copilăriei nu face decât să te reîntregească, să-ți aducă pace și bucurie; de impact sunt și pasajele descriptive în care înfățișează acea junglă urbană cu animale nemaivăzute și, de asemenea, zugrăvirea momentului în care personajul principal părăsește domiciliul conjugale; de bun augur sunt și inserțiile lirice care dau o anumită subtilitate textului.” (Anca Șerban Gaiu)

”Este o proză deosebită; are o curățenie constantă a personajului, imaginile sunt frumoase, poetice, iar pasajele SF sunt captivante; se pare că adună material pentru un nou volum.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”Imaginația autorului este surprinzătoare, ideea alunecării între realități sugerează fragilitatea graniței dintre percepție și univers; Terra dominată de termite, universul în care personajul devine reziduu sunt imagini cu forță simbolică aproape existențială; finalul schimbă registrul, din straniu și alienare se ajunge la o întoarcere profund umană – copilăria și siguranța bunicilor; o proză care stârnește interesul chiar și pentru un necititor de fantezisme.” (Coca Coralia Drăgan)

”Granița dintre fantastic și real este insesizabilă.” (Ioan Gh. Tofan)

”Mult balast și multe incoerențe.” (Ciprian Laurențiu Crișan)

”Text ca un poem, cu multe metafore și pasaje care presupun imaginație și sensibilitate; pare și bine ancorat în realitate.” (Carmen Neacșu)

”La prima impresie, proza scrisă de VND, „Alunecătorul”, mi s-a părut a fi un capitol dintr-o poveste mai amplă; ca proză de sine stătătoare, are coerență, trecerea de la un univers la altul nefiind sincopată; are inserții poetice, mai vizibile în pasajele descriptive, iar anumite replici din dialog au rolul de a anticipa direcția următoarei alunecări, ceea ce invită cititorul la reflecție; miza din finalul prozei ar fi meritat un pic mai multă generozitate din partea autorului; personal, mi-ar fi plăcut să se insiste pe monologul interior și aș fi vrut mai multe coordonate în jurul acestui mister al alunecătorului; consider că e un text care necesită o continuare.” (Sabina Penciu)

Vineri, 27 februarie, la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Andrei Velea.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Estella – o mască a eului liric”

în principiu estella fuge de oameni/ care pot s-o rănească lesne/ în principiu estella nu se face frate cu dracul ca să treacă puntea/ pentru simplul motiv că o umflă râsul/ în primul rând de ea însăși și apoi de idioțenia umbrelor care vor să-i dicteze/ viața ei de rahat estella zâmbește într-un anume fel din colțul gurii/ numai și numai ca să își facă dușmani așa fel ca la primul ei zâmbet de fericire/ să fie lapidată iute/ iute mult înainte de a zice ea/ cine a ridicat piatra/ de piatră să moară. („talion”)

cuvintele estellei se învălmășesc veninoase în tăcerea ei țipăt/ de nu o aude nimeni/ acesta fiind și motivul pentru care estella crede cu tărie în frumusețea lui/ ahab și moby dick mult înainte de a fi harponată/ estella crede în tot soiul de nimicuri cum ar fi hans castorp și muntele vrăjit/ faulkner și grizzly jack london colț alb și dragoste de viață mătușa julia și obligado/ și atâția alții pe care memoria ei îi confundă noaptea/ când se visează cum se luptă cu un grizzly mai mare decât statura ei mică/ estella se aruncă în nimicurile ei cu toată forța/ ca să trăiască preț de o viață povestea preafrumoasei errendira/ și a nesăbuitei sale bunici. („carte de identitate”)

Din următoarea sa carte proiectată cu titlul „Estella”, Stela Iorga (S.I.) ne-a citit, în cea mai recentă şedinţă a Cenaclului „Noduri şi Semne”, 13 poeme scrise – așa cum s-a observat/ comentat – în stilul ei cunoscut/ recunoscut, în care sarcasmul, autoironia, revolta și un soi de ardere interioară îi amprentează textele printre oaze de nostalgie și regret, visare și luciditate, speranță și înstrăinare – stil care-și visează, parcă, propriul cântec de lebădă.

”Estella este un alter ego, un fel de temniță la care privești din afară pe dinăuntru; personajul acesta, ce nu e inventat (cu siguranță trăit – deși pare împrumutat de la Dickens) știe că este scris și vrea să folosească asta tocmai pentru a evada; dacă reușește, atunci va muri singur, deprimat și victorios; grupajul abundă de referințe culturale ce nu sunt simple zorzoane, dar care fac ca, uneori, aerul să fie greu de respirat; un grupaj de forță, plin de sinceritate artistică și de suferință adevărată.” (Tudor Neacșu)

”Poeme pe care trebuie să știi să le citești; nu știu să le cataloghez ca gen și stil, nici să le plasez între contemporan și clasic, dar mesajul este transparent și inteligent transpus în pagină; are un dramatism interior și o tehnică a persiflării reușite.” (Valentina Pricop)

”Poemele m-au mișcat, stau sub aceeași cruce a zbaterilor interioare pe care le-am întâlnit în scrierile S.I., deși tonul diferă în acest grupaj față de textele din trecut; prin scrierea la persoana a III-a, s-ar putea spune că S.I. scrie cu o mai mare detașare, însă opinia mea este că felul acesta de abordare conduce către o și mai mare luciditate, pusă în slujba cunoașterii de sine, pentru că mai lesne este a vedea la altul ceea ce scapă ochiului la noi înșine; apreciez felul în care alege să sugereze niște stări, cum ar fi starea de alienare, însingurare și ceea ce eu prefer să numesc iad interior, adică incapacitatea de a iubi sau neajunsul de a te simți iubit; personajul central al grupajului poartă povara neiubirii, este inaccesibil mediocrității, incompatibil cu o anumită realitate interioară care-și declanșează conflictul interior, iar poezia devine un țipăt cu o așa de mare încărcătură, încât are capacitatea de a nu i se mai pierde vreodată urma în lume.” (Sabina Penciu)

”Un grupaj de poeme în care S.I. a creat un personaj complex, puternic; este o scriitoare adevărată; are consistență și o tehnică specială de a-și plasa trăirile în poem; personajele sunt reale, vii; are și o tandrețe deosebită.” (Ecaterina Păun)

”Texte care mi-au trezit pofta de a citi literatură clasică; S.I. este un brand al cenaclului, cu nume și renume în Galați și în țară; și…, parcă, nu mai este deprimată ca altădată.” (Ioan Gh. Tofan)

”S.I. surprinde din nou cu poeme tulburătoare, vocea sa poetică alternează între sarcasm, autoironie și melancolie; în poemele S.I., Estella este eroina tuturor poveștilor şi, în același timp, este chipul interior al poetei, o ființă care se scrie cu litere-armură pentru a nu dispărea, ci pentru a se crea și a se construi; Estella este un ciclu poetic despre o eroină modernă, aflată între basm și luciditate, care trăiește mai intens în literatură decât în viața reală; Estella devine o mască a eului liric, o conștiință feminină cultivată, ironică și vulnerabilă, ce refuză iluziile convenționale; poezia S.I. transformă lectura și scrisul în forme de supraviețuire și fidelitate față de sine; poemele construiesc o conștiință feminină cultivată, traversată de referințe literare și artistice, care transformă lectura într-o formă de supraviețuire; Estella trăiește mai intens în universul cărților decât în realitatea imediată, iar această tensiune dintre ficțiune și viață devine miza centrală a poemelor; basmul este invocat doar pentru a fi dezvrăjit: prințesa nu mai așteaptă salvarea, ci își asumă singurătatea, ironia și arderea interioară.” (Silvia Curelaru Ibănescu)

”Dacă noua ecranizare la Pe aripile vântului ne convinge că postmodernismul cultural nu a murit, S.I., prin noul proiect, parțial meta-modernist, ne conduce către un alt clasic al literaturii engleze, liric, așa cum ne-a obișnuit: marile sale speranțe literare sunt așa cum trebuie aici, ca în cărțile sale cele mai reușite; între Miss Havisham și Estella, S.I. se joacă cu o altfel de substanță (apropo la filmul cu Demi Moore și Margaret Qualley): inefabilul liric al ființei umane, tot ceea ce rămâne din om după ce este desființat; operează cu un fel de fericire, a omului lucid care a apucat să guste din tortul acela obsedant al unei nunți care a avut loc de parcă nu ar fi fost (sau invers!)…; dau viitoarea carte a S.I. (pur sânge) pentru un regat care poate să fie mai mult decât al nimicului!” (Adi G. Secară)

Vineri, 20 februarie, la ora 18:00, la sediul „Viaţa liberă”, citește Victor Dragomir.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Cum ‘ielele’ literare ne pot fermeca…”

În seara de 6 februarie, oaspetele Cenaclului „Noduri şi Semne” a fost scriitorul și profesorul Liviu Chifane (L.C.), care și-a prezentat pe scurt viața literară și câteva dintre cărți, în special cele de proză, citind proza scurtă intitulată „Satul adormit”, text apărut într-o variantă în volumul „Cercuri”.

Subsemnatul a vorbit pe scurt despre proza și poezia sa, acum apărută în volumul „Hora ielelor slute” (de fapt în anul 2025, la Editura „Datagrup” din Timișoara; toate cărțile lui L.C. sunt apărute acolo!), din discuții (re)amintindu-ne tuturor că autorul este „legat” bine și de Galați, prin studii universitare și doctorale, fiind membru activ al cenaclului studențesc „Gellu Naum” al Universității „Dunărea de Jos” și publicând poezie în revista acestui cenaclu, „Drumețul incendiar”.

Îl cunoșteam mai mult ca prozator, volumul de poezie, matur, fiind o frumoasă surpriză.

Proza prezentată a fost primită bine de către membrii cenaclului, care au „reacționat” în ordinea următoare (unii trimițând ulterior comentariul): Ion Avram, Tudor Neacșu, Anca Șerban Gaiu (care a fost felicitată pentru succesul dramatizării parțiale a piesei sale, la Teatru pe țeavă, cu o seară în urmă), Ecaterina Păun, Victor Dragomir, A.P. Velea, I.Gh. Tofan, Carmen Neacșu, Valeriu Valegvi, revenit la cenaclu după o îndelungată absență, Stela Iorga, Ștefan Pavăl și Ștefan Ionescu (de la cenaclul „Alter Ego”, care activează la Biblioteca Județeană „Panait Istrati” din Brăila, cenaclu coordonat chiar de către L. Chifane), Marina Gherghef, Cornel Gingărașu, Cristi Chivu, simpatizantul cenaclului, abținându-se de la comentariu, dar declarând că i-a plăcut.

Reproducem câteva dintre intervenții, parțial:

I. Avram: „O proză care presupune o experiență marcantă de viață  în lumea Deltei Dunării – un sat aproape părăsit- cu o atmosferă în care magicul discret vine din interferența bine țesută între tradiție și stranietatea vieții într-o pustietate in care natura specifică deltei este copleșitoare. Textul se impune printr-un dialog convingător și prin descrieri captivante.”

T. Neacșu: „Mă bucură prezența și revenirea autorului la Galați, „povestea” este captivantă, tehnica potrivită, poate ar fi necesar și un glosar pentru termenii pescărești; interesant momentul introducerii „conștiinței”.

A. Șerban Gaiu: „Ideea că o lume care a fost vie se pierde este de actualitate și se poate extinde, evident. Atmosfera este bine creată, are mâna sigură, incită la reflecții.”

E. Păun: „O povestire parcă scrisă pentru elevi și copii; împletește bine drama cu absurdul existențial.”

V. Dragomir: „Textul surprinde, într-o manieră realist lirică, o secvență din viața rurală văzută prin ochii copiilor… Titlul este sugestiv (Satul adormit – n.n.) nu doar la nivel fizic, ci și simbolic (…) Personajele principale, Nelu și Ticu, sunt tipice copilăriei rurale: curioși, energici.”

A. Velea: „Ideea și atmosfera sunt bine creionate, dar textul poate părea totuși didactic per ansamblu; parcă i-ar mai trebui mister și ambiguitate, deoarece, într-un fel, este prea curat scris și corect, paradoxal”.

I. Tofan: „Are darul povestirii, mi-a făcut dor de Sulina!”

C. Neacșu: „Text rotund, bine scris, emoționant, aspectul afectiv bine prins, răvășitor!”

V. Valegvi: „Are stil, stăpânește arta scrisului! Aș fi alternat mai mult dialogul cu partea descriptivă; aș fi profitat mai mult de peisaj, de partea dintre zi și noapte, de culorile de-acolo, din satul din Deltă.”

Stela Iorga: „Cred că titlul prozei scurte ar fi trebuit să nu devoaleze o parte din ideea centrală a ei, iar apariția străinului, din finalul prozei, ar fi trebuit să fie puțin anticipată, în așa fel ca ea să fie mai aproape de realitate. În rest mi-a plăcut cum a fost condus firul narativ de-a lungul întregii proze scurte. Ideea satului care „doarme” nefiresc, rupt din ciclul universal al vieții, dar și aparenta continuitate a vieții dincolo de somn și moarte cred că îl apropie un pic, prin tema dată, de realismul magic. Somnul aparent al satului, care se desprinde de ciclul universal, ca să trăiască în memoria unui copil este o idee și o salvare excelentă a acestui text foarte bun al autorului”.

Șt. Pavăl: „Există mai multe planuri, se creează credibil o tensiune in crescendo…”.

Șt. Ionescu: „Relația dintre frați este bine realizată, parcă văd și aud cei patru copii ai mei, dialogul fiind din acest punct de vedere foarte convingător, dar înmormântarea aceea a mamei sub nuc pare greu de înțeles, și creștinește, și simbolic și realistic…” .

M. Gherghef: „M-a adus într-o stare de nostalgie, atât pentru esența stării puerile, cât și pentru prezența elementului narativ. Tehnica este una reușită, din punctul meu de vedere. Dialogul reprezintă o armă care a reușit să-mi declanșeze emoție. Acțiunea este liniară, bine închegată, cu un început destul de liniștit şi cu un final chiar neașteptat. În societatea în care ne aflăm, astfel de povești chiar ar putea ajunge la inima unui elev, atât de gimnaziu, cât și de liceu, având în vedere atât tema, cât și morala și simbolistica întâmplării dintre cei doi copii.”

Vineri, 13 februarie, de la ora 18:00, la sediul „Vieții libere”, va citi Stela Iorga.

Adi G. Secară

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Un scriitor de cursă lungă”

(…) Cum spuneam, nu era prima oară când alegeam să călătoresc așa. Odată chiar, îmi amintesc, am ales inima unei furnici. Mă aflam în Plaza de la Corredera din Cordoba, Spania, și din cauza atâtor turiști, toți înghesuiți unul în altu’ acolo, nu am avut de ales. Tot ce îmi doream era să pot străbate spațiul imens al pieței și nu o să vă vină să credeți cât de repede l-a străbătut micuța, ca să nu mai spun că mai ducea ”la bord” și o altă încărcătură. O frântură de chips culeasă de sub mesele restaurantului Mari Paz. Ce experiență! Dar acum, după atâtea și atâtea călătorii, zău, parcă îmi vine să spun și cred asta, că între drumul de atunci cu acea furnică și cel de acum, prin deșert timp de aproape o săptămână cu Mehzebeenlei nu era absolut nici o diferență. Aceeași neostenită strălucire și aceeași pace m-a găzduit atunci ca și acum fără comentarii, dacă îmi este permis să spun așa. Dar acum era timpul să mă despart de ospitalitatea ei și priveam în preajma mea căutând un alt ”vehicol”, când deodată atenția mi-a fost atrasă de o discuție ce se purta la fântână între o tânără femeie, localnică după îmbrăcăminte și un bărbat de vreo 30 de ani purtând barba nerasă a pelerinilor, abia sosit la Zamir, asta după grosimea stratului de praf de pe hainele sale. (…) („Laleh” – fragment)

Născut la Brăila, Emanuel Pope (EP) trăiește la Londra din 2002. A debutat cu poezie în 1985, în revista „Flacăra”, sub pseudonimul Heidi, iar cu proză – în 2010, în revista „Contrasens”. A continuat să publice și în alte reviste, creații proprii și traduceri din opera lui Yehuda Amichai, Iannis Ritsos, Valery Oisteanu, Denise Levertov, R.D. Laing, Primo Levi, Brian Moore, Sandra Newman. A publicat până în prezent douăsprezece volume de poezie și trei antologii, un volum de proză scurtă, o broșură-jurnal, o carte conținând articole și eseuri din perioada 2009-2019 și o colecție de traduceri din lirica universală. Ultima carte publicată este romanul „Martirul”, apărut la Editura Universitară în 2025.

La Cenaclul „Noduri şi Semne”, ne-a prezentat trei lucrări – „Mortu'”, „Laleh (o povestire arabă)” și „Sunetul”.

”Salutăm prezența scriitorului EP la Cenaclul „Noduri şi Semne” și consider că astfel de întâmplări sunt binevenite pentru activitatea cenaclului și pentru literatură, în special; se pare că proza scurtă a revenit la modă; cele trei texte au fost diferite atât ca gen, cât și ca unitate stilistică; „Laleh” trimite și la „1001 de nopți” – prin atmosferă, în special, iar „Sunetul” pare un eseu despre geneză care ne amintește și de basmul „Tinerețe fără bătrânețe” – ca sursă/ resursă de inspirație, deși pare cam sofisticat; nu știu cât de captivant poate fi, dar grupajul are un aer proaspăt și o bună atmosferă. Este de apreciat.” (Tudor Neacșu)

”Cred că este un scriitor adevărat; „Laleh (o povestire arabă)” mi-a amintit de „Alchimistul” lui Paulo Coelho.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”Schița „Mortu'” este previzibilă în discurs; îi lipsește atmosfera și pare o poveste cam mitraliată; „Laleh” este mai realizată ca text; „Sunetul” ne prezintă o temă arhidezbătută privind originea lumii redată cu discursivitate.” (Cristina Dobreanu)

”Mi-au plăcut toate trei lucrările; prima are surpriza ascunsă frumos, a doua ne prezintă idei și teme legate de umanitate, iar a treia este fabuloasă și interesantă, încercând filosofic și filologic să sublinieze importanța cuvântului care a stat la baza creației lumii; interesanți mi s-au părut și termenii tehnici inserați în discurs.” (Marian Găureanu)

”Texte total diferite ca idee și ca tematică; „Sunetul” mi s-a părut cel mai realizat.” (Gabriel Gherbăluță)

”Are un stil format; toate cele trei compoziții sunt complete și bine realizate; nu lipsesc atmosfera, inserțiile lirice și ideatice cu ușoare tente de absurd.” (Anca Șerban Gaiu)

””Mortu'” mi se pare cel mai realizat; pare scris dintr-o suflare; cred că i-ar mai trebui niște tensionări; „Laleh” pare puțin cam șablonată, iar „Sunetul” este cosmogonică, cu tente mistice.” (Andrei Velea)

”Prima este cea mai realizată, deși toate trei mi se par complete.” (Dorian Stoilescu)

”Se simte scriitorul de cursă lungă; prin umorul și nota satirică și prin dialog, primul text mi se pare cel mai realizat.” (Carmen Neacșu)

”Prozele scurte sunt bine realizate în general, denotând un scriitor care a lucrat mult, drept dovadă registrele pe care le-a abordat, toate arătând, aparent numai, o ușurință de a trece dintr-un registru comic, în altul preponderent descriptiv, iar în cel de-al treilea chiar în genul SF. În primul text avem de-a face cu un comic de situație bine punctat, dialogurile se succed incredibil și totodată perfect credibil într-un absurd bine organizat, finalul este în poantă, cum spunea Victor Cilincă, așadar mortul nu e chiar mort, chiar se scoală la final și pleacă pe picioarele lui, salutând firesc gazda! A doua povestire se remarcă prin atmosfera creată, succint, cu elemente care aduc aminte de basmele arabe, iar ultima, vine cam ca o încercare de SF, lipsindu-i pe lângă firul narativ bine condus, o oarecare profunzime, care să justifice genul literar abordat. Una lângă alta, EP are condei sprinten și-l mânuiește degajat, deci aș fi așteptat de la el o proză cu miză înaltă, demnă de versatilitatea lui artistică.” (Stela Iorga)

”Are stil; este matur în scris, deși puțin anticalofil; textele sunt vii, dar pot lăsa impresia că sunt neterminate; pe lângă cel englezesc, are și un umor negru românesc.” (Adi Secară)

”M-a dus cu gândul la Marin Sorescu – „La lilieci”, prin umor și prin nota ușor satirică.” (Vero A. Teodora)

În încheiere, le mulțumim invitaților Corneliei Negruț de la „Anahat Evcor Terapy” și celor de la cenaclul brăilean pentru participare.

Vineri, 6 februarie, de la ora 18:00, la sediul „Viaţa liberă” – întâlnire cu scriitorul Liviu Chifane.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Se caută un motiv”

Domnul T: Am venit, am venit dar eu, euuuu, Dumnezeule mare, mămel, ce căutăm noi aici?!

Doamna T: De câte ori ți-am spus să nu-mi mai spui așa.

Domnul T (încurcat): Dar o viață întreagă ți-am spus așa. Încă din ziua aceea de toamnă, din clasa a unsprezecea, când ai venit la noi în clasă și te-ai așezat în bancă lângă mine și…

Doamna T: Rememorezi aceleași lucruri de nenumărate ori. Ziua aceea, toamna aceea, copacii aceia, lumina aceea, clasa aceea, banca aceea, frunza aceea, rochia aceea verzui, brățara care-mi prindea încheietura. Apucături de om bătrân. Când mergeam noi la mare, când mâncam salam ieftin și spinări de pui, când abia puteam plăti chiria, când era Pufi mic, când făceam naveta în primul an de învățământ. Gata! Toate au trecut. Trăiește în prezent! Nu așa ne-a recomandat terapeuta de cuplu?

Domnul T: Parcă altădată erai foarte încântată că țin minte toate lucrurile astea. Îmi spuneai: vaaaiii, ce…

Iese încă un cuplu fericit. Yeeeiiii. Se uită către domnul și doamna T. (in cor)

– A zis doamna notar că puteți intra.

(…) Doamna notar (ușor enervată): Domnule T, dacă o iubiți de ce ați făcut cerere?

Domnul T: În douăzeci de ani nu i-am ieșit niciodată din cuvânt, nu pot să fac acest lucru tocmai acum.

De la radio se aud versurile unei melodii lente: Fără tine sunt o floare de piatră lângă o fereastră plină de gratii/ Fără tine mi se înnegresc hainele, se usucă, cad și mă sufocă/ Fără tine nu mai am cafea, țigări, pâine și apă./ Fără tine copiii nu se mai nasc, morții nu sunt duși la groapă/ Fără tine, daa, iubito, fără tine vara nu mai vine cu tălpile goale și burta lipită de șira spinării/ Fără tine, păsări negre, uriașe sparg tavanul și îmi intră în urechi, în ceafă (…) („Se caută un motiv” – fragment)

Anca Șerban Gaiu (ASG) caută un motiv să schimbe macazul de la poezie la proză/ dramă/ teatru? Ea a prezentat o piesă de teatru intitulată „Se caută un motiv”, unde se introduc în scenă pretexte – serioase sau trăsnite – pentru justificarea divorțului unui cuplu. Piesa se înscrie în prevederile unui proiect inițiat de Andrei Velea, având ca parteneri Asociația Creatorilor de Ficțiune, Cenaclul „Noduri și Semne” și revista „Ficțiunea”, care își propun să promoveze texte scrise de gălățeni, îndeplinind, astfel, misiunea susținută de Teatru pe Țeavă de a descoperi și încuraja artiștii locali care scriu sau interpretează teatru. Piesa ASG va fi jucată/ interpretată de Flavia Călin, Elena Ghinea, Răzvan Clopoțel și Petronela Buda, joi, 5 februarie, ora 19,00 la Teatru pe Țeavă; coordonator – Leta Popescu.

”ASG a reușit să ne surprindă prin scrierea acestei piese de teatru; ea lansează un subiect ușor suprarealist despre paradoxul calităților partenerilor dintr-o căsnicie devenite motiv de divorț. Exemplaritatea celuilalt devine o oglindă incomodă, un reproș mut care anulează spontaneitatea, greșeala, umanul, firescul. În această cheie, piesa sugerează că iubirea nu se hrănește numai din perfecțiune, ci și din imperfecțiuni împărtășite.” (Silvia Curelaru)

”Piesa de teatru prezentată este o surpriză pe cât de plăcută, pe atât de bine scrisă. Se înscrie în zona comediei de situație cu accente satirice, construită în jurul unui cuplu care se prezintă la notar pentru a divorța, dar constată, pe parcursul procedurii, că nu poate formula un motiv clar al separării. Acțiunea se desfășoară într-un spațiu birocratic – biroul notarului, care devine un cadru simbolic al visului emoțional. Comedia se naște din contrastul dintre decizia fermă de a divorța și lipsa unui motiv real și din tentativele stângace de a inventa explicații acceptabile. Textul este alert, cu schimburi de replici ironice și pauze semnificative; umorul este discret și inteligent.” (Victor Dragomir)

”Text interesant; dramaturgie adevărată; un fel de râsu’-plânsului; are condei, merită jucată/ interpretată pe scenă.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”Mi-a plăcut interpretarea lecturii – ceea ce presupune și talent actoricesc; este o comedie în care găsim un umor satiric al cotidianului; modul cum introduce culorile este reușit.” (Mioara Ardieleanu)

”Are oralitate bună; imaginile sunt fresh; prima parte este ușor trenantă și, oarecum, falsă; are spontaneitate; textul este realist scris, într-o cheie ușor absurdă/ nerealistă.” (Andrei Velea)

”O schiță scrisă în cheie dramatică, bună de pus în scenă; textul este savuros și amintește de reperele Mazilu, Băieșu și Mușatescu – care au rămas în comedia românească; are un ușor absurd, un suflu bun pentru a reda umorul și este modernă; are replică și, deci, un talent al dialogului care, în general, este greu de realizat; țesătura dramatică a textului este inteligentă și are amprentă personală – deci, este originală.” (Tudor Neacșu)

”Textul prezentat este conceput ca un exercițiu cu tentă dramatică, dialogurile sunt sprintene, dar situația în sine – a căuta motiv de divorț, când ambii parteneri se înțeleg perfect, nu stă în picioare, trimițându-ne la romane de gen, unde absolut totul era perfect: personaje, societate, relații sociale ș.a.m.d., pictând realitatea în nuanțe de roz absolut; poate, dacă ar mai fi fost un pic lucrat, conferind pretextului dramaturgic puțin realism, rezultatul ar fi fost altul; personajele participante la dialog se caracterizează succint prin tabieturi domestice, care stârnesc ironia și hazul; din acest punct de vedere, absurdul situației prezentate câștigă un minim realism necesar susținerii veridicității demersului artistic.” (Stela Iorga)

”Inserții dramatice puternice cu o tentă de tristețe a mesajului: preabinele este dușmanul binelui sau prietenul răului; este bine sugerată nevoia de echilibru între bine și rău, între frumos și urât, între liniște și neliniște etc.” (Carmen Neacșu)

Vineri, 30 ianuarie, la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Emanuel Pope.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „O lirică a resemnării tăcute”

  • Dedicăm această cronică scriitorului Victor Cilincă, născut pe 15/16 ianuarie și plecat dintre noi pe 18 ianuarie.

Un început banal de zi/ cu ceru-acoperit de nori,/ cu picuri ce-mi pătrund/ în gândul încă adormit;/ și doar aroma de cafea – / iluzie efemeră/ prin camera dimineții,/ îmi dă un sens timid/ să mă ridic din așternut,/ să sorb licoarea amăruie/ cu gust de fericire. (Aroma de cafea)

Atât de mult m-ai iubit/ încât m-ai asemuit cu un fluture/ cu aripi de curcubeu/ și ochii de stele.// Îmi urmăreai fascinat zborul/ de la prima geană de cer/ și până la rădăcina pământului,/ uitând să mai respiri.// Și într-o zi, din prea multă iubire,/ m-ai strivit între buzele tale/ și ca să nu suferi,/ te-am consolat cu o ultimă suflare:// Nu fii trist, oricum fluturii/ nu trăiesc decât o singură zi. (Consolare)

În umbra lunii sorb/ dintr-o ceașcă de ceai/ și depăn amintiri/ cu ultimul neuron ce-l mai am,/ ceilalți i-am irosit pe năzuințe/ în care am crezut/ ca în legile nescrise;// În tăcerea lunii mi-ascult gândurile,/ în tic-tacul neauzit al inimii/ schingiuite de așteptări fără limite,/ eșuate pe-un petec de suflet credul/ la malul unei mări cu valuri/ unde se stinge visul naiv;// Dintr-o rază rătăcită de lună/ ce-mi pătrunde tiptil/ în camera viselor, sumbră,/ potecă îmi fac din lumină/ să mă înalț din nou/ ca pasărea Phoenix/ din propria spuză. (Nocturnă)

Coca Coralia Drăgan (CCD) a prezentat în cea mai recentă şedinţă a Cenaclului „Noduri şi Semne” un grupaj de 11 poezii, oscilante, ca formă, între cea clasică – cu măsura, ritmul, rima și muzicalitatea respectate îndeaproape și cea așa-zis modernă – cunoscută și ca forma cu „vers alb”, oscilație observată și analizată de cei prezenți. Dar, indiferent de aspectul tehnic al textelor, au fost remarcate și apreciate emoția, sensibilitatea, atmosfera plină de ”tristețe și melancolie”, încărcătura ideatică și intensitatea trăirilor sufletești.

”O prezentare plină de emoție și de sensibilitate; are o atmosferă aparte în care găsim dorul, tristețea, melancolia și o resemnare tăcută care face bine textului; se remarcă, îndeosebi mai degrabă la nivelul de a simți decât la cel ideatic sau tehnic; și…, nu este prea încărcată, se simte dorința de a-și așterne, în text, cele mai intime gânduri; poeziile dedicate mamei au un impact special; am remarcat în mod deosebit poemele „Aroma de cafea” și „Nocturnă”.” (Anca Șerban Gaiu)

”Deși nu are prea multe metafore, cele pe care le-am remarcat sunt reușite și frumoase; poemele fără rimă, așa-zise cu vers alb, sunt mai bine realizate; de aceea, i-aș recomanda să se hotărască asupra unei forme care să fie de bază – întrucât, emoțional și ideatic, stă foarte bine, iar atmosfera pe care o creează este învăluitoare și inefabilă. Amprenta caracteristică a poemelor este lăsată de trăirile sufletești care sunt dense și, uneori, acutizate.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”Poezia CCD tinde să fie introspectivă, uneori nostalgică, având eul poetic expresiv. Se observă dorința de claritate a poemelor; este matură emoțional și nu caută să impresioneze prin artificii inutile, ci prin adevăr afectiv. Este o lirică a acceptării, nu a revoltei. Mi-a plăcut „Consolare”, care mi s-a părut cel mai tulburător poem. Mizează pe delicatețea iubirii până la anulare. Finalul este reușit și rămâne mult timp în mintea cititorului.” (Victor Dragomir)

”Emoțiile transpuse în poeziile CCD au reușit să ajungă la mine; imaginea dorului are un efect ce a reușit să-mi declanșeze emoții puternice. „A visa… visare” este poemul care o caracterizează cel mai bine pe poetă, acesta având, parcă, rol de rugăciune către sine. În grupaj sunt două motive centrate: mama și toamna.” (Marina Gherghef)

În încheiere, trebuie felicitate și aplaudate colegele noastre Silvia Curelaru Ibănescu și Marilena Apostu – care au fost laureate la Festivalul Internațional de Literatură „Mihai Eminescu”, ediția a XXXVI-a, desfășurat în perioada 13-16 ianuarie 2026 la Drobeta-Turnu Severin: Silvia Curelaru – Premiul „Eminescu” pentru volumul de poezie „Vindecarea între două jumătăţi” și Marilena Apostu – Premiul „Eminescu” pentru volumul de poezie „Poeme leoparde”, ambele însoțite de câte o diplomă și un trofeu, deosebite și binemeritate. Tot mai bine!

  • Vineri, 23 ianuarie, de la ora 18.00, la sediul cotidanului „Viaţa liberă”, citește Anca Șerban Gaiu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Caleidoscop de stampă japoneză”

În şedinţa de săptămâna trecută a Cenaclului „Noduri şi Semne”, Marina Gherghef (MG) a citit două proze scurte intitulate „De ce nu sunt florile eterne?” și „Fulgii au căzut odată cu ”ergo sum””, care ar putea, foarte bine, să fie încadrate și la așa-zisele poeme prozaice – dacă ținem cont de încărcătura lirică observată și comentată de majoritatea celor prezenți, care au mai surprins, printre altele, înclinația autoarei către meditație/filozofie adolescentină, puritate, pesimism și aspirația către un absolut care, la ea, ar fi Eternitatea – care duce cu gândul la Hyperion și la pământeana Cătălina din „Luceafărul” lui Eminescu.

(…) Fulgișorii de nea îmi spală sufletul de rugina tristeții și îmi oferă un parfum nou, o reîmprospătare a eului liric – ergo sum. Este palpitant să-i vezi în mișcările lor elegante, zburând, poate unii fugind de la soarta căderii în pătura albă a singurătății, așteptând, poate, ca eu – marele și noul ergo sum – să fac o cărare către soare, lună și adevăratele stele din cerul propriului abis. Totul până când începe furtuna. Până când nu-mi ninge în inimă, iar eu să devin rece precum aceste steluțe mici. În această situație există o singură soluție: să-mi arunc zăpada depusă în mine și ceea ce eram, cu o lopată de adevăruri, presărată cu puțină sare și o rugăciune lăuntrică pentru a nu îngheța. Așa m-am dezghețat. Acum sunt flori, stele și culoare pentru tot ceea ce înseamnă viață. Pentru fulgii de nea care mi-au bătut la geam și cărora ergo sum le-a răspuns. Pentru nebunia depusă în suflet ce urmează să fie aruncată afară. Așa se va sfârși anotimpul de frig și durere. („Fulgii au căzut odată cu ”ergo sum””)

”Se observă, în textele prezentate, un salt valoric esențial atât în ceea ce privește limbajul, cât și ideatica; în primul text – „De ce nu sunt florile eterne?” – are multe inserții lirice și o parte meditativă remarcabilă – de asemenea, lirică; prin motivul florii albastre, duce cu gândul la poeții Baudelaire, Leopardi și Novalis și, desigur, Eminescu, unde floarea albastră reprezintă aspirația către absolut – cu observația că, la MG, absolutul se identifică cu Eternitatea; are o puritate adolescentină și o tendință de meditație matură și precoce; prin decorul descris, creează un fel de graniță cu basmul; poate, de aceea, amintește și de „Micul Prinț” al lui Saint-Exupéry.” (Anca Șerban Gaiu)

”Proza MG are un profund caracter simbolic și confesiv, specific sensibilității adolescentine, dar surprinzător de matur în imagistică; textul urmărește transformarea interioară a unei voci lirice care pornește dintr-o stare de dezolare, pierdere și dor; imaginea inițială – patul de flori putrede, simbolizează suferința, epuizarea afectivă și o iubire – ideal inaccesibil (Hyperion – figură a absolutului, a iubirii imposibile, cu trimitere la „Luceafărul” eminescian); plânsul după muză indică blocajul creator și singurătatea existențială; momentul-cheie este metamorfoza – deși florile sunt moarte, putrede, își mută rădăcinile în prozatoare, realizând o comuniune între suferință și creație; durerea devine sursă de sens și regenerare; astfel, naratoarea își asumă identitatea de floare fragilă dar vie, capabilă să simtă, să-și amintească și să continue; imaginea finală a bulbului în poziția fătului sugerează vulnerabilitate și protecție; deși rănită, ființa se pregătește să renască, iar promisiunea înfloririi pe propriul pat marchează depășirea traumei și speranța reînnoirii; în ansamblu, proza MG este o alegorie a maturizării emoționale, a convertirii durerii în identitate și creație, promițându-ne că va deveni o cunoscută scriitoare.” (Coca Coralia Drăgan)

”O proză lirică; i-aș sugera să scrie povestiri.” (Ioan Gh. Tofan)

”Față de ceea ce s-a spus, aș mai remarca metaforele – care sunt deosebite.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”Par niște exerciții pentru un viitor jurnal, pentru că are înclinație către filozofic, logică și introspecție; filozofia este potrivită vârstei; are voință și abilități pentru scris; să scrie mai concentrat; are onestitate, nu scrie din orgoliu sau ambiție – ceea ce o duce pe un drum bun în scris.” (Tudor Neacșu)

”O proză lirică plină de candoare adolescentină; este cuceritoare prin frumusețea florilor de  cireș; parcă  și  vezi în fața ta o stampă japoneză, o stare Sakura, dar și o descărcare filozofică la nivelul  inimii  sale.” (Mioara Ardieleanu)

”Exerciții de contemplație specifice vârstei; o modalitate de descărcare a trăirilor și gândurilor adolescentine; un slalom prin lumea sa interioară.” (Carmen Neacșu)

”MG a oferit un fel de anime literar cartezian… fără prea multă animație (a se citi fir epic!) Desigur, opțiunea este pentru proză… lirică, cumva ca la Macedonski, cel din „Thalassa”, dar acolo avem ceva schițe de personaje. Egoul și Hyperion, chiar și celelalte personificări… sunt prea puțin! Dar caleidoscopul creat, de stampă japoneză (sau de fragment de film de Miyazaki), este un punct bun de plecare.” (Adi G. Secară)

Vineri, 16 ianuarie, la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Coca Coralia Drăgan.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „La mulţi ani, „Noduri şi Semne”, la mulţi ani, români!”

În prima cronică a Cenaclului „Noduri şi Semne” din 2026 – după sărbătorile de iarnă – se cuvine să le felicităm pe colegele noastre, Daniela Lăcrămioara Capotă – premiată cu diploma de merit pentru clasarea printre cei 100 cei mai creativi scriitori de haiku din Europa, diplomă primită chiar de la Krzysztof Kokot, membru de onoare al societății de haiku din Polonia, curatorul proiectului „Cei mai buni 100 de autori de haiku din Europa”, și Stela Iorga, care, la sfârșitul anului 2025, a primit Premiul pentru poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România pentru volumul „Intrarea în cristal”.

În continuare, vom selecta câteva fragmente din poemele citite în ședința festivă de sfârșit de an – cu mențiunea că, din cauza spațiului limitat, nu putem reda și exemple din prozele prezentate.

Sala aceasta de așteptare e/ Mare cât un oftat/ Rădăcinile smulse ale tuturor plecărilor/ Scriu/ Prin pereți se mai văd încă urme/ Îmbrățișări grăbite/ Câte un lătrat de câine flămând// Au îmbrăcat locul acesta de unde se adapă primăvara/ cu haine deșirate/ Povești peste care cresc timid flori amare (Carmen Neacșu – „Locul de unde se adapă primăvara”)

Eu nu-s înger,/ Dar sunt lumină,/ Eu nu-s ger,/ Dar dau senină/ Căldura mea/ Când totu-i greu,/ Și-n noaptea ta/ Rămân mereu.// Cine sunt eu? (Marina Gherghef – „Ghicitoare”)

Atât de mult m-ai iubit/ că m-ai asemănat cu un  fluture/ cu aripi de curcubeu/ și ochii de culoarea cerului.// (…)// Și într-o zi, de atâta iubire/ m-ai strivit între palmele tale/ și ca să nu suferi,/ te-am consolat cu o ultimă suflare:// Nu fi trist, oricum fluturii/ nu trăiesc decât o singură zi! (Coca Coralia Drăgan – „Consolare”)

în gură/ zace despuiată/ nebunia cuvintelor/ un croncănit de cioară/ în ritmul inimii/ strâng dureros/ una câte una/ literele aruncate/ în suflet/ ca într-un râu/ înghețat/ printre banchize/ mă chinui să respir. (Silvia Curelaru Ibănescu – „Nebunia”)

Între păsări și zei/ Între păsări și zei suntem noi, oamenii,/ ăștia fără aripi, ăștia fără zbor,/ ăștia fără nimb și fără spor.// Între păsări și zei suntem noi, rănile vii/ lăsînd dîre de sînge pe stradă,/ suntem noi, oamenii,/ în gura dezastrului cea mai sigură pradă.// Între păsări și zei suntem noi, cuvinte în vrac,/ cuvinte scăpate din acatiste triste/ sau din ospicii netrecute pe hartă,/ cuvinte spânzurate de a inimii toartă.// Asta respiră între păsări și zei/ -niște titani în piei de pigmei,/ niște speranțe aburind sticla zilei de mâine,/ poezii moi ca untul, numai bune de-ntins pe pâine,// să-ți țină de foame și chiar și de sete,/ să-ți țină de cald, de urât, să te-mbete,/ să te facă să vezi în dezastre pomi de Crăciun…/ poezie-fereastră, poezie-ninsoare, poezie-om bun.// Asta respiră-ntre păsări și zei:/ poezie dansând îmbrăcată-n cercei. (Loredana Tudor Tomescu – „poem”)

Mers de arlechin pe sârmă, fără pauze publicitare,/ fără cugetări existențiale…/ doar pui un picior înaintea celuilalt și-ncerci/ să nu descoperi dacă/ se poate sta în aer fără să dai din aripi…// Fiecare sârmă te duce-n altă parte,/ nu ți se spune, însă, niciodată destinația,/ n-ai cum să știi când, unde sau dacă/ vei cădea, tot așa cum nu-ți poți aminti/ dacă ai fost iubit vreodată, cum se simțea aerul,/ cum cădea lumina/ când inima ta se rezema/ de niște brațe deschise./ Nu-ți amintești nimic când tot cortexul tău/ se concentrează/ pe a pune un picior înaintea celuilalt/ și-a înainta pe sârmă.// Rareori, primești daruri cu care nu știi ce să faci,/ cât sau dacă le vei păstra – nimeni nu trăiește/ cum a visat, cei mai mulți trăim-ne zvârcolim cum ni s-a dat.// Daruri-șanse, daruri-uși deschise, daruri-bilete gratis spre destinații/ atât de exotice încât/ nici nu-s trecute pe hartă…/ Te ia cu frig când dai cu ochii de profeții fataliste/ scrise mărunt, în greaca veche,/ pe etichetă./ Le-ascunzi într-un sertar adânc,/ le ții sub cheie, pentru altă dată. (Dorian Stoilescu – „Pe sârmă”)

Ah acordeonul acela/ ca o zbârcitură prea devreme/ pe fața-mi/ cântă despre marea iubire/ și degetele muzicantului orb fug iute iute/ pe bași și pe clape/ da/ la deauville/ toți muzicienii au simțul morții/ de aceea cântă fără oprire. (Stela Iorga – „moartea la deauville”)

vara s-a terminat/ mama pune flori în ramă/ împachetează gânduri/ simte că i-a îmbătrânit rochia/ că iubirea e singura formă eficientă/ de manipulare (Anca Șerban Gaiu – „jazz 11”)

În încheiere, le urăm membrilor Cenaclului „Noduri şi Semne”, scriitorilor gălățeni și tuturor românilor tradiționalul ”La mulți ani!” și să ne bucurăm de realizări frumoase, de pace și de sănătate!

Vineri, 9 ianuarie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Marina Gherghef.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Iarba verde a copilăriei”

La şedinţa de săptămâna trecută a Cenaclului „Noduri şi Semne”, Loredana Tudor Tomescu (LTT) și Dorian Stoilescu (DS) ne-au citit atât proză, cât și poezie din cărțile ce urmează să apară: „Când poezia o citesc numai poeții” – scrisă de LTT și „Vitralii în lumina de vară” – scrisă, în tandem, de cei doi autori, din care redăm câteva fragmente și comentariile serii.

„Am în mine acea senzație proaspătă a ierbii în care mă jucam de mic, în jurul blocului. Ori de câte ori alergam până la istovire, mă duceam să găsesc iarbă unde să mă așez, să mă odihnesc puțin numai, iar bucuria mea venea imediat, instantaneu. La început era numai iarbă în jurul nostru. Însă iarba asta, mi-am dat seama mult prea târziu, era foarte scumpă, iar noi trebuia să ducem o luptă dârză pentru a o avea și în zilele următoare. Spre exemplu, Miliția ne-a luat prima bucată de iarbă și a pus garduri să-și adăpostească mai multe cuști cu câini. Apoi a început să construiască depozite de marfă și o parcare. Nu erau prea multe mașini, dar de-acum apărea un alt loc, fără iarbă, și nu pentru noi. Noi vedeam de la ultimul etaj cum milițienii mai făceau câte ceva să strice. Și unde începeau să facă ceva, iarba era distrusă imediat. Vedeam de la balconul din vârful blocului cum instruiau câinii în fiecare zi. Auzeam dihăniile cum umblau fără oprire, cum scânceau, îi simțeam cum ne toceau iarba. Ne era frică de acele dihănii, ni se părea că ne puteau sfâșia într-o clipă dacă scapă sau dacă o vor. Și-i creadeam în stare să sară gardul la noi dacă se înfurie. (DS – fragment din nuvela „Amintirea ierbii”)

(…) Realitatea imediată aluneca peste mine ca apa pe-un corp uleios,/ n-o vedeam, încercam să privesc dincolo de pereții vagonului./ Ceva trebuia schimbat – deciziile, trenurile, zborurile…/ pașii. destinul… toate. Toate ar fi trebuit să fie altfel,/ poate trenul ăsta să ducă undeva unde toate-s altfel?/ Eu voiam doar să dorm, atât,/ dar cioara nu mă scăpa o secundă din ochi.// (…) Mă pândeam în somn, cu ochii deschiși,/ așteptând s-ajung dincolo, să călătoresc până la capăt,/ măcar o dată,// să renasc. (DS – fragment din poemul „Adormire”)

(…) La umbra celor 7 meri tineri (toate semințele au încolțit,/ căutând lumina printre degetele mele scăpate/ din chinga durerii și-au ieșit din mine/ odată cu sufletul/ …și cu nevoia de-a ști/ c-am scăpat în tine albie adâncă,/ să-ți curgă viața lin,/ mult după ce trec)/ …la umbra celor șapte meri tineri, spuneam,/ îți vei scrie ultima poveste, ultima carte,/ în timp ce sufletul meu va citi peste umăr,/ dintre/ printre frunze și rod,/ pentru o ultimă corectură./ Acela, de abia, vei fi tu, cel adevărat,/ fără respirația mea de foc topindu-ți gheața,/ modelându-te astfel în forme în care/ nici nu bănuiai că poți să încapi./ Ține minte: ultima carte, sub cei 7 metri țâșniți din mine!/ *Da, știu, numerele trebuie scrise cu litere, în text, nu cu cifre./ Nu-i așa că poemul nu a pierdut nimic din substanță, din idee,/ din frumusețe sau urâțenie,/ doar pentru că am scris 7 cu cifră?/ Nu-i așa că poezia plânge la fel pe umărul tău,/ nu-i așa că e la fel de lipsită de soluții/ ca și-n varianta de editare/ a lui șapte – șap-te, ș a p t e – pe litere și silabe? (…) (LTT – fragment din poemul „În mână țin semințele mărului”)

”O bucurie și o onoare să avem doi poeți importanți la N&S. Pe scurt, pot spune că poezia lui DS este foarte ancorată în realitate – poezia unei lumi traumatizante (și traumatizate, putem spune), în care lupta pentru supraviețuire este din ce în ce mai dură, din ce în ce mai degradantă; de aici, poate, și tenta de suprarealism a textelor și pendularea între realitate și oniric; o poezie ce pare foarte cerebrală, dar și profund emoțională – ceea ce o face captivantă. La LTT găsim multă ironie subtilă care prinde cititorul; unele pasaje sunt o exegeză a suferinței. Poemele au fost foarte bine recitate, mai ales că și textele se pretează la o astfel de abordare; poemele sunt susținute și de o ideatică adecvată, nu sunt numai declamative; are și pasaje mai diluate.” (Anca Șerban Gaiu)

”Stilurile celor doi autori sunt diferite; „Mergând mai departe” mi s-a părut un poem deosebit – în general, poemele care nu sunt foarte lungi sunt mai receptabile și mai captivante; LTT are și niste nuanțe ușor jucăușe, ușor teatrale.” (Andrei Velea)

”În mod paradoxal, poemele celor doi autori se deosebesc de la unul la altul, dar se și apropie. La LTT mi-a plăcut ideea de rimă interioară, ce o apropie de Marin Sorescu. Proza mi s-a părut impresionantă. M-a dus cu gândul la filmul „Iarba verde de acasă” și la „Fire de iarbă” a lui Walt Whitman.” (Ecaterina Păun)

Vineri, 19 decembrie, de la ora 18:00, în şedinţa cenaclului „Noduri şi Semne” de la „Viața liberă” – seară festivă, cu ocazia intrării în minivacanța sărbătorilor de iarnă – va citi fiecare membru participant (care dorește) un text din compozițiile proprii care să dureze 8-10 minute.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Eternitatea este tristă”

(…) – Noi ne-am îndepărtat de forma fizică și am devenit ființe energetice. Unii încă mai cred că această metamorfozare este calea spre înălțare. Consiliul veghează ca lucrurile să nu se abată, însă mulți dintre noi credem altceva. Cu fiecare generație, pierdem din esența care a stat la baza rasei noastre.

Într-o clipă, femeia a început să strălucească, apoi și-a dezvelit umărul drept. O parte din braț era invizibil.

– Corpurile noastre dispar, mi-a răspuns uimirii care mă cuprinsese. De secole nu mai suntem capabili să avem urmași. Am renunțat la forma fizică, însă acest lucru ne-a costat mai mult decât ne-am închipuit. Eternitatea este tristă, să știi. De câteva decenii, am început să pierdem părți din corp și să ne facem griji pentru ceea ce vom deveni. Sunt hexarieni care s-au transformat în totalitate și s-au alăturat mișcării sincrone. Sunt blocați într-o dimensiune stranie, iar strigătele se aud când orașul ajunge în dreptul lor. De fiecare dată ne cer să-i ajutăm. Consiliul spune că este o etapă spre înălțare. (…) („Universul din spatele meu” – fragment)

Victor Nicușor Dragomir (VND) a prezentat două povestiri – „Universul din spatele meu” și „Povara Albă” – care, după părerea celor care l-au ascultat, se înscriu în linia textelor sale din cartea „Taxiul lui Charon” – cu mențiunea că au fost remarcate diferențe în sensul unei creșteri valorice, atât în ceea ce privește conținutul științific, dar, mai ales, în calitatea literară a scrisului, care a devenit mai captivant prin încărcătura emoțională și prin ideatică.

”În „Povara Albă” am senzația că a scris cu sufletul; se vede că a simțit nevoia unui final credibil și optimist, susținut de ideea că poți să te întâlnești cu cel pe care l-ai pierdut și după plecarea acestuia în altă lume. În „Universul din spatele meu” am participat aproape fizic la călătoria personajului, care m-a captivat; cred că va ajunge un mare scriitor.” (Coca Coralia Dragan)

”O imaginație bogată; l-aș sfătui să fie mai sugestiv; și, ca observație, se pare că VND – care scrie și poezie – este, în mod paradoxal, liric în proză și epic în poezie.” (Ioan Gh. Tofan)

”VND are suflu, consecvență/hărnicie și o anumită rigoare în scris, în sensul că este organizat, atent, respectând povestea/subiectul; este un răscolitor prin propriul imaginar; l-aș încadra, mai degrabă, la fiction, decât la science fiction, deși, în prima, are multe elemente științifice, ficțiunea este mai aproape de existențial decât de fantezie; se poate spune că are elemente atât științifice, cât și ficționale și o abordare prea directă în redarea sentimentelor; îi lipsește sugestia care ar putea da mai multă forță poveștii decât abordarea directă; față de poveștile anterioare, mi se pare că eșafodajul este mai evoluat, mai articulat – ceea ce înseamnă că este perseverent și a căpătat mai multă experiență.” (Tudor Neacșu)

”VND continuă linia pe care i-o cunoaștem; îmi amintește de povestirea „Calmbot 009” din cartea sa „Taxiul lui Charon”, ceea ce înseamnă că este, deja, recognoscibil – atât ca stil, cât și ca ideatică etc.; prima poveste are o atmosferă mai captivantă – poate, și datorită faptului că m-am regăsit ca trăire, cât și în ceea ce privește bagajul științific și fantezist; știe să-și organizeze/construiască textul; a visa, a evada într-o altă lume prin imaginație este o mare calitate a omului; evoluția de la material la energetic și reversul este o idee de actualitate; ambiguitatea pe care o are este benefică textelor; unele pasaje m-au dus cu gândul și la Gabriel Garcìa Màrquez; mi s-a părut că, în a doua poveste, se insistă prea mult pe maneta emoțională; are și câteva tente lirice.” (Anca Șerban Gaiu)

”Ambele texte mi s-au părut interesante; talentul său îl recomandă – atât literar, cât și științific/ ideatic; percepe o interpretare inedită a universului.” (Ecaterina Păun)

”Cred că în viața lui VND scrisul are o importanță și o valoare anume; păstrează structura textelor pe care i-o cunoaștem; măiestria cu care își construiește povestea este remarcabilă și ideatică – vindecătoare.” (Carmen Neacșu)

Vineri, 12 decembrie, ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, vor citi Loredana Tudor Tomescu și Dorian Stoilescu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „În hainele grijii și ale iubirii”

(…) Acolo/ Printre crengile groase/ Și-a făcut cuib o pitulice/ O să am grijă de tine/ Au șoptit frunzele/ Clătinându-se odată cu furnicile/ Odată cu peștii și răsăritul/ O să avem grijă de tine/ Șoptiră într-un cor stelele/ Oglindindu-se în buricul trunchiului/ Oamenii în haine de lup/ Au dat foc cerului/ Din marginea lui/ Copacul s-a lăsat păscut/ De sulița focului/ Iubito, îți amintești/ Cum creștea iarba/ Cum se dărâmau turlele bisericilor/ În valuri nesfârșite/ Cum se legănau șoaptele și șopârlele/ Șerpii uriași și toate lighioanele/ Pe sub noi/ Cum zburau hainele/ Hainele noastre ca niște amintiri curate/ Ale unor momente care nu s-au petrecut/ Hainele noastre ca niște păsări uriașe/ Care se plimbau peste tot în lume și veneau înapoi/ Ca niște câini credincioși/ Cum ne îngropam sub pământ și ierburi de leac/ Și dormeam un somn odihnitor/ Vindecător/ Mai vindecător decât moartea/ În care ne opream pentru o clipă/ Să ne tragem sufletul/ Îți amintești marea bucurie/ A buricelor degetelor/ ”O să am grijă de tine”/ A oftat atunci Pământul.(…) („Cartea a IV-a – Copacul”)

Organizat în cinci capitole-cărți, poemul „Voi avea grijă de tine” este inspirat de povestea publicată în cartea cu același nume scrisă și ilustrată de Maria Loretta Giraldo și Nicoleta Bertelle – poem prin care Anca Șerban Gaiu (ASG) se pare că a făcut un salt valoric remarcabil, observat și apreciat de toți cei care au ascultat-o/citit-o în cenaclu. Scris, parcă, dintr-o suflare, pe un fir epic demn de renumitele basme orientale („1001 de nopți”, de exemplu), ASG ne sugerează un șirag simbolic de microgeneze în care magia și fantasticul creează habitate existențiale, plasate, inspirat, între ficțiune și realitate și armonizate intrinsec de un fir epic captivant.

”Versuri cristaline; este deosebită față de ce ne-a mai citit și, chiar, de ce s-a mai citit în cenaclu.” (Ecaterina Mihăiescu Păun)

”Se pare că ASG are nevoie de scântei foarte mici pentru a provoca explozii mari; povestea Lorettei Giraldo i-a inspirat un poem de anvergură, care m-a dus cu gândul și la „Alice în Țara Minunilor”; s-ar mai putea spune că, prin acest poem, ASG iese din superficialitatea poeziei actuale; structura epică atrage cititorul; deși a păstrat lucrurile bune – toate instrumentele de lucru, totuși, este pe o cale nouă; sper ca acest suflu inovator să determine un alt gen de poezie; are tente mistice și magice – transcedentale; de asemenea, mesajul este foarte important.” (Tudor Neacșu)

”Un poem modern cu un mesaj captivant, acela că iubirea este un catalizator între diversele forme existențiale ale lumii.” (Coralia Coca Drăgan)

”A scris acest poem ca și cum ar construi o casă; versurile sunt ca niște perle.” (Ioan Gh. Tofan)

”Citind poemul ASG, remarcăm dualitatea dintre fragilitate și confruntare cu realul. Tonul este nostalgic și tandru, nu doar contemplativ – uneori devine ritualic, cu repetiții care dau senzația de incantație sau rememorare intensă. Autoarea încearcă să refacă un spațiu interior care altfel s-ar pierde. Își dorește să descopere în cuvânt nuanțe, tensiuni și adevăruri. Poezia se hrănește din fragilitate, din rănile lumii, din cele proprii și chiar din rănile limbajului; nu caută să acopere rana, ci să o lumineze. Combinația dintre magic și delicat conduce spre un lirism cu nerv. Poemul este o adevărată geneză, iar eul poetic nu este unul rotund, ci unul vulnerabil, fragmentat – uneori speriat, alteori benefic, însă mereu lucid.” (Victor Dragomir)

”Un poem-poveste care mi-a declanșat multe trăiri. Un poem care te îmbracă în haina grijii și a iubirii; mi se pare că a trecut la un nivel superior în care filozofia/ înțelepciunea se manifestă din plin.” (Carmen Neacșu)

Vineri, 5 decembrie, la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Victor Dragomir.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Mă trezesc și sărut lumina”

(…) Am deslușit misterul devenirii în trup a omului cu suflet nemuritor, generație după generație. Le-am ”predat oamenilor Lecția Ta de iubire și sacrificiu. Într-un prezent al veșniciei, am primit taina botezului și crucea.” O nouă zi îmi trimite pe pleoape o mângâiere. Mă trezesc și sărut lumina. („Smerenia – între blândețe și umilință” – fragment)

Ecaterina Mihăiescu Păun (EMP) ne-a citit două microeseuri intitulate „Cine suntem” și „Smerenia – între blândețe și umilință”, ambele având ca tematică raportarea existenței și conștiinței omului la preceptele/dogmele evanghelice/biblice care o determină pe autoare să mediteze și să concluzioneze revelator și inspirat, marcată de entuziasmul generos de a transmite și cititorului starea sa de spirit.

”Am fost zece… Am citit două eseuri pe două teme: filozofie de viață și smerenie. Am trăit momente deosebite și în prezența invitatei mele de onoare – Constanța Apostol, cunoscuta scriitoare și realizatoarea unei emisiuni deosebit de interesante la TVG. Mulțumesc, Constanța, pentru prezența și participarea ta cu epigrame minunate! Mulțumesc colegilor pentru… tot!” (EMP)

”(…) Pentru mine, ca preot, este o surpriză deosebit de plăcută să citesc un text laic, de inspirație religioasă și să observ că autoarea a înțeles mesajul evanghelic. (…) „Smerenia – între blândețe și umilință” a EMP este o chintesență de ortodoxie trăită… «Fiul meu prea iubit, ai oprit răutatea» – mireasmă de dogmă transpusă artistic în sensuri multicolore. Așa se întâmplă când un om talentat, cu simț artistic, își îndreaptă pașii spre biserică. (…)” (Preot Daniel Popa)

”Eseurile EMP impun meditație, căutare în versetele biblice și noi întrebări. Autoarea se plasează între două lumi, prin contemplație divină, încercând să  răspundă la întrebări esențiale ale vieții. Aflată într-un cerc, alături de oameni dornici de cunoaștere, cu Iisus în mijloc, ca un Axis Mundi izvorât din adâncul sufletului și care face legătura dintre cer și pământ, va urca în spirală pe treptele smereniei și ale cunoașterii. Răspunsul la întrebările sale vine sub forma unui citat din Shakespeare: „Lumea e o scenă”. Disoluția gândirii o va apropia de „Eu sunt calea, adevărul și viața”, iar „Obrazul  întors” a devenit oglinda nevinovăției propriului Eu. Eseurile se vor închide ermetic în cercul de putere: „O nouă zi îmi trimite pe pleoape o mângâiere. Mă  trezesc și sărut Lumina”.” (Mioara Ardieleanu)

”De invidiat profunzimea credinței ce transpare din cele două lucrări.” (Ioan Gh. Tofan)

”Remarcabile înclinația către aspectul meditativ și atmosfera de evlavie și de smerenie; ideea principală ar fi căutarea sinelui care ne deosebește de restul viețuitoarelor și care duce cu gândul și la acel „Câtă luciditate, atâta suferință” al lui Lucian Blaga; căutarea ne înalță, dar ne poate și coborî; găsim multe idei interesante care incită la meditație, dar care mi se pare că sunt insuficient dezbătute, întrucât fiecare în parte ar putea fi subiectul unui eseu.” (Anca Șerban Gaiu)

”Primul text prezentat de EMP constituie o reflexie eseistică asupra identității, condiției umane și sensului devenirii personale. Discursul este introspectiv-filozofic și integrează concepte din antropologie existențială, pedagogie și teologie. Descoperim câteva axe principale: condiția umană ca proces de autocunoaștere, copilăria drept fundament axiologic și moralitate, credință și responsabilitate. În ansamblu, textul are caracter confesiv și meditativ într-o manieră lirico-filosofică. În cel de-al doilea text apare smerenia ca putere, nu slăbiciune. Textul sugerează că adevărata forță nu e în răzbunare, ci în stăpânirea de sine și compasiune. Întoarcerea celuilalt obraz devine o imagine a purității spirituale care reflectă conștiința celuilalt. Împăcarea între trup și spirit evocă ideea că existența omului capătă sens în măsura în care el reușește să exprime prin gesturi concrete „cunoașterea luminii de naștere și moarte”.” (Victor Dragomir)

”Ambele texte sunt precum un dialog cu Dumnezeu și Iisus sau, mai degrabă, un monolog cu sinele. Autoarea a surprins, într-o manieră delicată și frumoasă, cuvântul evanghelic, prin expresii împletite cu dragoste, moralitate și ajutor. Aceasta, pe tot parcursul lucrărilor, ajunge să-şi pună întrebări care, din punctul meu de vedere, au ca răspuns sfârșitul eseului „Smerenie”: „Mă trezesc și sărut lumina”.” (Marina Gherghef)

Vineri, 28 noiembrie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Anca Șerban Gaiu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Maidanul cu fete”

(…) E drept că pe glob mai aveau loc și conflicte armate sau chiar mari catastrofe naturale – de pildă, erupția vulcanului Agung din Bali, soldată cu moartea a 11.000 de oameni. Toată lumea avea să fie zguduită de asasinarea, pe 22 noiembrie, a tânărului președinte american John F. Kennedy, care reușise în scurtul lui mandat să evite la mustață un conflict armat, poate chiar nuclear, cu Uniunea Sovietică.

Autorul nu crede însă că pe Ionel Corban, care se transforma încet, dar sigur, într-un tânăr tot mai avid de cunoaștere a vieții, dar destul de introvertit în această privință, pentru că o căuta mai mult în cărți, l-ar fi interesat preamult situația politică sau socială a lumii, chiar dacă acasă mai citea și el pagina externă a cotidianului gălățean ”Viața Nouă”, la care tatăl său era abonat. Sexualitatea ținută în frâu de o abstinență nedorită, îi dădea destul de furcă, ca oricărui alt băiat de vârsta lui. Era în continuare rezervat cu fetele care-i plăceau, nereușind să se apropie de ele, deși coșurile de pe față, care-i accentuau timiditatea, nu mai erau așa de multe. Pe fetele din ”Piața Veche”, pe care le învăța să danseze în curtea bisericii ”Precista” sau în curtea familiei Chitic, le considera prea mici pentru a se gândi și altfel la ele. După bătaia cruntă încasată de cei doi derbedei, Albert și Ariton, în curtea bisericii ”Precista”, de la nea Sava și cumnatul acestuia, Ionel Corban rări drumurile în ”Piața Veche”, nu pentru că și-ar fi uitat prietenii, ci pentru că nu mai avea tot timpul la dispoziție. (…) (fragment din „Maidanul cu fete”)

Din cartea sa în lucru – „Orașul din vale – Călătorii paralele III, Prima parte: A cincea zi”, Ioan Gh. Tofan (I.G.T.) ne-a citit capitolul I intitulat „Maidanul cu fete” – în care autorul își etalează forța descriptivă și apetitul pentru detaliile de epocă din perioada copilăriei și adolescenței, cu întâmplări personale și cu evenimente marcante ale acelor vremuri, toate prinse cu tenta ușor satirică și cu indulgența specifice maturității și nivelului creator ale unui autor împlinit întru ale literaturii/prozei și ale unei meditații cu observații filozofarde bine strunite în frâul ironiei și detașării omului aflat la vârsta senectuții.

Detaliile specifice epocii, limbajul caracteristic cartierelor vechi și dialogurile cu replicile mușcătoare dau textului amprenta unui clasicism cu tente lirice și romantice obișnuite povestirilor vechi/ cărților/ filmelor de genul „S-a întâmplat în America”.

”I.G.T. are cunoștințe din domeniile de activitate ale epocii care m-au încântat – croitoria, moda de exemplu; capitolul prezentat are toate calitățile pe care trebuie să le aibă un roman; m-am regăsit în unele pasaje.” (Ecaterina Păun)

”Are detalii interesante și inedite; se vede travaliul/ strădania de a scrie biografic fără abateri; are și niște tușe suprarealiste care transcend biograficul, tușe care vin din detaliile bogate și reale ale trecutului său și care dau textului o încărcătură creativă; detaliile filigranate care brodează subiectul îi dau valoare literară, făcându-l atractiv; are și lucruri la care ar putea renunța pentru a da suplețe textului; poate, ar trebui mai multă ficțiune; ca tehnică – sunt cam multe gerunzii care sincopează textul și unele fraze prea lungi, greu de urmărit.” (Tudor Neacșu)

”Fragmentul prezentat de I.G.T, cu titlul sugestiv „Maidanul cu fete”, plasează acțiunea la începutul anilor ’60, după criza rachetelor din Cuba, într-un moment de aparentă destindere internațională. Autorul oferă o panoramă a lumii contemporane, cu repere istorice reale. În acest context amplu, se introduce treptat personajul Ionel Corban, un tânăr aflat la granița dintre copilărie și maturitate. Acțiunea se restrânge la orașul din provincie cu toponime care dau autenticitate. Tonul este melancolic și documentar, amintind de Marin Preda. „Maidanul cu fete” sugerează locul de trecere dintre inocență și experiență. Ionel este un tânăr introspectiv, timid, marcat de lipsurile materiale. Îi place să citească și este un personaj asemănător cu Niculaie Moromete din „Moromeții”. Stilul textului este analitic, cu fraze ample, aproape eseistice. Întâlnim o voce matură, atentă la detaliu și atmosferă; o privire tandră asupra unei lumi care se schimbă. Aștept cu nerăbdare continuarea romanului.” (Victor Dragomir)

I.G.T. scrie din poziția omului care-și contemplă viața și încă extrage din ceea ce a trăit sensuri, bucurii, nostalgii… Se bucură de scris și este de invidiat pentru trecutul său, pentru ceea ce a văzut, lăsând mărturie prin scris.” (Carmen Cristina Neacșu)

Vineri, 21 noiembrie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă” citește Ecaterina Păun.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Între melancolie și dramatism”

Admir parfumul umbrelor de frunze/ de pe patul de spital,/ ale cărui bare ruginesc/ de la greutatea vădanelor căzute/ pe ritmul suferinței mele,/ pacient melancolic/ posibil pasager în dricul liniștii.// Frunzele își schimbă culoarea încet,/ poate doar ca să-mi lase o emoție./ Eu nu mai am culoare în obraji/ de când erau boboci în floare.// Îmi număr venele de pe mână/ și le văd ca pe un râu/ ce străbate trupul meu uscat de boală.// A venit iarna după toamnă,/ frunzele au căzut,/ dar eu încă rămân,/ pe patul meu,/ întrebându-mă dacă voi prinde clipa/ să-mi văd bobocii/ înverzind pe creanga lor -/ nu pe patul meu de veci. (O ultimă priveliște)

Fusesem mică,/ învelită în vopsea mov,/ pe sub pleoape – o rană dulce,/ ca un strugure copt,/ gata să se spargă de prea mult cer.// Priveam în sus,/ spre o boltă albastră, străină,/ fără niciun dor de culoarea mea.// Acum,/ movul s-a întins peste lume –/ ca o pată de vin pe o rochie albă./ Cerul s-a tulburat,/ a devenit mâlul apelor adânci/ în care mă scufund fără să lupt.// M-am întors la mine,/ la viciile care-mi rod palmele,/ la nevoia de a rupe/ tot ce încă mai respiră./ Inclusiv sufletul./ Pe care îl purtam ca pe o floare,/ și l-am strivit fără să-l simt. (Ritual de autodistrugere) 

Maturitate, profunzime, meditație, puritate, sinceritate, melancolie și dramatism, lirism, curaj și asumare, metaforică și modernă – iată câteva aprecieri/ catalogări din comentariile celor care au ascultat/ citit poemele Marinei Gherghef (MG).

”Mi-a amintit de un lucru pe care îl aveam la vârsta ei – curajul și asumarea, specifice tinereții; cu timpul, îți pierzi puritatea și sinceritatea; are mult material liric/ poetic și tonuri din Bacovia, Macedonski și chiar din Eminescu, iar poemul O ultimă priveliște mă duce cu gândul la poeta Silvia Plath din SUA. MG scrie o poezie mai mult cerebrală decât lirică, decât emoțională; are și pasaje unde condeiul se îndepărtează de cum trebuie dar, cu timpul, sunt sigură că va stăpâni mai bine tehnica scrisului.” (Anca Șerban Gaiu)

”MG scrie o poezie melancolică și dramatică în același timp, în disonanță aș spune, cu vârsta sa; versurile sale abundă de expresii triste precum: ofilirea mea, patul meu de veci, nu mai am culoare în obraji, eternitate moartă – pentru care, la prima vedere, ești tentat s-o corectezi, știind că eternitatea este veșnică, că nu se termină niciodată; dar nu, autoarea subliniază morbiditatea, folosindu-se în chip special de această expresie; în același timp, versurile sale sunt sensibile și cu idei originale, prevestindu-i un viitor strălucit pe drumul  poeziei – având în vedere iubirea sa pentru scris și timpul pe care îl are înainte pentru perfecționarea tehnicii poetice.” (Coca Coralia Drăgan)

”Poeziile propuse sunt, mai degrabă, o reflexie a sinelui autoarei, luate din cărțile și lecturile recente. Ar fi de dorit ca, în textele citite, să se exprime propriile trăiri și să aibă o viziune clară asupra lumii ei interioare, astfel ca emoția transmisă să ajungă la cititor. Nu am găsit decât puține texte care să o reflecte, ideea generală fiind că e salutar să citească și să înmagazineze anumite stiluri și teme, dar ele trebuie să meargă în paralel și cu propria sa oglindire în lume și să transmită emoție creatoare.” (Stela Iorga)

”Are un mod de a gândi foarte modern și… nu cred că vârsta este un impediment de a fi meditativ și chiar de a filozofa; stă bine cu metafora și cu versul alb.” (Ecaterina Păun)

”Privesc poezia MG prin adolescenta care-am fost; din perspectiva aceasta, adolescența este profundă, cu multe fierberi și tulburări; din acest punct de vedere, apreciez capacitatea autoarei de a cotrobăi, de a cunoaște; Ritual de autodistrugere este o poezie ce o caracterizează cel mai bine, subliniind ideea că a căuta și a cunoaște distruge, indubitabil, ceva din puritate și din copilărie.” (Carmen Cristina Neacșu)

Înainte de a încheia cronica, trebuie să facem, și noi, cunoscută întâmplarea deosebită de luni, 10 noiembrie la Casa Cuza Vodă, sub genericul Zilele albaneze la Dunărea de Jos, în cadrul căreia s-a lansat și antologia bilingvă Păsări și zei, de la Dunăre la Adriatică, apărută la Editura Axis Libri, 2025, volum îngrijit de Adi George Secară și Elsa Stavro. Evenimentul s-a bucurat și de participarea Excelenței Sale Enkeleda Mercuri – ambasadorul Republicii Albania la București, precum și a multora dintre autorii prezenți în volum și a altor personalități ale vieții culturale gălățene.

Vineri, 14 noiembrie, ora 18:00, la sediul VL citește Ioan Gh. Tofan.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Dualitatea fragilității și perseverența creatoare”

Mioara Ardieleanu ne-a citit, la cea mai recentă şedinţă a Cenaclului „Noduri şi Semne”, dintr-un volum proiectat intitulat „Pagini de jurnal”, două proze scurte – „Prietenul meu, păianjenul maestru” și „Urzeala tronurilor sau (și) Sensul lucrurilor”, despre care s-a discutat apreciativ și la obiect, acestea fiind încadrate la genul eseu și cel reportericesc, punctate pe alocuri cu pasaje lirice și meditativ-filozofice.

„Omul care sunt, o dâră de praf de stele prinsă-n pânza prietenului meu, păianjenul.

Ce dărâmam poate fără intenție, din instinct, el înălța ca și Meșterul Manole și se ruga la Divinul Creator să-i dea putere și iertare. Sacrificiul creației sale i s-a devoalat într-un vis în care singura soluție era jertfa supremă. Zidirea primei femei care va veni către ansamblul său. Oare cine i-a căzut pradă prietenului meu?

Ne făceam așa de lucru în timpul iluzoriu, dar schimbător în esență.

Ipotetic, provizorie este lumea noastră pe pământ și ne-o alcătuim cum credem de cuviință sau avem măcar iluzia că așa este. Dar sunt atâtea lucruri și fapte inexplicabile, atâtea coincidențe. Un lucru e cert însă, prietenul meu continua imperturbabil să-și țeasă urzeala, nu a tronurilor, ci a conștiinței sale de făptură divină.

Se considera învingător. Nici gâlceava lui Socrate nu l-ar necăji sau perturba din iuțeala cu care face pânza fără greș. Oare de ce se grăbește? Timpul să fie de vină? Se spune că majoritatea păianjenilor din România trăiesc 1-2 ani. Eu deja am trecut mult de 60 de ani.” („Prietenul meu, păianjenul maestru” – fragment)

”Proza „Prietenul meu, păianjenul maestru” este remarcabilă, în primul rând prin imaginile poetice de toamnă și cele ale păianjenului ancorat, parcă, de cer etc. A doua lucrare, „Urzeala tronurilor sau (și) Sensul lucrurilor” pare un articol jurnalistic bine realizat – cu inserții lirice, foarte potrivit pentru o revistă de acest gen.” (Gabriel Gherbăluță)

”Tema centrală a primei proze este dualitatea fragilității și perseverența creatoare. Figura păianjenului este transformată în condiția artistului, iar referințele culturale multiple creează un cadru bogat. Tonul este contemplativ, cu meditații filozofice. Cel de-al doilea text continuă aceeași reflexie poetică, însă introduce un nivel suplimentar și ne transpune către jurnalistică. Simbolistica religioasă și ritualică, cu referințele la tradiția evreiască, asocierea pierderii cu un act sacru de rupere a identității conferă textului o profunzime antropologică.” (Victor Dragomir)

”Primul text este foarte complex, foarte încărcat, asemenea unui monolog interior. Elemente precum cântece în limba franceză, Psalmii, istoria, anumite gânduri condimentează eseul din toate punctele de vedere. De asemenea, pe lângă prietenia dintre ființa necuvântătoare și ființa umană, mi-a plăcut cum este descrisă condiția omului în text: „Omul este o undă în fluxul de date al Universului sau o dâră de praf de stele„. „Urzeala tronurilor sau (și) Sensul lucrurilor” este o reflecție profundă despre puterea cuvintelor, suferință, dor și sensul existenței. Se îmbină teme spirituale și culturale, de la simbolul rupturii din tradiția evreiască până la dorul românesc transpus în piatră la Muzeul din Sângeru. Prin referințe la credință, artă și iubire, textul sugerează că omul caută mereu vindecarea și legătura cu divinul. Cuvântul și creația devin mijloace prin care sufletul învinge timpul și suferința.” (Marina Gherghef)

”Prima lucrare se vrea un eseu, dar este, mai degrabă, un monolog interior punctat cu pasaje lirice; a doua proză are trei părți: prima – eseistică, a doua – jurnalistică și a treia – poematică prin metaforele care mi se par foarte reușite.” (Ecaterina Păun)

”Primul text este mai realizat din toate punctele de vedere: ideatică, expresivitate a limbajului, stilistică, mesaj. Mi s-a părut foarte reușit melanjul dintre partea meditativă și cea lirică. Textul atrage cititorul și prin propunerea ideatică, una din ideile subliniate fiind aceea că toate ființele sunt creația lui Dumnezeu, faptul că între aceste ființe există o legătură uneori invizibilă, dar indestructibilă. În cel de-al doilea text nu există firul roșu care să lege toate fragmentele într-un tot unitar.” (Anca Șerban Gaiu)

Vineri, 7 noiembrie, de la ora 18:00, la sediul „Viaţa liberă”, citește Marina Gherghef.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Slalom cu „taxiul lui Charon”… „fără știrea ei””

Două volume de excepție, apărute de curând, au primit botezul publicului vinerea trecută, când colegii noștri Victor-Nicușor Dragomir – cu cartea de proze scurte „Taxiul lui Charon” (Editura „StudIS” Iași) și Andrei Velea – cu romanul „fără știrea ei” (Editura „Cișmigiu Books”) au făcut lansarea lor; primul – la sediul cotidianului „Viața liberă”, al doilea – la Librăria „Humanitas”, moderator Doru Căstăian. Din motive obiective, orele de lansare au fost foarte apropiate – chiar s-au suprapus pe un segment de timp, fapt pentru care am fost nevoiți să executăm un adevărat slalom pentru a participa la ambele evenimente, care s-au bucurat de o audienţă impresionantă.

Ne vom referi în continuare la festivitatea de la „Viața liberă” – amfitrionul cenaclului, moderată exemplar de poetul Gabriel Gherbăluță, care este și prefațatorul cărții, într-un cadru cu o asistență deosebită: colegi de cenaclu, colegi de serviciu, prieteni și rude ale autorului, care au vorbit despre personalitatea acestuia, despre ideile și tematicile cărții și chiar despre unele întâmplări relevante din viața autorului vizavi de subiectele prozelor.

„Taxiul lui Charon” este o călătorie sugerată de autor prin lumea fabuloasă a SF-ului, a miracolului, a unei fantezii debordante care copleșește cititorul. Avem în fața noastră mai multe lumi în care suntem invitați să pătrundem, lumi care ne permit accesul la un alt nivel al cunoașterii și al autocunoașterii. Trecerea se face de cele mai multe ori involuntar, ca în povestirea care deschide volumul, „Taxiul lui Charon”: „Luminile orașului erau departe, pe umerii dealului ros de timp… ceața se așezase în valea întunecată… mă căzneam să-mi amintesc cum am ajuns aici, însă nu aveam niciun indiciu. Peisajul îmi era străin…”

Ca să poți pătrunde în lumea lui Victor-Nicușor Dragomir, trebuie să respecți niște reguli, din care cea fundamentală este aceea de a te lăsa condus de propria imaginație. Restul vine de la sine.

Personajele au grijă să se transforme în ghizi pentru lumile dezvăluite nouă de Victor-Nicușor Dragomir. Trecem dintr-un univers în altul datorită dexterității de șofer a autorului.

(…) Proza lui Victor Dragomir ne poartă și la granița dintre ființă și neființă, dintre aici și dincolo ca în „Ultima dorință” (…) Nu poți trece dintr-o lume în alta, dintr-o viață într-o alta fără ocazia de a avea o ultimă dorință, chiar dacă aceasta te poate aduce înapoi în timp.

(…) De la tema contopirii om – natură, la specia clară a SF-ului în „Întâlnire de gradul V”, Victor-Nicușor Dragomir parcurge în prozele sale o evoluție purificatoare. Fiecare trecere de la o povestire la alta marchează evoluția prin curățare, prin descoperire și auto descoperire a sinelui artistic.

Aceasta provoacă cititorului starea de satisfacție dată de o călătorie în interior, stare posibilă, datorată unei siguranțe gnoseologice de care dă dovadă autorul volumului nostru de povestiri. (fragment din prefață)

Au vorbit despre carte și autorul ei Anca Șerban Gaiu, Tudor Neacșu, Coca Coralia Drăgan, Lena Sava, Carmen Cristina Neacșu, Ioan Gh. Tofan, Ecaterina Păun, George Dragomir – fratele și Yoan Dragomir – nepotul autorului, Mădălina Teodor – autoarea ilustrației de pe coperta I etc.

Iată ce frumos ne recomandă această carte Rodica Cernea, pe una din coperte: ”Pentru câteva ore, tu, cititorule, în „Taxiul lui Charon” lasă-te condus de bagheta magică a vrăjitorului cuvintelor Victor-Nicușor Dragomir și vei fi purtat într-o lume fascinantă a unui Univers doar bănuit, dar cât se poate de real… cine știe? Pe cât de neprevăzute și interesante, aceste povestiri ți se vor părea cu atât mai reale cu cât ele seamănă izbitor cu ceea ce ni se întâmplă adeseori în această lume a noastră, bănuită sau percepută a fi reală, fiindcă așa o dorim noi a fi. Deci, fii pe cât posibil, muritorul-nemuritor, călătorul în taxiul vieții pe care doar imaginația ta fără limite o poate realiza și posibil conformă dorințelor tainice ale tale, ale omului zilelor noastre.”

În încheiere, îi felicităm din toată inima pe cei doi autori și le dorim: Scrieri cât mai importante!

  • Vineri, 31 octombrie, de la ora 18:00, la sediul „Viaţa liberă”, citește Mioara Ardieleanu.
Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Timpul perfect din poemele toamnei”

Zilele trecute, a venit toamna,/ Parcă era cârdul de vite/ Care se întorcea încet de la pășune,/ Prea mult n-am văzut,/ Se făcuse seară/ Și nu vedeam frunzele uscate/ Și nici păsările adunate în stoluri,/ Se simțea doar un miros,/ Ca de doamnă cochetă/ Ce și-a pus în păr o floare amară/ Poate că nu era toamna trecând pe drum,/ Ci chiar un cârd cu vite/ Ce s-au hrănit cu crizanteme/ Și acum le rumegă din mers/ Iar mâine dimineață, la muls,/ Vor umple ciuberele cu brumă. („Septembrie”)

Dumitru Viorel Neagu (DVN) ne-a prezentat, în cea mai recentă reuniune a Cenaclului „Noduri și Semne”, un grupaj inedit de 20 de poeme care ne-au surprins, ca de fiecare dată, prin perspectiva poetică originală și profundă, tonul confesiv, imaginile inedite și simbolistica aparte.

”Un grupaj foarte consistent care ne arată o forță greu de găsit ca resursă poetică, o forță pe care puțini mânuitori de condei reușesc să o folosească. Este tot timpul la granița dintre locul poetic comun și profunzime. Un dans pe marginea genunii. Una peste alta, ne propune o poezie surprinzătoare, un grupaj bine articulat și valoros din punct de vedere poetic. Este un scriitor tenace, care folosește toate sursele poetice pe care le are la îndemână.” (Tudor Neacșu)

”Poezia intitulată „Bănuială” o consider inima grupajului. Spun acest lucru deoarece singurătatea este resursa și sursa de inspirație. Cred că poemele au și spații comune, dar tocmai de aici se naște strălucirea, acestea nu sunt supărătoare. Pentru mine, aceste poeme reprezintă poezia adevărată.” (Carmen Neacșu)

”O poezie confesivă, un echilibru bine conturat între tradițional și modern. Autorul acordă o atenție deosebită ritmului interior al poemelor. Imaginile plastice devin un vehicul al sensibilității și emoției lirice.” (Victor Dragomir)

”Poemele din această seară exprimă o forță interioară aparte. Mi-au amintit de scrierile lui Albert Camus. Grupajul se remarcă și prin simbolistica folosită, prin atmosfera melancolică, de poveste.” (Marina Gherghef)

”Poemele transmit ideea că sufletele pereche se regăsesc în orice univers și sub orice formă și că iubirea înseamnă posibilitatea de a dărui părți din noi celorlalți.” (Maria Balaban)

”Ascultând aceste poeme deosebite, m-am simțit ca și cum aș călători într-un tramvai fără geamuri. Tot ambientul poemelor este unul foarte subtil.” (Ecaterina Păun)

”Poemele sunt tulburătoare, în special cel intitulat „Acea înfricoșătoare așezare”.” (Lena Sava)

”Poetul este sincer, nu încearcă să epateze în versurile sale. Cuvintele au greutate, devin simbol. Deosebit și felul în care își structurează poemele. Acestea sunt gândite, trăite, nimic nu este pus la întâmplare. Poetul ține cont de logica intrinsecă a textelor.” (Sabina Penciu)

”Un discurs liric echilibrat, care are o cadență interioară fermecătoare. Tema propusă este dezvoltată cu mijloace lexicale simple, dar potențate intens de imagini care se succed, una după cealaltă într-un ritm interior, ca o respirație a cuvintelor. Frumusețea textelor rezultă din gingășia și delicatețea cu care se face vorbire de un ideal la care aspiră poetul, îmbrăcându-și chemarea neostoită în cuvinte simple, dar deloc simpliste. Vocea lirică a lui DVN este una puternică, sinceră, cuceritoare și supusă unui har al științei cuvântului, în toată complexitatea lui.” (Stela Iorga)

* Vineri, 24 octombrie, membrii Cenaclului „Noduri și Semne” vor fi alături de colegii Andrei Velea și Victor Nicușor Dragomir, care lansează două volume de excepție: romanul „fără știrea ei” de Andrei Velea – la Librăria „Humanitas”, începând cu ora 18:00, şi volumul de proze scurte „Taxiul lui Charon” al lui Victor Nicușor Dragomir – în foaierul cotidianului „Viața liberă”, de la ora 17:30.

Anca Șerban Gaiu

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Toamna se numără sonetele”

În seara zilei de 10 octombrie 2025, o seară frumoasă de toamnă, pe o terasă de poveste romantică, Gabriel Gherbăluță (și prietenii săi) a(u) lansat trei cărți de poezie, în cadrul unei ședințe extraordinare de cenaclu.

Este vorba de „Zero absolut”, ediție bilingvă, româno-engleză (Editura „Pontos”, Chișinău), „Phoenix – mon amour”, tot ediție bilingvă (Editura „PIM”, Iași), omagiu adus limbii lui Shakespeare – aici traducător Dorina Brândușa Landén, la „Zero…” Elena Adrian Crăciun, și „Bine ai venit în Poezoland”, Editura „Neuma”, Dej, în acest caz ediție bilingvă româno-franceză, traducătorul în limba lui Voltaire fiind profesorul universitar Nicolai Taftă, prezent la eveniment, autor al unei frumoase pledoarii pentru poezie în general, dar și pentru cultura și civilizația franceză, în particular, declarându-se un îndrăgostit de lirica lui Gabriel Gherbăluță, sic! Și în special de sonetele sale, care au fost reginele serii, sub bolta împlinită de stele și de struguri negri ai Paris Cafe!

De altfel, observa și subsemnatul, moderator al întâlnirii, Gabriel Gherbăluță tinde să devină sonetistul (cel mai iubit, nu… oficial, al) Galațiului, un fel de coarhanghel al sonetului moldovean, după mult mai celebrul alt purtător al numelui de arhanghel, Mihail Codreanu, de la Iași, paralela aceasta simpatică fiind consfințită „în text” de către Vasile Leonte (absent motivat la lansare), într-o cronică generoasă de carte, din „Școala gălățeană”, profesorul Leonte fiind citat în linii esențiale.

Prima intervenție i-a aparținut Alinei Beatrice Cheșcă, prefațatoarea volumului „Zero…”, care a încheiat: „Citindu-i sonetele, pășim pe urmele unui inițiat, descoperim tainele unei arte care nu aparține doar prezentului, ci întregii umanități. Fiindcă, da, Gabriel Gherbăluță își are deja locul său de neclintit în galeria marilor poeți ce și-au creat (și ne-au creat) absolutul sperat și visat.”

Au urmat Nicolai Taftă, ceva mai moderatul Vasile Datcu, spirit lucid, călcând pe urmele marelui Vasile Băncilă, Mirela Gheorghe, Darie Lăzărescu, vechi prieten al sărbătoritului zilei (de altfel, mulți au amintit prietenia veche care îi leagă, ceea ce ne-a adus aminte că alt nume al Poeziei este Prietenia, ca formă a Iubirii absolute), Adelina Pop (ultima la cuvânt, dar nu cea de pe urmă, înfrigurată, cu același spirit lucid, strict… brăilean), Valeriu Valegvi, Ana Sofian, Ionuț Iamandi, profesorul Cătălin Enică, alt prieten de-o viață al lui Gavrilă Lăți-Lungilă, cum a fost supranumit amical Gherbăluță, tocmai datorită importanței, mărimii, „urieșimii” operei sale, subliniind faptul că autorul chiar își duce „traiul în poezie”, cu toți cei dragi (au fost prezenți și mulți membri ai familiei, implicându-se activ la eveniment, de la soția Camelia la nepoțica Sara Ilinca!), inclusiv și (cu) majoritatea celorlalți membri ai cenaclului „Noduri & Semne”, purtând marca unuia dintre cei trei poeți admirați necondiționat de către Gabriel Gherbăluță (i-a reamintit și vineri!): Homer, Shakespeare și Nichita Stănescu, deși uneori i se mai închină și lui Dante sau Eminescu! Sau lui Petrarca, Borges, Vasile Voiculescu sau oricare alt poet vecin pe scările Veșniciei, cu orice slujitor al Cuvântului-Metaforă!

Dorina Brândușa Landén, în prefața intitulată „Poetica într-o lume a schimbării” consideră și ea că G.G. „se alătură marilor poeți care au continuat să extindă principiile centrale ale operei lui Horațiu, examinând îndeaproape rolul poeților înșiși ca subiect, relațiile lor cu poemul și actul scrisului, intervenind cu propriile sale trăiri, gânduri si întrebări despre arta poeziei. (…) Este o poezie complexă și o dilemă fără egal. (…) Poetul scrie despre locul său special și despre propria sa viață, cu intenția de a spune și cititorului ceva despre a lui. Astfel, poetul care scrie poezia și persoana care o citește, fac un pact pentru a merge într-o călătorie comună de descoperire cu ajutorul limbajului și în limbajul însuși. (…) Complet contrar percepției comune potrivit căreia poezia ar trebui să fie doar o călătorie emoțională spre reconciliere, poezia lui Gabriel Gherbăluță este una a crizei, o poezie impregnată de mirosul Dunării, care uneori exudează violență și se revoltă împotriva condiției umane.”

Când ești atent la luciditatea scriitorului, chiar vezi că el semnalează, în acest tulbure an 2025: „orașul e plin de poeme fără stăpân/ dumnezeu doarme/ imaginația o ia razna” (din „…Poezoland”, p.190, un „coșmar”), iar aceasta este valabil pentru toată omenirea. Trăind sau nu în(tru) Poezie…

* Vineri, 17 octombrie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viața liberă”, va citi Viorel Dumitru Neagu.

Adi G. Secară

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Lumea magică a copilăriei”

Marilena Sava Apostu (MSA) a prezentat, pentru prima dată în Cenaclul „Noduri şi Semne”, două texte încadrate la genul literar „povești pentru copii”, care – așa cum ne-a lămurit autoarea – după ce vor fi prelucrate și finalizate (eventual, luându-se în considerare și observațiile din cenaclu) se vor adăuga și vor întregi – împreună cu alte povești, desigur – cartea sa „Căsuța cu povești”, apărută la Editura „Sinteze”, care a fost competent recenzată, de curând, de Daniela Lăcrămioara Capotă: ”Când am citit cartea MSA, a fost  firesc să îmi pun aripile de spiriduș, fiindcă scriitoarea-zână povestește cu delicatețe și cu bucuria celui pentru care copilăria a rămas într-o căsuță de turtă dulce cu scărițe multe și ferestre înalte ca să intre soarele s-o încălzească. Autoarea are acest dar de a lua de mână cititorul și a-l conduce cu duioșie printre rândurile volumului ei,  într-o lume în care apar pe rând spiridușii, fetițe și băieței care îi umplu zilnic zânei sufletul de bucurie. (…) Căsuța cu povești ne face să nu uităm copilul din noi, să nu uităm poveștile, să păstram ludicul în viața noastră și să îl împărtășim copiilor şi nepoților. Şi mai cred că ar fi firesc ca, atunci când sună clopoțelul, fiecare dascăl care deschide uşa clasei să aducă cu sine o lume interioară la fel de frumoasă precum cea a scriitoarei Zâne, iubită de spiridușii copii.”

Această specie literară fiind rară în cenaclu, a surprins plăcut și a determinat comentarii diverse și contradictorii, în limita competenței fiecăruia dintre cei prezenți.

”MSA, de curând venită în cenaclu, aduce ceva nou, și anume povestea; ascultându-i cele două texte – „Patricia și pasiunea ei” și „Carnaval cu Mădă”, am simțit o liniște lăuntrică copleșitoare – poate și datorită vocii calde și blânde a autoarei dar, cu siguranță, pentru că acțiunea poveștilor sale nu se bazează, ca de obicei, pe lupta între bine și rău – prin spiridușele fanteziste, autoarea emană doar bunătate și gânduri pozitive; prin cuvinte simple, pe înțelesul celor mici, textele fac trimitere subtilă la rolul benefic si educativ al școlii în viața copiilor, dar și la cărți și autorii acestora, de exemplu „Amintiri din copilărie” a lui Ion Creangă, ori personaje din desene animate, ca Mary Poppins; cred că autoarea și-a atins scopul prin poveștile sale, acela de a captiva și a transmite copiilor învățături prin lecții subtile și blânde.” (Coca Coralia Drăgan)

”Două capitole dintr-o carte pentru copii și nu două povești clasice, așa cum ne-am așteptat; recitindu-le, am realizat că ar fi trebuit să audiem toate cele cinci capitole ale cărții, spre a-i observa logica firului epic; oricum, din cele două capitole constat o eleganță și acuratețe a stilului narativ adaptat la capacitatea de înțelegere a celor mici – și da, dacă noi cei mai în vârstă, urmăm tehnologia, ei bine, copiii de azi cresc odată cu ea. De aceea, mi-e foarte la îndemână să cred că și genul textelor prezentate de MSA sunt înțelese de cei mici – deși noi, maturii, avem tendința să credem contrariul.” (Nelu Păcuraru)

”Întotdeauna mi-au plăcut poveștile; în textele MSA, descoperim lumea magică a copilăriei, în care totul este posibil; nostalgia, gingășia și o stare de bine pătrund în sufletul cititorului; mi-a plăcut „Patricia și pasiunea ei”, cu un motto sugestiv: „Cartea rămâne cea mai fină daltă care îți sculptează mintea”; imaginația este bine structurată, iar textul curge firesc spre un final liniștitor; poți citi în fața unui șemineu, visând la o cană de ceai fierbinte.” (Victor Dragomir)

”Din păcate, textele aduse azi nu m-au convins de faptul că autoarea poate să creeze o lume feerică, așa cum poveștile pentru copii presupun îndeobște. Poveștile prezentate au personaje insuficient creionate, sunt scrise stângaci, deși nu i se poate reproșa buna credință și delicatețea, dar acestea sunt insuficiente pentru a contura un univers. În afara faptului că poveștile au o axă fixă de realizare, poate ar fi benefic să înceapă cu acești pași, pentru a-și struni condeiul, pentru credibilitate și formarea unui stil.” (Stela Iorga)

”În douăzeci de ani în care am lucrat în teatru pentru copii, am dramatizat poveștile de aur ale omenirii – deci am o oarecare experiență în acest domeniu și pot spune cu certitudine că aceste povești sunt scrise cu dragoste pentru copii.” (Ecaterina Păun)

”Literatura pentru copii e o nișă complicată și foarte delicată, pentru care nu prea sunt avizat, fiind o îndeletnicire specială – dar pot spune că poveștile citite sunt pline de candoare și delicatețe; au un limbaj adaptat la înțelegerea copiilor; au și zone trenante și chiar mici dezacorduri între vârste, planuri etc.; cred că sunt necesare, pe ici, pe colo, niște reglaje; în rest, salut această preocupare – mai cu seamă dacă ne gândim că sunt din ce în ce mai puțini scriitori de povești.” (Tudor Neacșu)

”În primul rând, aș vrea să-i urez „Bun venit în Cenaclu!” Ascultând poveștile, am simțit că intru într-o lume pe care o uitasem; este o experiență pentru mine; pot spune că am făcut doi pași în lumea poveștilor.” (Carmen Neacșu)

”Am simțit partea emoțională a poveștii, susținută și de o voce luminată, caldă, care te transpune în lumea magică, specială a copilăriei – cu spiriduși, cu zâne – de care ne-am cam îndepărtat; textele sunt bine scrise, detaliile sunt atent plasate, nu aruncate la întâmplare; au mesaj, culoare și te introduc într-o lume care te face să visezi.” (Anca Șerban Gaiu)

* Vineri, 10 octombrie, de la ora 17:00, la „Paris Café”, Cenaclul „Noduri şi Semne” va participa la o triplă lansare de carte a poetului Gabriel Gherbăluță. Moderator va fi Adi Secară.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Când materia comunică durerea”

– Da, domnu’ doctor. Acum, mă duc!

Cuvintele din capătul celălalt al culoarului s-au amestecat cu sunetul unor papuci de plută târâți în mare grabă pe scliviseală. Apoi, în vârtejul de sunete s-a amestecat scârțâitul unor uși și un țipăt. Toate s-au topit într-o liniște vegheată de neoanele care pâlpâiau imprevizibil în salon. Fănica stătea întinsă pe spate, cu mâinile pe burtă. Apăsa încet golul de sub palme și golul se împrăștia peste tot.

O cană smălțuită cu margine albastră era așezată pe noptieră. Din ea venea un miros de mentă ce se amesteca în aer cu cel de dezinfectant. În salon a intrat o femeie cu halatul descheiat. Ținea în mână o păturică albastră. A vrut să spună ceva dar s-a oprit. A așezat păturica pe marginea patului.

– Astăzi pleci! Ai pe cineva să te ajute?

Nu a răspuns. S-a întors încet pe partea cealaltă. Pe peretele cu un strat gros de vopsea verzuie era lipită cu leucoplast portocaliu o iconiță cu Maica Domnului care stătea cu privirea coborâtă să nu trebuiască să răspundă acum. („Caise” – fragment)

În reuniunea precedentă a Cenaclului „Noduri şi Semne”, Tudor Neacșu (TN) ne-a prezentat proza „Caise” – pe cât de scurtă, pe atât de cuprinzătoare în ceea ce privește mesajul și conținutul ideatic prinse într-un cadru emoțional captivant de excepție.

Spicuim din comentarii:

”Ideea principală a prozei este existența unei contradicții între cutumă și credința adevărată, vie; încadrarea în normă ajută de cele mai multe ori, dar poate fi și dăunătoare; proza are inserții lirice frumoase, cuceritoare; atmosfera creată este foarte realistă și emoționantă; ideea că suntem centrul universului, noi – cu durerile și problemele noastre, ne definește ca oameni; are și o notă fină de ironic; gândirea magică a copilului este bine prinsă; un text plin de sensibilitate și profunzime; scoate bine în evidență valorile morale care par perimate: bunătatea, credința, sinceritatea, simplitatea, empatia etc.” (Anca Șerban Gaiu)

”Foarte reușite dialogurile și tehnica folosită: fiecare pasaj din înșiruire se sfârșește într-un suspans incitant etc.” (Gabriel Gherbăluță)

”O proză foarte atent condusă, autorul folosind dialogul ca element de caracterizare. Economia de mijloace stilistice face textul cu atât mai penetrant în mesajul lui. Personajele sunt creionate succint, în variate ipostaze de viață, universul sugerat este departe de a fi idilic, iar durerea personajului e descrisă cu aceeași economie de mijloace artistice. În rezumat, o proză excelentă, anunțată chiar din debutul ei, cu titlul: Caise.” (Stela Iorga)

”Proza lui TN are o arhitectură pe care nu o uiți, așa cum ți se întâmplă când ceva te impresionează: o clădire, un film, un cântec – rămâne ceva în sufletul tău și așa am simțit de câte ori a citit în cadrul cenaclului. Stilul lui nu este nici plat și nici decorativ, la el materia comunică  durerea, tristețea – fiindcă știe să controleze forma frazei prin tonuri fundamentale care ating un echilibru perfect al cuvântului. O cană smălțuită cu margine albastră era așezată pe noptieră. Din ea venea un miros de mentă ce se amesteca în aer cu cel de dezinfectant. (Daniela Lăcrămiora Capotă)

”Interesante detaliile și tehnica contrapunctului.” (Ioan Gh. Tofan)

”O lume și o atmosferă atât de bine realizate, încât mi-a lăsat senzația că am fost acolo, în lumea satului, unde oamenii muncesc gârboviți și copiii sunt prezenți pretutindeni, neastâmpărați și jucăuși.” (Marilena Sava Apostu)

”Un text reușit; conduce bine firul narativ.” (Andrei Velea)

”Proza lui TN surprinde tragedia unor părinți care își pierd copilul la naștere care nu are parte nici măcar de o rugăciune, așa cum se vaietă, împietrită de durere, mama micuțului: Măcar să fi venit să îi citească o rugăciune. Să nu facă toată slujba. Atâta doar… Subiectul, deși cunoscut, este revigorat prin măiestria cu care sunt puse în valoare detaliile și prin dialogurile multiple. Puștii din cartier, participanți la înmormântare alături de  prietenul lor Vasile, fratele micuțului Tudorel, mort la naștere și nebotezat, accentuează contrastul dintre inocență și tragedie.”(Coca Coralia Drăgan)

”Am trăit această povestire până la a plânge; a se vedea că a scris din suflet; momentele sunt bine sincronizate.” (Ecaterina Păun)

”Textul este construit pe suprapuneri – copilăria inocentă și moartea, fructul cules și fructul oprit, nașterea așteptată și pierderea iremediabilă. Atmosfera e tensionată, iar trecerile bruște dintre scene accentuează senzația de viață fragmentată, de realitate sfâșiată. Totul capătă o dimensiune de parabolă despre vină, fragilitate și neputință, unde râsul copiilor și plânsul adulților se întâlnesc într-o singură voce tulburată. (Silviu Mihail Capotă)

”A creat un efect în sufletul meu ca și cum copilul mort nebotezat a fost reabilitat/ încreștinat prin puterea textului care este zguduitoare și în care am intrat cu o emoție bine cadențată de mesajul transmis.” (Carmen Neacșu)

”Povestirea Caise induce un sentiment de autenticitate – cum, de altfel, ne-a obișnuit TN prin ce a mai citit și cu alte ocazii în cenaclu. Structurează textul în cadre aparent disparate ca să constați în cele din urmă sensul închegat și corect al narațiunii. Are intacte amintirile și experiența copilăriei, pe care le presară în scris cu o sensibilitate matură, echilibrată: i s-a făcut gura pungă; a legat o pânză neagră pe o stinghie de brad și a pornit să o rezeme de prispă în loc de prapur; iarba uscată care crescuse prin crăpăturile de la temelia gardului… Dialoguri reale, de un firesc dezarmant. Pe scurt, consider că TN este îndreptățit să-și propună un proiect mai extins, un roman de exemplu.” (Nelu Păcuraru)

Vineri, 3 octombrie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa libberă”, citește Marilena Sava Apostu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Mesagerul temporal – o poveste din poveste”

În şedinţa de vinerea trecută a Cenaclului „Noduri şi Semne”, Victor Dragomir (VD) ne-a prezentat „Înger pentru o zi” – o povestire din cartea sa „Taxiul lui Charon”, apărută recent la Editura „Studis” din Iași. Lucrarea a fost apreciată ca fiind captivantă și interesantă, recomandându-l pe autor ca un scriitor talentat de factură SF, care a evoluat remarcabil în scurtul timp de la venirea în cenaclu și până în prezent.

”Textul lui VD surprinde una dintre temele fundamentale ale literaturii speculative: relația dintre destin, sacrificiu și dorința de a rescrie trecutul. Autorul este preocupat nu doar de simpla aventură temporală, ci mai ales de valoarea cathartică a acțiunii personajului. Intervenția asupra evenimentelor devine o metaforă a încercării de a-și vindeca propriile răni interioare – o jertfă personală cu dublu rol: salvarea fiicei și eliberarea sinelui.

Povestea din poveste accentuează această dublă perspectivă: pe de o parte, firul narativ exterior – întoarcerea în trecut, confruntarea cu universuri paralele, iar pe de altă parte – dimensiunea intimă, psihologică, în care protagonistul trăiește drama propriei vinovății și speranța de mântuire. Astfel, dedublarea nu e doar o experiență de science-fiction, ci și o alegorie a sfâșierii lăuntrice.

Complexitatea epică, sugerată de multitudinea de situații și evenimente, nu este gratuită: ea obligă cititorul să rămână atent, să caute firul ascuns care dă coerență haosului aparent. Mesagerul temporal devine, în acest sens, un ghid ambiguu, dar și simbol al memoriei care tulbură prezentul.

În concluzie, textul propune o reflecție profundă asupra fragilității umane în fața timpului, unde actul de a schimba trecutul nu e doar o fantezie narativă, ci și un gest existențial de reconciliere cu sine.” (Mihail Silviu Capotă)

”Am o slăbiciune pentru modalitatea de a strecura limbajul western într-un cadru atât de fantastic – parcă dă viață personajelor, uneori neștiind personajul cheie. Un text atât de emoționant, ce pune foarte mult accent pe un alter-ego și pe definiția greenhorn-ului ce ulterior se adaptează mediului și spațiului social-istoric. Prin numele Ahyoka din limba nativă americană, surprinde foarte frumos puritatea și fericirea pe care ți le poate oferi o ființă micuță numită copil. Învățătura textului: sacrificiul pe care un părinte l-ar putea face pentru copilul său, indiferent de timp, indiferent de ciclul istoriei.” (Marina Gherghef)

”Cred că Hollywoodul l-ar angaja ca scenarist de filme western – care au cam intrat într-un con de umbră – pentru că are talent de povestitor și forță descriptivă pentru imagini cinematografice.” (Ioan Gh. Tofan)

”Este pasionat de scris și bine organizat în construcția textului; are o structură interesantă și o interferență de planuri reușită; subiectul este puțin cam alambicat – ceea ce poate genera neclarități; ideea poveștii cu universuri paralele este bună, întărindu-i amprenta de SF-ist.” (Tudor Neacșu)

”VD impresionează cu această ficțiune-fantezie. Ne obișnuise cu povestirile sale de aceeași categorie fantastică, gen Taxiul lui Charon. De această dată, se observă o evoluție în sensul expresivității, intensității povestirii și al imagisticii. Iată o mostră: Un rotocol de fum care se amesteca grăbit cu praful stârnit de cai și vântul preriei s-a împrăștiat peste bandă. Și încă una: Fereastra se spărsese după prima lovitură și trosnetul armei a smuls un răcnet în rândul bandiților. Într-o clipă iadul s-a dezlănțuit. Strunește ferm firul epic, lucru de care îți dai seama la a doua sau a treia reluare, când constați că totul are logică – în măsura în care fantasticul poate fi logic. Dialogurile sunt bine gândite, reușite, firești. În concluzie, consider că VD a luat, deja, un bun start spre o proză de înaltă ținută.” (Nelu Păcuraru)

”Povestirea este interesantă pentru că are forță de introspecție și expune bine legătura dintre autor și creația sa.” (Ecaterina Păun)

”A evoluat foarte mult de când a venit, prima dată, la cenaclu; ca tehnică, lucrarea este un amestec de realism – sugerat de detaliile, întâmplările și descrierile poveștii și romantism – întoarcerea în timp pentru salvarea copilului; autocunoașterea este cuvântul cheie al povestirii.” (Gabriel Gherbăluță)

”Ideea de a explora universuri paralele prinde la cititor; de asemenea, și ideea de reparare a destinului; ponderea emoțională a povestirii este la începutul și la sfârșitul lucrării, restul fiind un pasaj de legătură cam trenant.” (Anca Șerban Gaiu)

”M-a captivat; bine prinse partea emoțională și atmosfera; textul are cursivitate și claritate, fără inadvertențe supărătoare.” (Andrei Velea)

”De apreciat cursivitatea și puterea de a captiva cititorul care vin din atracția/ pasiunea pentru scris; o lucrare rotundă și interesantă.” (Carmen Neacșu)

Nu putem încheia această cronică fără a-i ura „La mulți ani!”, cu sănătate și împliniri întru ale vieții și ale literaturii, colegului nostru Ioan Gh. Tofan, care săptămâna aceasta (23 septembrie) a împlinit o vârstă venerabilă și rotundă.

Vineri, 26 septembrie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citește Tudor Neacșu.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „O coborâre în inimă”

tare mi-e dragă această casă care ne rabdă/ ieșirile/ și care nu se încruntă, ci ne ține împreunați/ genunchii la rugăciune/ această casă cu care împreună plâng/ într-o tăcere austeră/ obiectele mă privesc cu părere de rău/ lumina mi se tolănește în brațe și toate torc/ mă mângâie/ toate mă iubesc/ când nu are cine (acasă)

nu de oameni/ sau beznă/ uneori/ în nebunia mea/ nici de însuși Domnul meu/ nu mă tem/ ci de unul singur păianjenul/ pe care cu ce dragoste trebuie să-l fi iubit/ de m-a aruncat în întunericulcelmaidinafară(să nu-ți faci chip cioplit)

când scriu/ nu fac altceva decât să mă cobor în inimă/ locul nostru cel de taină/ acplo îmi răstignesc gândurile/ de bunăvoie/ și învăț iar și iar să Te contemplu (metapoem)

La deschiderea sezonului de toamnă/iarnă al Cenaclului N&S ne-am bucurat de o participare de excepție și de lecturile fiecăruia dintre cei prezenți, apreciate și aplaudate cum se cuvine.

În partea a doua a serii, poeta Sabina Daniela Penciu (SDP) – venită special de la Brașov pentru acest eveniment – ne-a citit nouă poeme, grupate sub mottoul ”Mă veți căuta și Mă veți găsi dacă Mă veți căuta cu toată inima” (Ieremia 29.13), dovedindu-ne, încă o dată, că este o poetă de profunzime și esențialitate remarcabile, o căutătoare perseverentă întru ale vieții și ale artei poetice. Comentariile au fost pe măsură.

”Poeziile aduse au un înalt grad de profesionism, în sensul că sunt foarte atent cizelate, impactul mesajului fiind astfel de două ori mai mare; ele sunt structurate într-o temă generoasă – autocunoașterea și lupta cu propria conștiință; sunt poeme splendide atât ca încărcătură tematică, cât și ideatică.”(Stela Iorga)

”SDP își construiește prin poezie, o lume respirând parcă prin două firi: o lume în care viața trebuie trăită la cote morale maxime și alta – viața trăită în dedublare – în ascuns, temător, expectativ; modul cum așază aceste trăiri este spectaculos, ingenios și denotă o manieră poetică deosebită.” (Silvia Curelaru)

”Momente simbiotice, arteziene de melancolie jonglează cu imediatul, marchează până dincolo de făptura fragilă a înțelesului. SDP înregistrează scheme alegând arhitectura realului cu totul special. Construiește îndrăzneț, alimentând permanent enigmaticul.” (Marilena Apostu)

”Poezia SDB să nu-ți faci chip cioplit devine aici nu atât o interdicție religioasă, cât o atenționare existențială: lumea nu trebuie redusă la imagini fixe, la forme convenabile prin care încercăm să ne liniștim angoasele. Orice chip cioplit e o iluzie a controlului asupra misterului. De aceea, eul liric ajunge să mărturisească: nici de însuși Domnul meu nu mă tem. Nu transcendența absolută înspăimântă, ci prezența absurd de concretă a unui păianjen. În această inversiune se ascunde adevărul fragilității umane: de cele mari ne putem detașa prin rațiune sau credință, dar de micile detalii, de neînsemnatele accidente cotidiene, nu ne putem salva. Păianjenul devine astfel simbolul absurdului, al fricii fără măsură, al întâlnirii omului cu ceea ce nu poate stăpâni. Iar observația finală – că Dumnezeu trebuie să fi iubit cu pasiune această creatură pentru a arunca omul în întunericul-cel mai-din-afara – sugerează un paradox: ceea ce pentru noi e sursă de teroare e totodată semn al unei ordini cosmice care ne depășește. În cheie existențială, versurile pun întrebarea: cum ne raportăm la un univers care nu e făcut după măsura noastră – ci, unul în care până și un păianjen poate fi mai aproape de sensul ascuns al lumii.” (Mihail Silviu Capotă)

”Poemele SDP le percep ca o metanoia perpetuă, o încercare  de schimbare  a vieții și a  spiritului său  cuprins de mirare în fața  valurilor  vremii. Cine mi-s – se întreabă  poeta, dar ne întrebam  și  noi, căci  poemele  sale nu sunt decât  o coborâre  în inimă.” (Mioara Ardieleanu)

”Apreciez profunzimea poemelor, dar, cel mai mult, aceste poeme îmi vorbesc despre o altă așezare interioară, ceea ce mi se pare extraordinar.” (Carmen Neacșu)

”Remarcabilă parcimonia textelor, conținutul ideatic bogat și simplitatea metaforelor .O poezie care izbește, tulbură, doare; o poezie în care întunericul învelește lumina, lumina învelește întunericul și din care  smerenia iese mereu luminoasă la suprafață.” (Anca Serban Gaiu)

”Poezia SDP este  densă; o meditație lirică asupra condiției umane; poetul se identifică ca o fragilitate creatoare; cuvintele sunt fire de sens care se construiesc prin durere; versul are forță mistică; singurătatea nu este doar lipsă, ci o stare creatoare din care se naște divinul.” (Victor Dragomir)

”Cu poemele sale esențializate la maxim, SDP pare a fi mai hotărâtă ca niciodată pentru un debut editorial remarcabil, deși pare să aibă aceleași obsesii existențialiste, lucrate însă la detaliu. Prin păianjenul său (nu chiar o insectă kafkiană), se dă o replică (probabil involuntară) poetului Romeo Aurelian Ilie, cel din Liniștea de a doua zi, dar disperarea poetei pare a fi gravă – dar, iată, sursă de inspirație pentru texte cutremurătoare.” (A.G. Secară)

Vineri, 19 septembrie, de la ora 18:00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, va citi Victor Dragomir.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Cronică de cenaclu: „Căsuța cu povești”

„Așa e copilăria. Așa a fost și copilăria mea. Citeam povești pe nerăsuflate. În biblioteca mea, cărțile de povești nu poartă numai amprenta Timpului, ci și amprenta degetelor mele. Ce amintiri frumoase! Le citeam ca să le recitesc apoi, însuflețită de un dor nebun.

Îmi amintesc diminețile din camera mamei. Lângă sobă, mama croșeta adevărate povești, mâinile ei uimitoare nu stăteau o clipă. Cu Fifi la picioare (pisica noastră cea alintată), învelită cu pătura din lână făcută de mama, citeam povești. Mă identificam cu personajele mele preferate, de obicei, personaje de zână bună. Gândeam ca orice fetiță, nu?! Poate, dar și atunci și acum, Bunătatea este principala calitate care mă sensibilizează la un om… Câtă vreme a trecut de atunci!” (Marilena Sava Apostu)

Când am citit cartea Marilenei Sava Apostu a fost firesc să îmi pun aripile de spiriduș, fiindcă scriitoarea-zână povestește cu delicatețe și cu bucuria celui pentru care copilăria a rămas într-o căsuță de turtă dulce ”cu scărițe multe și ferestre înalte ca să intre soarele s-o încălzească”. Autoarea are acest dar de a lua de mână cititorul și a-l conduce cu duioșie printre rândurile volumului ei,  într-o lume în care apar pe rând spiridușii, fetițe și băieței ”care îi umplu zilnic zânei sufletul de bucurie”: Ariana – cu ”râsul ei cristalin și de o puritate fără seamăn”, Nic – cel care ”face în obrăjori două gropițe atât de adânci, că te poti ascunde în ele”, Lore – ”o spiridușă, de o istețime fără egal”, Rareș – un spiriduș cu o inimă foarte mare și prietenul lui hamster Ronți, Roxi – zveltă, graţioasă, care dansează ca o balerină din Lacul Lebedelor, Laura – ”înzestrată cu o frumusețe de Albă ca Zăpada, sensibilă și delicată ca o floare”, Mario și porumbelul Negruț, Nicole – care desenează foarte frumos în creion sau în acuarele, Andrei – înțeleptul. Și ca în orice poveste există o baghetă magică, care uneori aduce bomboane, doar uneori, fiindcă spiridușii știu că este bine să mănânce fructe. De asemenea, aflăm ce înseamnă iubirea și devotamentul pentru ceilalți, responsabilitatea, cum dragostea vindecă nesiguranța și teama, ”unde stau fulgii vara”, dacă ”fulgii de nea au și ei părinți”, apoi zâna povestește cu blândețe cum poiana își schimbă în fiecare anotimp ”hăinuța”, după iarnă urmează jocul cu fluturii, pasările, gâzele, șotronul.

Într-una din zile, zâna îi învață pe spiriduși că există ”cuvinte pline de magie” ca ”bună ziua”, ”te rog”, ”mulțumesc”, ”la revedere”  ”și dacă nu uiţi să le folosești, vei fi urmărit de noroc toată viața”. Cu sensibilitatea și frumusețea sa interioară, autoarea conturează prin scris lecții simple de viață: ”atunci când iubești pe cineva, dorești să-l faci fericit”. Şi exact acest lucru îl face zâna cu spiridușii ei din poveste.

Cartea Marlenei ne face să nu uităm  copilul din noi, să  nu uităm poveștile, să păstram ludicul în viața noastră și să îl împărtășim copiilor, nepoților și mai cred că ar fi firesc ca, atunci când sună clopoțelul, fiecare dascăl care deschide ușa clasei să aducă cu sine o lume interioara la fel de frumoasă orecum cea a scriitoarei Zâne, iubită de spiridușii copii.

A consemnat Daniela Lăcrămioara Capotă

Vineri, 12 septembrie, la ora 18,00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, Cenaclul „Noduri şi Semne” își va relua activitatea, cu un program de lecturi ale membrilor săi care doresc să citească din compozițiile proprii, publicate sau nepublicate. De dorit ar fi ca fiecare lectură să se încadreze între 7 și 10 minute. După lectura colegilor, va citi Sabina Penciu un mic grupaj de 7-8 poeme, pe care le vom comenta succint în timpul rămas.

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Remember – Iulian Mardar

În amintirea regretatului nostru coleg Iulian Mardar – redăm, în spațiul alocat cronicii de cenaclu, un grupaj de poeme inedite/ necitite în cenaclu și nepublicate încă, scrise și în memoria lui Nichita Stănescu, așa cum menționează chiar autorul; poemele au fost obținute prin grija și bunăvoința Antoanelei Mardar – soția scriitorului – pe care o asigurăm de omagiul tuturor colegilor din N&S și îi mulțumim cu deferență. 

Noi, toți, și marea,/ murmurându-și neliniștea./ Soarele, scufundându-se în ea – uvertura/ unui răsărit ratat pentru a nu știm câta oară.// Ne luăm la întrecere/ sărind peste barca/ sub care stă, eșuată, plaja./ Barca aceea de pescari,/ crescându-și umbra pe valuri,/ putrezindu-și lemnul,/ încet și indiferent,/ oferindu-se fără pasiune/ turiștilor atârnați/ la capătul aparatului foto,/ cu ochiul lor de carne/ lipit de ochiul lui de sticlă.// Suntem păgâni adorând marea,/ dar nu până la mântuire./ Avem, încă, partea noastră/ de blestem,/ iar mersul pe coate/ ne zgârie amintirile./ Nisipul acestei plaje este aspru,/ dar noi suntem hotărâți/ să ajungem/ la capătul ei./ Unii săpând urme adânci în ea,/ alții abia atingând-o,/ într-o alergare senină,/ iar cei mai mulți așteptând vântul/ să-i poarte dintr-o mirare într-alta.// Și am înțeles, atunci,/ că suntem,/ diferiți, identici, grăbiți, așteptând,/ frumoși sau doar superbi,/ uniți de marea care avea,/ pentru fiecare,/ un val,/ un larg/ și o corabie așteptând la ancoră. (Amintire estivală)

Pentru a sparge un geam/ ai nevoie doar de o piatră,/ dar pentru a face/ un tigru, de exemplu,/ e nevoie de multă indiferență,/ maiestoasă și letală.// Pentru a face/ un cal/ e nevoie de colosale aripi/ crescute din coastele lui./ Lași aripile o vreme/ să facă aerul zdrențe,/ apoi le tai,/ pentru a obține/ un cal memorabil.// Și nu în ultimul rând,/ niciodată în ultimul rând,/ pentru a face/ o omidă/ trebuie să mergi/ până dai de big-bang/ și să aduci de-acolo/ lumina descompusă/ plus un fluture alb/ dispus să-și păteze/ aripile cu ea. (Geneze – în memoria lui Nichita Stănescu)

Poetul e un pictor orb./ Bâjbâie după cuvinte,/ le prinde cu degete șovăitoare/ și apoi le izbește/ de diferite obiecte,/ nevăzute nici ele,/ luând seamă la cum sună./ De exemplu,/ cuvântul cal, izbit de secundă,/ sună a hipodrom,/ iar cuvântul corn, izbit de cal,/ sună a inorog.// Poetul se începe/ acolo unde cuvintele,/ după ce s-a dat cu ele/ de pământ,/ de aer,/ de lună,/ devin libere./ Atunci ele/ își iau măștile din cuier/ și ies pe stradă, la carnaval,/ dansând delirant,/ râzându-și de orbul/ care le-a eliberat.// Măștile sunt ca să nu se/ recunoască între ele./ Astfel,/ se pot izbi/ unele de altele,/ sunând mai ales/ a naștere și a trădare,/ până când cuvântul minus/ se izbește de cuvântul plus,/ până când cuvântul fân/ se izbește de cuvântul coasă,/ până când cuvântul soldat/ se izbește de cuvântul glonț…/ Și tot așa, două câte două,/ dispar, lăsând lumea cum era/ înainte de a fi.// Poetul se începe/ acolo unde se termină cuvintele. (Poetul)

Când vreau să mă relaxez,/ îmi las ideile/ să stea spânzurate/ în colțuri de sinapse,/ ca niște larve,/ ca niște promisiune de fluturi,/ încălcate cu fiecare/ trecere a lor/ la cele fizice.// Când vreau să mă relaxez,/ tund iarba din fața casei/ pentru că, altfel,/ părerile mele/ se ascund în ea/ și îmi sfâșie gleznele/ cu dinții lor. (Altceva)

Vineri, 12 septembrie, ora 18:00, Cenaclul Noduri și Semne își va relua activitatea la sediul Viața Liberă.

A consemnat Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Corneliu Antoniu, călătorie prin metaspațiile adevărului

”Poezia lui Corneliu Antoniu acționează ca un atractor tainic plasat în adâncul unei structuri imaginare ce te absoarbe, cu o fină concizie, în miezul unui habitat de o sofisticată stranietate… aer, lut, apă, un vegetal invaziv, glisarea materiei către ipostaze criptice, onirismul voalat al proiectului intim ș.a. conduc substanța discursivă către o simbolitate unică… și mai există, în țesătura densă a poematicii, un tragism îndeajuns de aspru încât să demobilizeze ludismul, dar nu în defavoarea joculației, ci în prelungirea unei sobrietăți descinse din înzestrarea existențial-filosofică a vocii auctoriale.

Tunul profund elegiac al postumelor, susținut de o stilistică predominată de fenomene expresive complexe interesând, mai ales, substituția și economia de expresie – specifice figurilor ambiguității (aporia, elipsa, metabola, figuri ale simulării, ale abaterii logice și gramaticale etc.) – ar sugera că poetul, instalat într-o anume paradigmă topică, se abandonează unui moment transvizionar căruia pare că îi corespunde o etapă a corecției subtile – eliberată de inhibiții, când i se va impune cuvântului alte condiții fonologice, alte dimensiuni semantice, alte ritmuri, împingând intensitatea frazării lirice până la strigăt… o spectaculoasă reprezentare a eului suspendat în suprarealitate sau, poate, un jurnal de călătorie prin metaspațiile adevărului final… revelația…

Emoționantele stihuri – culese, cu acribie, de Brândușa, soția scriitorului și inițiatoarea acestui demers editorial – îi reconfirmă regretatului bard gălățean distinctivitatea.” (Adelina Pop – prefață la volumul de poezii Postume – Cornel Antoniu, din care redăm în continuare şapte poeme)

Ce frumos ne iubeam era o oră a noastră/ Plină de apă și flori/ Stelele intrau una în cealaltă/ Privighetorile în privighetori,/ Noaptea lungă, ca ochii tăi era/ În care mă rătăceam plin de soare/ Eram în sângele tău fierbinte și roșu/ Și înotam în el ca în mare./ Pe arterele tale mă ridicam la cer/ Luna ta la sân îți atârna de gât/ Părul tău răvășit îmi intrase în suflet/ Într-atât de iubeam, într-atât./ Mă sufocau vorbele grăbite să iasă/ Din gura arsă, adormită-n sărut/ Te iubeam și plângeam pe sub piele/ Ca un învins fericit lângă scut./ Ah, se topeau pomii, câmpia, ielele/ Noi ne ascundeam în cutele nopții/ Unul prin altul le-am trecut pe toate/ Dincolo de garoafele nopții./ Ce frumos ne iubeam, era o oră/ A noastră plină de apă și flori/ Stelele intrau una în cealaltă,/ Privighetorile în privighetori. („Adia”)

Du-te strămoșule mai afund/ Să nu te atingă,/ Calul, iată-l cu copite de vacă: Glaad/ Vine calul încălecat de apa Sâmbetei/ – și pregătește-te de oaspeți nechemați./ Lasă clopotul la poarta cu zmei/ Lasă totul,/ Mă doare un copac cu numele tău/ Du-te străvechiule mai afund și iartă/ Frica aceasta de oglindă văduvă. („Du-te”)

E liniște./ Totul se confundă cu orizontul/ Colorat foarte de neziuă./ Se ridică pădurea în rang./ Suprem mă încearcă înfloririle târzii./ Am atât aprilie pentru toamna aceasta./ Și teamă. („Toamna aceasta”)

Port iarba la voi în casă/ Vânăt, an mă ascunde în oase, greier./ Somn de in zace-n geam și/ Trunchi târziu, noaptea, în barăci, are./ Cad triste fântâni în uitare. Acum/ Vești proaste de la cunoscuți -/ Nu-i apă deajuns să mă fac trestie./ Port iarba la voi în casă. („Elegie II”)

Cineva care m-a descoperit/ Întorcându-și buzunarele pe dos/ În capacul unui ceas/ Care-i spânzură la vestă -/ Trece printre fanfare discutând/ Cu moartea unei flori/ Și din întâmplare i-a înroșit/ Butoniera!… („Solemna trecere”)

Ochiul e un izvor înțepenit în clinchet. S-au/ Foarte apropiat sânzienele de soare-răsare/ În curând liniștea se va întoarce la mănăstire:/ O, generale, scaldă-mă și vindecă-mă./ Undeva luna sângerează înjunghiată/ Sălciile au ceva de recrut foarte tânăr. Nu-s/ Nici pe departe răsucite în nașteri și foșnete./ Nu-s decât forme, prin care circulă greieri, ușor. („Pastel”)

Vin din fantomele de aer/ Imaginând un oraș:/ Am văzut catastrofa!/ Trecea/ Prin strâmte burlane de cer/ Propiul meu vis/ Dansând/ Pe alte picioare. Ochii/ Roșii ai ploii o știu! („Copacul”)

A consemnat Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Remember Dimitrie Lupu și Viorel Ștefănescu

Considerat de confrați drept un senior al literelor, Dimitrie Lupu e un caz literar mai puțin obișnuit: prin debutul editorial, el ține de anii nouăzeci, în vreme ce tematic și, până la un punct, structural, opera sa e la interferența anilor șaptezeci-optzeci. Tipologic însă e în afara modelelor, într-un fel, deși unele trăsături distinctive comune cu fiecare din perioadele literare amintite ar îndreptăți promoțiile corespunzătoare să și-l revendice deopotrivă drept exponent, fără a greși flagrant.

După romanul Eșarfa neagră (Ed. Dominus, 1999) și volumul Șapte povestiri crude (Ed. Vinea, 2003), care l-au consacrat ca reprezentant major al fantasticului literar contemporan, autorul a oferit cititorilor o primă surpriză cu Vremea mahalalelor, un volum de proză scurtă, a cărei particularitate este aceea că reușește, prin aglomerarea observațiilor și a detaliilor realiste, să contureze un spațiu epic halucinant, într-un gen pe care, în lipsa altui termen cunoscut, l-aș numi hiperrealism magic.

Prin romanul Podul (Ed. Vinea, 2006), însă, Dimitrie Lupu ”dă lovitura”, cum se spune, făcând ca volumele lui anterioare, indiscutabil meritorii, să pară doar tatonări de exercițiu sau experimente pregătitoare. Practic, el își fructifică aici toată experiența de prozator de până acum, cartea aceasta fiind realistă și magică, feerică și fantastică, plină de mister, chiar gotică prin elementele de thriller, rămânând în esență una parabolică, în registru postmodern, bine construită pe principiul punerii în abis.

Deși plină de evenimente și de personaje, povestea e relativ simplă. Matei, protagonistul, un profesor cu preocupări literare, amăgit de liberalizarea economică de după 1989 și încrezător în ”egalitatea șanselor” oferite de capitalismul acelor ani, părăsește, din rațiuni financiare, sistemul românesc de învățământ pentru a se angaja ca supraveghetor la o fermă piscicolă, proprietatea unui fabulos patron lipovean. Odată ajuns ”la post”, găsește, într-un sertar din bucătăria pontonului care constituia ”baza de operațiuni” a întreprinderii, un manuscris, alcătuit din fragmentele unui jurnal și ale unui roman, intitulat Podul, împreună cu fotografia autorului, Mihai Soare, predecesorul său în funcție, dispărut în condiții neelucidate. Curiozitatea față de creația unui virtual confrate îl face să citească manuscrisul, ajungând, în timp, să se identifice cu autorul lui, mai întâi mental, recunoscându-și unele afinități elective cu acesta, iar mai apoi prin stabilirea unor relații cu fapte și oameni din propria viață. Un straniu transfer de personalitate precum și alte întâmplări – dispariții și morți misterioase, dar și inexplicabile apariții ale unor persoane demult dispărute – dovedesc blestemul locului, însă un deosebit simț al datoriei îl face pe Matei să nu dea bir cu fugiții. Nu peste multă vreme, chiar și afacerea piscicolă se dovedește un fiasco iar patronul ei un personaj profund malefic.

Prin simbolistica încorporată în parabolă (care are și accente de pamflet politic din perspectiva moral-creștină), prin soluțiile epice adoptate și prin efectele obținute, Podul e un roman fascinant. Cred însă că ar fi putut fi mult mai bun, dacă, dintr-o încăpățânare de neînțeles (despre care pomenește și

Mihail Gălățanu în prefața volumului Vremea mahalalelor), autorul n-ar persista în refuzul de a se consulta cu vreun editor profesionist, înainte de publicare, și de a ține cont de observațiile acestuia. (Podul lui Dimitrie Lupu, un thriller parabolic postmodern – fragment din Portretul scriiturii, volum de critică literară semnat de Viorel Ștefănescu)                      

A consemnat Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

În loc de cronică: „Patru ‘porunci’ și-o întrebare” – remember Simon Ajarescu

(interviu realizat de Ion Zimbru)

Ion Zimbru: Poete Simón Ajarescu, credem că scrii să exprimi nedumerirea şi mirarea dincolo şi dincoace de Dumnezeu…  Nuanţează!

Simón Ajarescu: Credinţa voastră, dragi colegi, vibrează la cronotopii logicii lui Stefane Lupasco, savantul francez de origine română, pe care poeţii din baruri îl ignoră dar electroniştii de toate speţele îl aprofundează! Teza, antiteza şi sinteza au devenit fluide, feerice în timpul nostru… Îmi place să cred că nedumerirea şi mirarea sunt a patra stare de agregare a Universului. Dumnezeu se simte bine în colosala nebuloasă a energiilor… Dincolo de Bine şi de Rău (Nietzsche!) şi Dincoace de Bine şi de Rău, poezia poate să nască monştri şi teamă mi-e că ei vor fi clonaţi! Situarea Întru Divin este cel mai sigur punct geometric ivit din încrucişarea de fulgere dintre Alfa şi Omega! Un spaţiu de securizare al bietei fiinţe umane… Cunoaşterea prin Dez-Amăgire – un concept ajarescian! – temperează avântul negativ şi vibraţia întunecată, deşi acestea justifică adesea lirica profundă. A nuanţa nu înseamnă aici a slăbi timbrul culorilor existenţiale, ci a-l întări la modul spiritual, nu? Sper că nu vă răspund într-o Sahară în care exultă siliciul cu şacali ci într-o Oază epistemologică, de un verde longevin în mirajul generalizat… Dincolo acasă, dincoace acasă, în Dumnezeu Acasă! Mutat la bloc în iulie 1998, am scris „Casa Mea, Biserica Mea”… Sertarul s-a cam burduşit!

I.Z.: Dacă frumuseţea textelor tale este înaltă, vorbeşte-ne despre „susnicia” poeziei în spaţiul nedefinit”

S.A.: „Înaltă” e un truism, un poncif, un eufemism? Susnicia – îmi place că faceţi apel discret la modurile mele exprimative, care-l calcă pe nervii cam lombrozieni pe concetăţeanul Viorel Dinescu, ha! ha! El nu vede mai departe de troaca fondului principal de cuvinte, ca de altminteri şi Corneliu Antoniu, cel ce-mi bârfeşte pe Domnească volumul „Eminescu versus Eminescu”… non stop!, în loc să-i facă o cronică literară în „Antares”… Într-adevăr, a ne învârti precum dervişii poetului sublim Rumi – sper să nu se întoarcă pe partea cealaltă în mormântul său asiatic din pricina unui european ca mine! – în spaţiul nedefinit, în fond inefabil, al poeziei, rămâne o aventură care produce mult succinat în sângele cosmonauţilor din barocameră când sunt antrenaţi şi testaţi în vederea bravurii lor cosmice!, aşijderea şi-n tumultul de globule roşii ale poeţilor dintotdeauna, ameţiţi bine de mişcarea de rotaţie a planetelor! stelelor! galaxiilor EU-lui proprietate personală şi inviolabilă! Susnicia e o cauză uneori pierdută, alteori câştigată a căţărătorilor şi şerpaşilor ce-şi zdrelesc tălpile goale şi palmele nude pe Scara lui Iacob şi pe modulii marilor ziggurate interioare! Dacă şi cu Parcă sunt capetele Infinitului, de care Ion Vinea se descărca pur şi simplu ca de un balast în versurile sale… Din când în când apar tot felul de idiosincrazii lingvistice: nu trebuie luate în serios decât cu titlu de control! Eu folosesc infinitul dintre dacă al vostru şi parcă al meu drept un miraculos bandaj la rănile mai greu de pus în ecuaţie taumaturgică ale celor şapte corpuri subtile, zestre de duh şi har a trupului!

I.Z.: După cum ne amintim, Iisus, răstignit, i-a spus lui Ioan: „Fiule, iată mama ta, pentru veşnicie!” Comentează, poete!  

S.A.: Iisus, dragostea mea transcedentală, ca şi Eminescu, a cunoscut, ca experienţă-limită a Nemărginirii Mistice, trei infernuri: al Batjocurii multibunde, al Crucii multibunde şi-al Mormântului multibund. Ioan, după umila mea părere, cel mai mare iisusolog, cel mai fierbinte iisusofor, cel mai devotat iisusodul al Omenirii căzute la picioarele Înviatului şi Înălţatului, într-o genuflexiune de miriapod – se poate spune! – a primit aramaica adresare a lui Crist ca pe o lovitură de buzdugan atomic în cap. Şocul acesta l-a trezit la uluitoarea sa inspiraţie eschatologică din Patmos pentru Evanghelie (cea mai sofianică printre evanghelii – apocrife sau nu!) şi pentru Apokalipsă – operă de un profetism iluminat şi iniţiatic în cea mai superbă măsură!, care depăşeşte de foarte departe cele mai valoroase vocaţii poetice de pe Pământ. Înlăcrimata terestră şi cerească, măreaţa Mamă a Lumii, născătoare de Increat, gân-di-ţi-vă!, a găsit ulterior – atâta ulterioritate câtă conţine o instantaneitate – a găsit în acest fiu al iubirii cristice un sprijin istoric, dar bine ferecat ca fenomen diferenţiat pe circumstanţe şi pe meandre temporale, într-o Cutie a Pandorei (una Specială şi Singulară!) care poate nu va fi deschisă niciodată, mantra necesară „tip Sesam” nu s-a descoperit încă! Pentru ignoranţi, ar conta, pentru dioptriile aleatorii ale vizionarilor, nu contează… Disperarea umană a lui Iisus se detaşa astfel, de disperarea Sa Divină. Mesajul primit de Ioan Teologul în Momentul Răstignirii se pare că n-a avut martori pe măsură, dar a supravieţuit peste două mii de anişori datorită în exclusivitate universului akashic în substanţa căruia ne scăldăm toţi, mai mult sau mai puţin fiecare. El Greco este singurul pictor genial, după Michelangelo Buonarotti, care zugrăvindu-l cu penel mântuitor pe Însuşi Dumnezeu-Tatăl – care ca Deus Ignotus n-are iconografie! – (magnanimă temeritate artistică!), îl aşează pe Hristos în Poala de Opal a Dumnezeirii, într-o Pieta (vezi şi Rilke!), într-o Pieta Extraordinară, între braţele pleromice (plenitudinare!!), Pantocratorul şi Omnipotentul plângându-şi, în Cercul vast al Omenirii, condiţia supernală de Îndurerat Tautologic! În după-amiaza când a auzit „Iată mama ta, fiule!”, Ioan a preluat toată bateria de epifanie şi transfigurare instantanee, iar Maica Mirifică a Domnului a devenit făptura mijlocitoare a celei de-a doua nativităţi în proiecţie cristofanică şi cristosofică. Dumnezeul Tuturor Lucrurilor a oblăduit-o pe Maria-Miriameea din Nazareth, cu o nouă Identitate, care va uimi în veci de veci pe teo-hermenenţi, pe teo-exegeţi! Cu acest prilej, înainte de Paşti cu aproape două luni, vă mărturisesc faptul că mă preocupă trei arhipoeme: „Marele Increat (sau criteriul Divinităţii)”, „Placenta lui Crist (sau criteriul Graadului)” şi „Înlăcrimata (sau criteriul Maicii Domnului)”. Anul trecut am avut norocul unei documentări care mi-a transcens informaţia din domeniul religios, fixaţie a mea mai veche! M-aţi nimerit în Accent – aşa numesc eu potrivirile de habaruri şi chiar de zadaruri, spre spaima cunoşticaştrilor mei…

I.Z.: Ştim că ai locuit pe strada Morilor. Vorbeşte-ne despre locuirea ta în Strada Limba Română!

S.A.: Treizeci de ani trăiţi şi existaţi, citiţi şi scrişi pe acea on line municipală din Galaţi, ca „Don Chijotte de pe strada Morilor” – după titlul unei povestiri de Eugen Teodoru, scriitorul gălăţean-bucureştean pe care-l apreciez şi-l respect de ani şi ani de zile, susţinător în fel şi chip al poetului care vă vorbeşte, şi, afirm cu tărie, m-a scos, prin avocatura sa ideală, din ghearele securităţii, prin anii 1973-’76, de mâhnită amintire, mă bucur că am ocazia să-l salut de la Dunăre şi să-l reamintesc tuturor gălăţenilor conectaţi la această prietenie între purtătorii de Pană Imaculată. Acest episod merită o mise-en-abime! Dar locuţiunea cu morile chiar dacă e fermecătoare, este desigur doar parţial veridică (orice metaforă vizează relativul cu pârghii de absolut şi probabilitatea cu pârghii de improbabil!) deoarece mi-a lipsit Rosinanta, Sabia şi Scutul, iar Morile de Vânt semicitadine de Altădată au dispărut cu desăvârşire. Existenţialul moraritudinii mele, atâta cât a fost şi mai este câtva, în imaginarul dichisit al unora mai recenţi (vezi Patapievici!) care poate nici n-au underground cervantesc, contribuie din plin la un C.V. care se prelungeşte în abis… Daaa! Locuirea mea magică pe Strada de Fildeş a Limbii Române, cum vă place vouă s-o botezaţi – şi bine faceţi – este o Realitate suprapusă, etajată, palierată, translată şi cu o semnificaţie autentificată de Destin. Părinţii şi fraţii mei nu vorbeau un idiom iluzoriu, iar eu n-am scris niciodată în graiul Esperanto! Inefabilul care îmi prieşte este cel care sparge zidul sonic al tezaurului haşdeian, intrat în alchimia eminesciană, sadoveniană, argheziană, dar şi în Dada şi în suprarealism, oh, la, la! Pentru că sunt ispitit să recunosc imediat, cu cărţile pe masă, vorba lui Ion Trif Pleşa, să admit rapid că scriu „În limba dragobiană”, iar voi, de-o inteligenţă extraterestră, mă percepeţi indubitabil şi comprehensiv, în limba română! – lucru stabilit de mine în poemopeea încheiată astă-vară, intitulată „Cuvântul-Rază şi Prisma de Ametist”. Sponsorii noştri îşi scurg bănetul la Bingo-Europa?…

I.Z.: După cele patru „porunci” ale noastre, credem că suporţi şi o întrebare: Ce-ai fi fost dacă nu erai cine eşti?  

S.A.: Ar fi greu să aflu pentru proiecţia mentală de care mă bucur în exercitarea conceptului meu de Poezie mai mult decât o supernovă producătoare de Penlumină pe orbita unei absolut obligatorii explozii! Felul punerii acestei întrebări presupune din partea mea un profetism „retro” – el nu ilustrează „efectul de zar” mai puţin ca spiritul profetic propriu-zis… Cele trei poziţii ale lui a fi, verb de-o celebritate sfâşietoare, din interogaţia voastră parşivă, mă susţin şi vă susţin în centrul câmpului unitar al limbajului, conştiinţa ca materie primă pentru Poezie! Pe mine asta mă salvează, mod curent, nu credeţi?, metanoia fiind mereu, pe persoane şi personalităţi, un proces!, care se încheie doar la Judecata-de-Apoi! Am observat însă că vocaţia mea poetică a devenit un zid chinezesc pentru viaţa mea! Pot oare lăuda pe fiecare, cu o dragoste ecumenică încât să opresc la timp nişte porţi, ale căror ţâţâni sunt fixate în neant gata să mă/să ne lovească în obraz?! Vă mulţumesc pentru gestul interactiv, oferit înainte de 3 martie (n.a. – ziua de naștere a poetului), cu o generozitate de sfinţi: nominalizarea voastră într-un Who’s Who in Romanian al inimii mele, vă este asigurată pe anul 2003!!, plus eternitatea datată de el…

A consemnat Ion Avram               

Publicat de de Gabriel Ghimpu

În loc de cronică: „O tristețe fără sfârșit – Remember Victor Cilincă”

(…) ASISTENTUL MEDICAL (înveselit): Nu mai eşti! Adică, foarte rapid, n-ai să mai fii, stai liniştit: răposatul Lazăr era cam şubrezit pe ici, pe colo… Avem fişa dumnealui complectă (arată fişa iniţială)! Vom începe cu piciorul stâng. Tibia, niţel fisurată, ceva probleme de circulaţie, ceva varice, ficatul mărit… Dar cu medicina asta modernă, va fi floare la ureche să reîmbolnăvim inclusiv de colita aia nasoală a lui. Zi mersi că răposatul nu era cardiac! Nişte carii, mda… pot să mai aştepte până la viitoarea vizită, după ACOMODARE. Nici n-o să te doară prea tare, ştii? Important e să te simţi, cât mai exact (încet, să nu-i facă martori pe poliţişti la încălcarea regulilor de identitate), exact ca ăla, ca mortu’, ca artistul Lazăr Gorchi… Artist fericit, dar cu uşoare mâncărimi şi sporadice convulsii! Să te doară exact ca pe el, să te mănânce exact ca pe el, să te usture exact ca pe el: asta-i legea! Uite, sunt şi bonusuri: avea privirea bună! Chiar îţi dregem şi ochiul acesta stâng (ridică puţin plasturele de pe arcadă), cam paradit. (admirativ) Dintr-un pumn baban, bănuiesc… (…)

(Victor Cilincă – „Off sau Regele schimbărilor”)

„Cum să vorbesc eu despre o scriitură de teatru, când eu n-am scris nici măcar o cerere de iertare către Shakespeare? Lucruri foarte delicate, sprijinite pe simboluri prea rafinate despre o lume care, şi când doarme – doarme teatral. O desfăşurare de forţe extraordinară într-o piesă care cred că va avea parte de o reuşită măcar personală, dacă nu şi pe linia Vlad Vasiliu; cred că este o piesă în totală armonie cu Apocalipsa şi sper să le apuc pe amândouă: şi sfâşitul lumii, şi punerea în scenă a piesei. În rest, Dumnezeu cu mila!

Pentru mine, fiecare seară a cenaclului nostru constituie un eveniment distinct în amalgamul de zi cu zi, pentru că este un loc de învăţare, de îndreptare şi de lăsat ceva în urmă. Citind acest fragment şi ascultându-l, am avut revelaţia unui deliciu, pur şi simplu. În acest text, construit ca o farsă, ne întâlnim cu o continuă alienare. Personajele sunt foarte bine conturate prin comportament şi prin limbaj, cu un comic de situaţie strălucitor. Constatăm că avem de-a face cu nebuni vechi şi noi, cu o descompunere uluitoare a acestei lumi, descompunere care ar trebui să se termine odată. Lucrarea poate participa la orice bursă literară. Bucuria mea este dublă, pentru că, iată, în cenaclu s-a citit şi teatru!” (Ion Zimbru)

„Victor Cilincă confirmă că este unul dintre puţinii noştri scriitori letali: ideea piesei este fermecătoare, dă literaturii totul, numai că, pornind de la ideea amintită, prozatorul omoară dramaturgul, apoi dramaturgul omoară prozatorul şi tot aşa… Dragostea sa pentru literatura SF dă aici… o lovitură de teatru, distopică sau nu… Poate că este prea mult marca Victor Cilincă, dar pe un Eugen Ionesco nu te poţi necăji.” (a.g. secară)

„Victor Cilincă amestecă ilogicul cu logica. Personajul este un dezorientat, un rătăcit. Răutatea, violenţa şi cinismul îşi dau mâna cu nonşalanţă în lucrările prezentate. Dezorientarea, rătăcirea, dezrădăcinarea reprezintă de fapt dezorientarea şi rătăcirea unei întregi naţiuni.

O piesă de teatru presupune o mânuire foarte dozată a dialogului. Am constatat că Victor Cilincă, în dorinţa de a stârni hazul, uită să puncteze intervenţiile care să întrerupă replicile lungi, pentru a creşte, astfel, spumozitatea dialogului. Sunt încântat de ideea lucrării. Parabola este aerisită, marginile fiind extensibile într-atât încât trebuie să ieşi în afara textului ca să vezi că, de fapt, între societatea normală şi ospiciul de nebuni este o diferenţă. Şi-a găsit modalitatea de a prinde sub pojghiţa de comic tragedia unei societăţi în descompunere. Faptul că unele personaje sunt îngroşate nu face decât să reliefeze direcţiile principale ale balamucului în care trăim. Situaţiile sunt bulversante şi bulversează, la rândul lor. Schema, gestica măruntă, mişcarea scenică sunt conturate pentru o multitudine de actori. Povestea este abracadabrantă, kafkiană sub pojghiţa sa de ilar.” (Dimitrie Lupu)

„Robinsoniada lui Victor Cilincă demistifică realitatea. Prin geometria convenţională a măştilor trasează râsu-plânsu. Cuvântul violentează procesul de descompunere al unei lumi care a plecat doar de pe hartă. Lucrarea este excelent susţinută, din toate punctele de vedere.” (Luminița Mihai)

„Când teatrul este într-o mare criză, mă gândeam că nu prea se mai scrie. Victor Cilincă m-a lămurit că lucrurile nu stau chiar aşa, chiar dacă eu nu sunt pregătit pentru a analiza acest gen de literatură.” (Tudor Neacșu)

N.A. Opiniile prezentate au fost exprimate de-a lungul vremii în ședințele Cenaclului ”Noduri și Semne”.

Ion Avram

Publicat de de Gabriel Ghimpu

Din arhiva de cronici: „Un talent rebel – Panait Căpățână”

De unde-atât păr la tine-n baie/ De cal ori de femeie aşteptând/ Să regăsească orice stropi de ploaie/ În tocurile potcovite scund// De unde ai şi gresie pe sâni/ Să-mi roadă maci jilavi în cerul gurii/ Piezişul plagiat al unei mâini/ Mulaj din ceara aspră a pădurii// De unde am atât stat pe loc/ Când vreau să fug în pantă pe-ntuneric/ De ce mi-ai pus şi iedera pe foc/ Când ard acum în craterul meu sferic (De unde)

Aşteaptă-mă mai am doar o spirală/ Şi amuleta cade din azur/ Rostogolită tandru într-o doară/ Femeie adevărul e mahmur// Pe drumuri decadenta providenţă/ Incoerent        s-adapă cu alcool/ Lacrima mea bolnavă de absenţă/ Ţi s-ar topi cântând de trupul gol// Ar mai avea o şansă idiotul/ Triunghi înscris în cercul răsturnat/ În unghiuri stivuieşte-mă cu totul/ Aşază-mă păcat peste păcat   (Aşteaptă-mă)

Ce mai aştept sunt singur şi încă n-am ascuns/ Angelica mea crimă comisă mai devreme/ Cu iederă se-mbracă incestul la apus/ Şi-mi caută iertarea la margini de poeme// Ce pot să fac e simplu mi s-a-ntâmplat să fiu/ Ratase mama un banal avort/ Oglinzile striate multiplicau târziu/ Iubirea contactată într-un deceniu mort// În rest priveam absent biserici şi femei/ Când mi-a călcat o lacrimă tramvaiul/ Durerea nu înseamnă decât un obicei/ De-a încerca să afli ce ar putea fi raiul// De când pe piept am muguri de sălcii nu mai ştiu/ Sau care este drumul pe care-i dat să trec/ Spre tine-i prea devreme spre moarte prea târziu/ Şi drumul nu-i nici sigur şi viersul nu-i întreg (Ce mai aştept?)

Nu mai sta să arăţi înspre nord cerul gol/ Să priveşti din profil vinul roşu şi vechi/ Că te chinui să sapi gropi rotunde-n nămol/ Cu un sânge străin vâjâind în urechi// Că femei cad pe spate violate în scris/ Cum tăcerea se-ncheagă în cuvinte târzii/ Că şi Steaua Polară te înşeală cu-n vis/ Trimiţându-te-n rai ca din iad să revii// Şi de cerul se scurge ca din rană spre sud/ Cum un fluviu se-ntoarce să inunde cetăţi/ Cu paharul golit şi cu sufletul crud/ Un nebun de poet nu mai sta să arăţi (Nu mai sta să arăţi)

  • Ion Zimbru: “Panait Căpăţână lasă impresia de târziu continuu şi de veşnică amânare. Are o memorie de elefant, ştiindu-şi pe dinafară versurile lui şi pe ale altora, pe care le recită până la exasperare. Ce ştie, ştie mai mult pe dinafară decât pe dinăuntru. A făcut multe lucruri care l-au transformat într-un fel de legendă cu barbă. Are talent şi textele sale, în ciuda zguduitoarei lor vechimi, rămân veşnic proaspete. A lipsit o perioadă din cenaclu ca să-i ducem dorul şi a apărut de câteva ori ca să nu-i ducem lipsa.”
  • Simon Ajarescu: “Pribeag prin cenaclurile gălăţene, Panait Căpăţână nu a fost credincios nici unui cenaclu. Un leneş şi un acultural, în sensul că nu cultivă elementul care să ducă la dezvoltarea culturii într-un anumit loc – lirismul său este real. Are conştiinţa sintagmei poetice. Se vede că are nişte lecturi de temelie. Modalitatea lui de a scrie mi se pare că vine dintr-un melanj între Esenin, Barbu şi Leonid Dimov, dar nu poate merge aşa la nesfârşit. Un autor se revelează şi prin cantitate, nu numai prin calitate. Stagnarea sa mi se pare relativă. Să iasă din veleitarism. Sintagma sa nu este stabilă. Suferă de fluiditate negativă. Trebuie să se uite la marile figuri ale literaturii române, nu să privească la nişte figuriţe din preajma noastră. Mă întreb cu ce poate să meargă mai departe. Sintagma lui este zburătoare, nu are rădăcină, nu are liant în context. La ora actuală poezia a evoluat. Ne batem pentru valoare, nu ne mai jucăm cu versificarea. Să mimezi pe unii poeţi, mai caracteristici, nu este o rezolvare. Panait Căpăţână nu este în afara convenţiei literare. N-are voie să rimeze amatorist. Deşi are şi rime deosebite. Sunt îngrijorat de viitorul său poetic.”
  • Dimitrie Lupu: “Există un filtru de receptare în poezia lui Panait Căpăţână care vine dintr-o apropiere a lui faţă de simbolism. De aici şi părerea de incoerenţă, de lipsă de priză la text. Rămâi cu impactul ideilor care prezintă o dragoste imensă pentru cuvânt. Dorinţa de a şoca nu este rea, atât timp cât la Panait Căpăţână se produce aproape natural etc.”
  • Theodor Parapiru: “Panait Căpăţână este un mare iubitor de poezie, un mare ştiutor de versuri, dar îi lipseşte conştiinţa poetică, competiţia cu sine. Astfel, a devenit un poet de tip lăutar, acultural, cum a arătat şi poetul Simon Ajarescu. Fatalmente, este un risipitor de poezie. Şi neglijent. Unele strofe sunt scrise ca pe vremea lui Alecsandri. Este rămas de mult în proiect. Are şi lucruri care merită să fie cunoscute, citite, publicate… Nu se vede rigoarea. Muzicalitatea este univocă. Ca un cal care nu ştie decât să galopeze. Trap – nu, la pas – nu. Lipsă de exigenţă. Îi recomand să părăsească modul aventurist de a scrie. Prea multă fluierătură… Prea multă băutură. Îi trebuie puţină doxă. Să nu umble numai după rime, neglijând sensurile. În concluzie, un talent rebel şi necultivat, care are capacitatea de a intra în rândul celor cu un nume.”

Ion Avram